Judecata
Curajul...
Mă dezmorțește,
Mă stârnește,
Dar nu sunt Harap din poveste
Să mă lupt pentru regate,
Să fiu slugă, să fac fapte
Și să mor, dar să învii,
Nu e stilul meu!
Iubirea...
Mă orbește,
Mă robește,
Dar nu sunt Ana a lui Ion
Să fiu bătută, chinuită,
Să plâng după o iubire sfârșită,
Să mor și nimeni să nu plângă,
Nu e stilul meu!
Frumusețea...
Mă lovește,
Mă mândrește,
Dar nu sunt Ela Gheorghidiu,
Să am faimă și avere,
Să fiu acuzată de-al meu soț,
Că nu-s fidelă și-l înșel,
Nu e stilul meu!
Enigma...
Se distinge bine,
Stilul eu nu mi-l găsesc.
Nu sunt slugă, iubită sau soție,
Nu am regate, pământ, avere,
Dar cine sunt eu??
Să mă judec nu e stilul meu!
Категория: Мысли
Все стихи автора: Ramona Elena Glodeanu
Дата публикации: 25 мая 2024
Просмотры: 456
Стихи из этой категории
Caty
În ceruri Caty, un înger rătăcitor,
A plecat prea devreme, spre eternul izvor.
Printre stele și nori, acum dansează,
Lăsând în inimă durere, și lacrimi șiroaie.
Caty, soția mea, lumină în noapte,
Cu ochi ce reflectau un cer senin și ușor.
Aripile-i s-au deschis, în zbor nemărginit,
Plecând spre lumea de dincolo, unde visurile se țes.
În amintirea mea rămâne zâmbetul tău,
Ca o rază de soare, ce încălzea totul.
Cu mâinile tale, alinai orice durere,
Azi, te simt doar în amintiri și-n lumea tainică a speranței.
În inimă păstrezi locul tău etern,
Printre flori de cer, în grădina îngerilor.
Cu Caty, cuvintele de iubire rămân nespuse,
Doar în tăcere, se simte prezența ta, nespusă.
Cerul acum are o stea strălucitoare,
Caty, sufletul meu, în lumina ta rămân.
Cu fiecare răsărit și apus al soarelui,
Simt că ești acolo, păzindu-mă din înălțimi.
Și deși plecată-n lumea de dincolo,
Amintirea ta în mine strălucește cald.
Cu inima grea și privirea spre ceruri,
Te iubesc în continuare, Caty, departe și-n amurguri.
Chinuri
În spitalul rece, cu coridoare lungi,
Fiul meu luptă într-un război nedrept,
Limfomul îi strânge cu lanțuri de suferință,
Dar el rămâne un erou, un suflet tânăr înfruntând destinul.
Sub lumina albă a neonurilor sterile,
Chinurile își fac loc printre picături de chimioterapie,
Fiecare clipă e o luptă, o rezistență stoică,
Fiul meu, curajos, se agață de speranța din ochii mei.
În fiecare noapte în care durerea își face simțită prezența,
Îmi cuprind copilul în brațe, în încercarea de a-l încălzi,
Lacrimile stau ascunse în colțul ochilor mei obosiți,
Dar în fața lui, îmi găsesc puterea să zâmbesc și să-i alin suferința.
Privind la firele de viață, care intră în venele firave,
Simt neputința mea de a-i lua chinurile,
Dar iubirea, ca un balsam, îi alină pe ascuns rănile,
Încerc să fiu o stâncă în furtuna lui, să-i fiu alături în fiecare privire suferindă.
Zilele se topesc într-un amalgam de emoții,
Chimioterapie, analize, intervenții chirurgicale,
Fiu meu, o comoară înfruntând vijelia,
În ochii lui strălucește încă flacăra speranței.
În camera de spital, cu pereții albi ca o poveste nespusă,
El scrie cu curaj un capitol despre lupta sa,
Limfomul încearcă să-i fure bucuria, dar el rezistă,
Cu fiecare bătaie a inimii, cu fiecare zbucium de durere.
Chinurile fiului meu sunt un poem amar,
Însă versurile lui sunt scrise cu îndârjire,
În căutarea unei dimineți pline de lumină,
Când va învinge boala și va zbura spre sănătate, eliberat.
Dar, cine?
