Judecata
Curajul...
Mă dezmorțește,
Mă stârnește,
Dar nu sunt Harap din poveste
Să mă lupt pentru regate,
Să fiu slugă, să fac fapte
Și să mor, dar să învii,
Nu e stilul meu!
Iubirea...
Mă orbește,
Mă robește,
Dar nu sunt Ana a lui Ion
Să fiu bătută, chinuită,
Să plâng după o iubire sfârșită,
Să mor și nimeni să nu plângă,
Nu e stilul meu!
Frumusețea...
Mă lovește,
Mă mândrește,
Dar nu sunt Ela Gheorghidiu,
Să am faimă și avere,
Să fiu acuzată de-al meu soț,
Că nu-s fidelă și-l înșel,
Nu e stilul meu!
Enigma...
Se distinge bine,
Stilul eu nu mi-l găsesc.
Nu sunt slugă, iubită sau soție,
Nu am regate, pământ, avere,
Dar cine sunt eu??
Să mă judec nu e stilul meu!
Категория: Мысли
Все стихи автора: Ramona Elena Glodeanu
Дата публикации: 25 мая 2024
Просмотры: 445
Стихи из этой категории
Mintea mea
Te rog doar pune capat suferintei mele,
In privinta ta nu am avut deloc intentii rele.
Te caut printre oameni ca luna printre stele
Iti caut in alti oameni ochii tai de margele
Am nevoie de o harta, am nevoie de cearta
Am nevoie sa stiu daca ma vei iubi vreodata
Am nevoie sa stiu daca va fi alta fata
Am nevoie sa stiu daca e vreo minciuna adevarata
Te am pierdut o data, nu mai vreau sa regret
Am incercat a doua oara numai vreau sa te astept.
Sange pe pat si pe podea, am inceput sa clachez
Ai intrat in mintea mea, am crezut ca ma intelegi
Mi am pierdut sufletul,
mi am pierdut zambetul.
In mintea mea esti tu
Cosmar sau deja vu?
Ai cristale in ochii si vreau sa imi pun o dorinta
O constelatie intreaga vad in a ta minte stralucita.
Am fost de partea ta, m am simtit protejata.
Am ramas de partea ta, sper sa nu ma lasi balta
Nouăsprezece ani
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că viața nu are sens și nu a avut niciodată .Toate au fost numai iluzii .Dar cel mai rău e că atunci încă puteam să mă pierd în ele .
Acum nici asta nu mai pot
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că până și părinți te lasă singur atunci când îți e greu .Ce frumoase erau zilele în care credeam că mereu va fi o persoana langa mine .Dar cel mai rău e că crezând asta, aveam puterea sa înaintez .Iluzia îmi dădea putere .
Acum nici asta nu îmi mai da
Mi-a luat nouaspreze ani să realizez că nu merită să îți încrezi sentimentele în nimeni, pentru că asta e cea mai mare slăbiciune. Ce frumoase erau zilele in care credeam că să iubești pe cineva îți dă putere .Dar cel mai rău e că acele erau cele mai frumoase momente .
Acum nu mai am parte de ele
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că iluzia este cea care ne ține în viață. Ce frumos este să o metamorfozezi în alte sentimente și să te încrezi în ele. În realitate, fie că ne dăm seama sau nu ,toate au o mască, iar în interiorul ei se afla adevărul. Iluzia este cea mai frumoasa mască. Iar cel mai rău e sa o porți și să crezi că îți stă bine cu ea .De fapt, asta e cea mai mare iluzie
.........................................
Sper că la douăzeci de ani să realizez că aceste măști au avut ceva de ascuns .Iar de nu ,îmi doresc să mă pierd din nou în ele .
De ce m-ai născut?
De ce m-ai născut,o,maica mea draga,
Sa port suferința că pe-o mantie neagra?
Că o ghilotina,al morții gând peste mine sa cada?
O rană adâncă să-mi fie durerea întreaga?
De timpul intoarce-as putea,
Mă lasă-mă neființă,aprins,destnu-as ruga..
La ce a mă naște?
Teribilă moarte-a cunoaște?
Sau,fa-ma de vrei fulg de nea,
Ori floare,ori mare,ori stea.
Dar nu om,cu zbucium,și teama,
Cu lacrima-adanca,cu gânduri ce dor..
Am cearcăne negre,privirea pierdută,
Și zbaterea-aceasta s-o stinge când mor..