Dar, cine-n viață n-a rostit cuvinte
Pe care mai apoi le-a regretat,
Pentru că ele au produs durere
Celui căruia, tu te-ai adresat
Dar, cine n-a iubit în tinerețe
O cosânzeană ca-n povești,
Ca să constate după o vreme
Cu ea, tu, greu te potrivești
Dar, cine n-a pierdut ființa dragă
Atunci când nimeni nu se aștepta,
Și vai ce lungă și grea a fost uitarea
Ca să-ntelegi că Sus e scrisă soarta
Dar, cine n-a mințit odată-n viață
Pentru că adevărul spus ar fi durut,
Cu toții ne-am salvat cu o minciună
Chiar dacă ce am zis n-a fost crezut
Dar, cine poate să înțeleagă omul
Când astăzi zice una, mâine altceva,
Înclin să cred că șarpele șiret e vina
Ce fructul le-a servit...lui Adam și Eva!
stihuri diamantine //9
Nimrod
semeț provocator
vânând coborând construind
în Babilon șarpele inelat-
ucigând vânătorul renunțând pentru o supa de linte
la dreptul de întăi născut
Esau
Caty
În ceruri Caty, un înger rătăcitor,
A plecat prea devreme, spre eternul izvor.
Printre stele și nori, acum dansează,
Lăsând în inimă durere, și lacrimi șiroaie.
Caty, soția mea, lumină în noapte,
Cu ochi ce reflectau un cer senin și ușor.
Aripile-i s-au deschis, în zbor nemărginit,
Plecând spre lumea de dincolo, unde visurile se țes.
În amintirea mea rămâne zâmbetul tău,
Ca o rază de soare, ce încălzea totul.
Cu mâinile tale, alinai orice durere,
Azi, te simt doar în amintiri și-n lumea tainică a speranței.
În inimă păstrezi locul tău etern,
Printre flori de cer, în grădina îngerilor.
Cu Caty, cuvintele de iubire rămân nespuse,
Doar în tăcere, se simte prezența ta, nespusă.
Cerul acum are o stea strălucitoare,
Caty, sufletul meu, în lumina ta rămân.
Cu fiecare răsărit și apus al soarelui,
Simt că ești acolo, păzindu-mă din înălțimi.
Și deși plecată-n lumea de dincolo,
Amintirea ta în mine strălucește cald.
Cu inima grea și privirea spre ceruri,
Te iubesc în continuare, Caty, departe și-n amurguri.
Chinuri
În spitalul rece, cu coridoare lungi,
Fiul meu luptă într-un război nedrept,
Limfomul îi strânge cu lanțuri de suferință,
Dar el rămâne un erou, un suflet tânăr înfruntând destinul.
Sub lumina albă a neonurilor sterile,
Chinurile își fac loc printre picături de chimioterapie,
Fiecare clipă e o luptă, o rezistență stoică,
Fiul meu, curajos, se agață de speranța din ochii mei.
În fiecare noapte în care durerea își face simțită prezența,
Îmi cuprind copilul în brațe, în încercarea de a-l încălzi,
Lacrimile stau ascunse în colțul ochilor mei obosiți,
Dar în fața lui, îmi găsesc puterea să zâmbesc și să-i alin suferința.
Privind la firele de viață, care intră în venele firave,
Simt neputința mea de a-i lua chinurile,
Dar iubirea, ca un balsam, îi alină pe ascuns rănile,
Încerc să fiu o stâncă în furtuna lui, să-i fiu alături în fiecare privire suferindă.
Zilele se topesc într-un amalgam de emoții,
Chimioterapie, analize, intervenții chirurgicale,
Fiu meu, o comoară înfruntând vijelia,
În ochii lui strălucește încă flacăra speranței.
În camera de spital, cu pereții albi ca o poveste nespusă,
El scrie cu curaj un capitol despre lupta sa,
Limfomul încearcă să-i fure bucuria, dar el rezistă,
Cu fiecare bătaie a inimii, cu fiecare zbucium de durere.
Chinurile fiului meu sunt un poem amar,
Însă versurile lui sunt scrise cu îndârjire,
În căutarea unei dimineți pline de lumină,
Când va învinge boala și va zbura spre sănătate, eliberat.
Dar, cine?
Dar, cine-n viață n-a rostit cuvinte
Pe care mai apoi le-a regretat,
Pentru că ele au produs durere
Celui căruia, tu te-ai adresat
Dar, cine n-a iubit în tinerețe
O cosânzeană ca-n povești,
Ca să constate după o vreme
Cu ea, tu, greu te potrivești
Dar, cine n-a pierdut ființa dragă
Atunci când nimeni nu se aștepta,
Și vai ce lungă și grea a fost uitarea
Ca să-ntelegi că Sus e scrisă soarta
Dar, cine n-a mințit odată-n viață
Pentru că adevărul spus ar fi durut,
Cu toții ne-am salvat cu o minciună
Chiar dacă ce am zis n-a fost crezut
Dar, cine poate să înțeleagă omul
Când astăzi zice una, mâine altceva,
Înclin să cred că șarpele șiret e vina
Ce fructul le-a servit...lui Adam și Eva!
stihuri diamantine //9
Nimrod
semeț provocator
vânând coborând construind
în Babilon șarpele inelat-
ucigând vânătorul renunțând pentru o supa de linte
la dreptul de întăi născut
Esau
Другие стихотворения автора
Vocea României
Tot mai greu, se lasă peste școală,
Umbra unui sistem ce nu-și vrea copilul sănătos,
Dascălii ce poartă măști de ifos,
Otrăvesc tot ce-i pur, cu-al lor suflet de smoală.
Unde sunteți voi, ce-ați fost cândva eroi?
Sălile sunt pline, dar totuși așa goale,
Zâmbete forțate pe chipurile pale,
Se topesc anii învățării, sub lacrimi de nevoi.
Nu știu de carte sau de cuvânt,
,,Educație" răsună ca un ecou în surdină,
În băncile uitate, copii ascunși în vină,
Prizonierii unor oameni ce-au depus un jurământ.
Sistem corupt al educației ucise,
Note și examene, lanțuri grele pe umeri de copil,
Uităm că școala nu este un exil,
Românie... gropar de vise!
Iertare
Vreau să mă ierți pentru ceea ce nu sunt
Să pot pleca cu inima împăcată,
Eu te iert, căci toate le-ai făcut,
Supus de mintea-ți deșartă.
Știu că în zadar au fost,
Oh…visele mele!
Nu puteam să-ți spun tot
De frică c-ai fi fugit de ele.
Și fără un cuvânt spus
Ai dispărut din al meu Rai,
Rămâi cu bine, suflet distrus,
Căci gând să oferi iubire n-ai!
,,Te iubesc"
,,Te iubesc "...sincer, silit,
Legământ sau doar un chin,
În taine rugi pecetluit
Sau șoptit în noapte lin.
Văpaia-n ochi de o zărești
Ți-aprinde inimioara,
Zaci tăcut, doar urmărești
Cum te-nfășoară para.
Sar scântei, nu te-agiți,
Nu te lași distras,
Tu aștepți din alte vieți
Un gând, o șoaptă și un glas.
Și aștepți, aștepți, aștepți...
Să jurați din nou iubirea,
Păzești amurguri, dimineți,
Răscolești în toți privirea.
Ecoul pașilor tăcuți
Și clipele în doi,
Se întorc, toate le simți
Și chip... și mâini... și buze moi.
Ai așteptat încă o viață
Să o vezi, a ta iubire,
Ea, artă din speranță,
Tablou semnat de nemurire.
Cândva
Poza mea
o vei găsi ,
undeva
în cărți uitată ,
o vei lua,
o vei privi
șoptind ușor
,,A fost odată".
Și pe spate
de o-ntorci
vei găsi
scris angelic
"Nu sunt eu,
ci doar o umbră,
mică piedică
a uitării".
La mormântul
ca de gheață
vei veni
cu trandafiri.
Lumânarea,
parcă-n viață
va domni
în cimitir.
De pe crucea
cenușie
vei citi
înlăcrimat
"Oricine poate
iubi,
dar cine poate
aștepta?"
Scrisoare de apoi
Când cavoul devine casă
Ai să fii uitat de lume,
Vei sta singur, lor nu le pasă
Că la piatra cu-al tău nume
Lumânarea este stinsă,
Și-ai buruiene lângă cruce,
Crezi că îți vor face masă
Dar ei știu doar să se spurce.
Ești vorbit de rău și-acum
Chiar de tu le-ai vrut doar bine,
Pentru ei ai fost un fum
Iar ei se cred roi de albine.
Presupun că i-ai rănit
Dar cu toții au uitat
Când pentru ei păreai fericit
Și n-aveai drept la oftat.
,, Ce griji ai tu?"
,, În locul tău eu nu m-aș plânge"
Vorbe pe care sufletu'
Le-a clătit în lacrimi de sânge.
Altele chiar nu-și au rostul,
Prejudecăți și vorbe-n vânt,
Acum c-ai liniște, ai totul,
N-auzi vorbe din pământ.
Voi iubi, cândva, din nou
Voi iubi, cândva, din nou,
Va semăna cu tine, poate,
Glasul tău, subtil ecou,
Te regăsesc în tot și-n toate.