Contemplație
o lumânare aprinsă
seamănă cu o femeie îndrăgostită
degetele olarului decupează cruci în argila nearsă
să facă drum luminii către inimi
pâlpâirea flăcării dinăuntru
trezește la viață spiritele adormite
apropie sufletele înghețate de frigul năzuros al zilelor
și al nopților
configurează personaje împinse la limită
ca în Galeriile Saatchi Art
ceara gălbuie se scurge pe-alături
și se-ntărește în forme bizare în oala de lut
doar flacăra tremură docil și ireal umbrele
tavanele
pereții
fără să-i pese de gerul de-afară
care adună toate florile de gheață ale iernii
în ferestre
de curgerea abstractă a timpului
în urma căruia aud din nou ropotul copitelor inorogului
încălecat de aceeași femeie îmbrăcată sumar
într-o rochie roșie
călare
la fel cum se întâmplase și mai înainte
tot în Decembrie
când rămăsesem însingurat înăuntru-mi
spânzurat de inimă
în propria-mi deznădejde
chiar acolo
dedesuptul candelei
în care abia mai licărea un strop de lumină
ca o speranță…
spânzurătoarea
mă prostern la cerul pământesc și mă rog,
mă rog la el
să-mi dăruiască un suflet nou,
vigoare,
izbăvire.
să curme mistuirea creierului meu
crunt și-nsângerat,
precum o pasăre moartă,
devorată acum de haite hoinare.
să stingă vălul ce îmi înfășoară trupul
în fum de tutun și băutură stătută
și să nu-l lase să se destrame fără sfârșit
în iadul sufletelor martirizate.
să vuiască glasul limpede al inocenței pure.
să strige mântuirea peste celula îngustă.
să se înalțe acum la stele
și-n vecie
trupul meu veștejit
cu mireasmă de lavandă și fructe de pădure
Mintea mea
Te rog doar pune capat suferintei mele,
In privinta ta nu am avut deloc intentii rele.
Te caut printre oameni ca luna printre stele
Iti caut in alti oameni ochii tai de margele
Am nevoie de o harta, am nevoie de cearta
Am nevoie sa stiu daca ma vei iubi vreodata
Am nevoie sa stiu daca va fi alta fata
Am nevoie sa stiu daca e vreo minciuna adevarata
Te am pierdut o data, nu mai vreau sa regret
Am incercat a doua oara numai vreau sa te astept.
Sange pe pat si pe podea, am inceput sa clachez
Ai intrat in mintea mea, am crezut ca ma intelegi
Mi am pierdut sufletul,
mi am pierdut zambetul.
In mintea mea esti tu
Cosmar sau deja vu?
Ai cristale in ochii si vreau sa imi pun o dorinta
O constelatie intreaga vad in a ta minte stralucita.
Am fost de partea ta, m am simtit protejata.
Am ramas de partea ta, sper sa nu ma lasi balta
Nouăsprezece ani
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că viața nu are sens și nu a avut niciodată .Toate au fost numai iluzii .Dar cel mai rău e că atunci încă puteam să mă pierd în ele .
Acum nici asta nu mai pot
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că până și părinți te lasă singur atunci când îți e greu .Ce frumoase erau zilele în care credeam că mereu va fi o persoana langa mine .Dar cel mai rău e că crezând asta, aveam puterea sa înaintez .Iluzia îmi dădea putere .
Acum nici asta nu îmi mai da
Mi-a luat nouaspreze ani să realizez că nu merită să îți încrezi sentimentele în nimeni, pentru că asta e cea mai mare slăbiciune. Ce frumoase erau zilele in care credeam că să iubești pe cineva îți dă putere .Dar cel mai rău e că acele erau cele mai frumoase momente .
Acum nu mai am parte de ele
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că iluzia este cea care ne ține în viață. Ce frumos este să o metamorfozezi în alte sentimente și să te încrezi în ele. În realitate, fie că ne dăm seama sau nu ,toate au o mască, iar în interiorul ei se afla adevărul. Iluzia este cea mai frumoasa mască. Iar cel mai rău e sa o porți și să crezi că îți stă bine cu ea .De fapt, asta e cea mai mare iluzie
.........................................
Sper că la douăzeci de ani să realizez că aceste măști au avut ceva de ascuns .Iar de nu ,îmi doresc să mă pierd din nou în ele .
De ce m-ai născut?
De ce m-ai născut,o,maica mea draga,
Sa port suferința că pe-o mantie neagra?
Că o ghilotina,al morții gând peste mine sa cada?