Mi-ai fost dor atâtea nopți,
Mi-ai fost dor atâtea veri,
Te-am pierdut în alte vieți
Când priveam spre nicăieri.
Voi iubi, cândva, din nou,
Sub stele mii și paznici aștri,
Mereu în umbră, un ecou,
Dragostea mea, cu ochi albaștri.
Vocea României
Tot mai greu, se lasă peste școală,
Umbra unui sistem ce nu-și vrea copilul sănătos,
Dascălii ce poartă măști de ifos,
Otrăvesc tot ce-i pur, cu-al lor suflet de smoală.
Unde sunteți voi, ce-ați fost cândva eroi?
Sălile sunt pline, dar totuși așa goale,
Zâmbete forțate pe chipurile pale,
Se topesc anii învățării, sub lacrimi de nevoi.
Nu știu de carte sau de cuvânt,
,,Educație" răsună ca un ecou în surdină,
În băncile uitate, copii ascunși în vină,
Prizonierii unor oameni ce-au depus un jurământ.
Sistem corupt al educației ucise,
Note și examene, lanțuri grele pe umeri de copil,
Uităm că școala nu este un exil,
Românie... gropar de vise!
Iertare
Vreau să mă ierți pentru ceea ce nu sunt
Să pot pleca cu inima împăcată,
Eu te iert, căci toate le-ai făcut,
Supus de mintea-ți deșartă.
Știu că în zadar au fost,
Oh…visele mele!
Nu puteam să-ți spun tot
De frică c-ai fi fugit de ele.
Și fără un cuvânt spus
Ai dispărut din al meu Rai,
Rămâi cu bine, suflet distrus,
Căci gând să oferi iubire n-ai!
,,Te iubesc"
,,Te iubesc "...sincer, silit,
Legământ sau doar un chin,
În taine rugi pecetluit
Sau șoptit în noapte lin.
Văpaia-n ochi de o zărești
Ți-aprinde inimioara,
Zaci tăcut, doar urmărești
Cum te-nfășoară para.
Sar scântei, nu te-agiți,
Nu te lași distras,
Tu aștepți din alte vieți
Un gând, o șoaptă și un glas.
Și aștepți, aștepți, aștepți...
Să jurați din nou iubirea,
Păzești amurguri, dimineți,
Răscolești în toți privirea.
Ecoul pașilor tăcuți
Și clipele în doi,
Se întorc, toate le simți
Și chip... și mâini... și buze moi.
Ai așteptat încă o viață
Să o vezi, a ta iubire,
Ea, artă din speranță,
Tablou semnat de nemurire.
Cândva
Poza mea
o vei găsi ,
undeva
în cărți uitată ,
o vei lua,
o vei privi
șoptind ușor
,,A fost odată".
Și pe spate
de o-ntorci
vei găsi
scris angelic
"Nu sunt eu,
ci doar o umbră,
mică piedică
a uitării".
La mormântul
ca de gheață
vei veni
cu trandafiri.
Lumânarea,
parcă-n viață
va domni
în cimitir.
De pe crucea
cenușie
vei citi
înlăcrimat
"Oricine poate
iubi,
dar cine poate
aștepta?"
Scrisoare de apoi
Când cavoul devine casă
Ai să fii uitat de lume,
Vei sta singur, lor nu le pasă
Că la piatra cu-al tău nume
Lumânarea este stinsă,
Și-ai buruiene lângă cruce,
Crezi că îți vor face masă
Dar ei știu doar să se spurce.
Ești vorbit de rău și-acum
Chiar de tu le-ai vrut doar bine,
Pentru ei ai fost un fum
Iar ei se cred roi de albine.
Presupun că i-ai rănit
Dar cu toții au uitat
Când pentru ei păreai fericit
Și n-aveai drept la oftat.
,, Ce griji ai tu?"
,, În locul tău eu nu m-aș plânge"
Vorbe pe care sufletu'
Le-a clătit în lacrimi de sânge.
Altele chiar nu-și au rostul,
Prejudecăți și vorbe-n vânt,
Acum c-ai liniște, ai totul,
N-auzi vorbe din pământ.
Voi iubi, cândva, din nou
Voi iubi, cândva, din nou,
Va semăna cu tine, poate,
Glasul tău, subtil ecou,
Te regăsesc în tot și-n toate.
Mi-ai fost dor atâtea nopți,
Mi-ai fost dor atâtea veri,
Te-am pierdut în alte vieți
Când priveam spre nicăieri.
Voi iubi, cândva, din nou,
Sub stele mii și paznici aștri,
Mereu în umbră, un ecou,
Dragostea mea, cu ochi albaștri.