O rană adâncă să-mi fie durerea întreaga?
De timpul intoarce-as putea,
Mă lasă-mă neființă,aprins,destnu-as ruga..
La ce a mă naște?
Teribilă moarte-a cunoaște?
Sau,fa-ma de vrei fulg de nea,
Ori floare,ori mare,ori stea.
Dar nu om,cu zbucium,și teama,
Cu lacrima-adanca,cu gânduri ce dor..
Am cearcăne negre,privirea pierdută,
Și zbaterea-aceasta s-o stinge când mor..
Contemplație
o lumânare aprinsă
seamănă cu o femeie îndrăgostită
degetele olarului decupează cruci în argila nearsă
să facă drum luminii către inimi
pâlpâirea flăcării dinăuntru
trezește la viață spiritele adormite
apropie sufletele înghețate de frigul năzuros al zilelor
și al nopților
configurează personaje împinse la limită
ca în Galeriile Saatchi Art
ceara gălbuie se scurge pe-alături
și se-ntărește în forme bizare în oala de lut
doar flacăra tremură docil și ireal umbrele
tavanele
pereții
fără să-i pese de gerul de-afară
care adună toate florile de gheață ale iernii
în ferestre
de curgerea abstractă a timpului
în urma căruia aud din nou ropotul copitelor inorogului
încălecat de aceeași femeie îmbrăcată sumar
într-o rochie roșie
călare
la fel cum se întâmplase și mai înainte
tot în Decembrie
când rămăsesem însingurat înăuntru-mi
spânzurat de inimă
în propria-mi deznădejde
chiar acolo
dedesuptul candelei
în care abia mai licărea un strop de lumină
ca o speranță…
spânzurătoarea
mă prostern la cerul pământesc și mă rog,
mă rog la el
să-mi dăruiască un suflet nou,
vigoare,
izbăvire.
să curme mistuirea creierului meu
crunt și-nsângerat,
precum o pasăre moartă,
devorată acum de haite hoinare.
să stingă vălul ce îmi înfășoară trupul
în fum de tutun și băutură stătută
și să nu-l lase să se destrame fără sfârșit
în iadul sufletelor martirizate.
să vuiască glasul limpede al inocenței pure.
să strige mântuirea peste celula îngustă.
să se înalțe acum la stele
și-n vecie
trupul meu veștejit
cu mireasmă de lavandă și fructe de pădure
Другие стихотворения автора
Mamă dragă…
La fel ca orice alt copil
Cu-o naivitate blândă,
Vreau să-mi fii un infinit
Făr' de griji și multă trudă.
Soarele, pe lângă tine
Este cea mai mică stea,
Tu, mămică preaiubită,
Luceafărul din viața mea!
Pentru tine, dragă mamă,
Ființă dulce, răbdătoare,
Astăzi este-o zi prea scumpă,
Ziua ta, e sărbătoare!
Rămas bun
Vreau să mă ierți pentru ceea ce nu sunt
Să pot pleca cu inima împăcată,
Eu te iert, căci toate le-ai făcut,
Supus de mintea-ți deșartă.
Știu că în zadar au fost,
Oh…visele mele!
Nu putem să-ți spun tot
De frică c-ai fi fugit de ele.
Și fără un cuvânt spus
Ai dispărut din al meu Rai,
Rămâi cu bine, suflet distrus,
Căci gând să oferi iubire n-ai!
Cândva
Poza mea
o vei găsi ,
undeva
în cărți uitată ,
o vei lua,
o vei privi
șoptind ușor
,,A fost odată".
Și pe spate
de o-ntorci
vei găsi
scris angelic
"Nu sunt eu,
ci doar o umbră,
mică piedică
a uitării".
La mormântul
ca de gheață
vei veni
cu trandafiri.
Lumânarea,
parcă-n viață
va domni
în cimitir.
De pe crucea
cenușie
vei citi
înlăcrimat
"Oricine poate
iubi,
dar cine poate
aștepta?"
A vieții
În a vieții adiere,
Glasul tău rămâne-n loc,
Și privirea, cea din toc,
Veșnică plăsmuire.
În a vieții cărări,
Ai urmat un șir de stele,
Risipita-i fost în ele,
Iar eu cu ochii după zări.
În a vieții amintiri
Tu nu ai plecat,
Mă aștepți în cerdac,
Cu colaci și prăjituri.
În a vieții sentimente
Tu, bunica tuturor,
Coci veșnic la cuptor,
Inimile suferinde.
În a vieții rugăciune,
Vreau să fii din nou aici,
Noi nu mai suntem mici,
Dar să ne mai ții lipiți de tine.
O nouă eu...
Astăzi, ca niciodată,
Sufletul e mai deschis.
Nu te mai aștept la poartă,
Nici să te mai văd în vis.
Am înțeles, pentru totdeauna,
Viața ne-a dat alt destin.
Tu rămâi, așteaptă o alta,
Să te scape de-al tău chin.
Ești ca împărțirea la zero,
Suflet nedefinit.
A mea inimă te rog iart-o,
Fericirea și-a găsit.
Doar un gând
Născută din pământ și apă,
Copilul Lui Dumnezeu,
Curat, sufletul meu,
Supus să cadă în groapă.
Păcatele din neam în neam
Ce mă urmăresc din umbră,
Simfonie sumbră,
Cu ele inima-mi hrăneam.
Aș fi vrut să fiu secundă,
Să fiu o clipă pe pământ,
Sau o adiere de vânt
Care-n trestii să se ascundă.
Îndrăznesc să cred în toate
Și în câte nu există,
Eu, simplă artistă,
Cu mii de vise întunecate.
Mamă dragă…
La fel ca orice alt copil
Cu-o naivitate blândă,
Vreau să-mi fii un infinit
Făr' de griji și multă trudă.
Soarele, pe lângă tine
Este cea mai mică stea,
Tu, mămică preaiubită,
Luceafărul din viața mea!
Pentru tine, dragă mamă,
Ființă dulce, răbdătoare,
Astăzi este-o zi prea scumpă,
Ziua ta, e sărbătoare!
Rămas bun
Vreau să mă ierți pentru ceea ce nu sunt
Să pot pleca cu inima împăcată,
Eu te iert, căci toate le-ai făcut,
Supus de mintea-ți deșartă.
Știu că în zadar au fost,
Oh…visele mele!
Nu putem să-ți spun tot
De frică c-ai fi fugit de ele.
Și fără un cuvânt spus
Ai dispărut din al meu Rai,
Rămâi cu bine, suflet distrus,
Căci gând să oferi iubire n-ai!
Cândva
Poza mea
o vei găsi ,
undeva
în cărți uitată ,
o vei lua,
o vei privi
șoptind ușor
,,A fost odată".
Și pe spate
de o-ntorci
vei găsi
scris angelic
"Nu sunt eu,
ci doar o umbră,
mică piedică
a uitării".
La mormântul
ca de gheață
vei veni
cu trandafiri.
Lumânarea,
parcă-n viață
va domni
în cimitir.
De pe crucea
cenușie
vei citi
înlăcrimat
"Oricine poate
iubi,
dar cine poate
aștepta?"
A vieții
În a vieții adiere,
Glasul tău rămâne-n loc,
Și privirea, cea din toc,
Veșnică plăsmuire.
În a vieții cărări,
Ai urmat un șir de stele,
Risipita-i fost în ele,
Iar eu cu ochii după zări.
În a vieții amintiri
Tu nu ai plecat,
Mă aștepți în cerdac,
Cu colaci și prăjituri.
În a vieții sentimente
Tu, bunica tuturor,
Coci veșnic la cuptor,
Inimile suferinde.
În a vieții rugăciune,
Vreau să fii din nou aici,
Noi nu mai suntem mici,
Dar să ne mai ții lipiți de tine.
O nouă eu...
Astăzi, ca niciodată,
Sufletul e mai deschis.
Nu te mai aștept la poartă,
Nici să te mai văd în vis.
Am înțeles, pentru totdeauna,
Viața ne-a dat alt destin.
Tu rămâi, așteaptă o alta,
Să te scape de-al tău chin.
Ești ca împărțirea la zero,
Suflet nedefinit.
A mea inimă te rog iart-o,
Fericirea și-a găsit.
Doar un gând
Născută din pământ și apă,
Copilul Lui Dumnezeu,
Curat, sufletul meu,
Supus să cadă în groapă.
Păcatele din neam în neam
Ce mă urmăresc din umbră,
Simfonie sumbră,
Cu ele inima-mi hrăneam.
Aș fi vrut să fiu secundă,
Să fiu o clipă pe pământ,
Sau o adiere de vânt
Care-n trestii să se ascundă.
Îndrăznesc să cred în toate
Și în câte nu există,
Eu, simplă artistă,
Cu mii de vise întunecate.