Înțelegem?
Mă întreb uneori cum va fi viitorul.
Poate cineva să-l prezică în avans?
Reușim noi să ne echilibrăm în balans
Și să cântărim totdeauna adevărul?
Fiecare din noi visează într-un fel.
Dorim să reușim cu ardoare mereu,
Și ne luptăm să atingem acest țel,
Chiar dacă uneori drumul e greu.
Întâlnim căi și mulți oameni diferiți
Pe care unii încearcă să le-nțeleagă.
Dar se trezesc într-un haos, buimăciți
Și își pun întrebări existența-ntreagă.
Resemnați ne lăsăm duși de destine.
Cu înfrigurare și teamă decidem
Să nu mai analizăm dacă este bine
Și să excludem fără să răspundem.
Категория: Мысли
Все стихи автора: Cornelia Buzatu
Дата публикации: 24 августа 2023
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 737
Стихи из этой категории
Neobosite, aceste nave spațiale ale gândului
Chipul tău
tremurând în oglinda apei
mi-a rămas întipărit de-atunci pe retină
din când în când
inima aruncă răutăcioasă cu săgeți otrăvite
parcă le și aud înfigâdu-se-n lacrimi
(îți mai amintești cum ne întreceam
la aruncatul cu pietre
cum socoteam care piatră țopăie mai mult
deasupra apei
și cum pierzătorul rămânea întotdeauna dator
cu o jumătate de scoică?)
în urma pietrelor liniștea desenează și acum
cercuri concentrice
(n-ai uitat
cred
cum ne minunam ca în fața unui organism viu
ascuns în adâncuri
între două respirații
și ne apăsam înspăimântați cu podul palmelor
peste inimi!)
aud aievea în mine plescăitul lespezii care se duce la fund
cântecul răgușit al mierlei
piciorul tău desculț
risipindu-se voluptos în nisipul galben
(ți-i minte cum priveam cocorii
în mantiile lor albe
înveșmântați ca prinții
cu gâturile terminate în cer
cu pliscurile albastre
prinși în ritmuri nebune de samba
smulgând smocuri de iarbă
țâșnind grațios spre înalturi
făcându-și reverențe!)
parcă a fost ieri…
Neobosite, aceste nave spațiale ale gândului…
Doar poemele - II
Mă-ncearcă răceala
timpului fără sfârşit,
în van aspirina
transpiră spre mâine,
secundele miotice
secătuiesc pupila
de visarea târzie,
coroana de spini
a mântuirii naşte
vâltoarea dezintegrării
sentimentelor,
oglinda îmi refuză
fiinţa.
Doar poemele
multiplică timpul
rădăcinilor perene,
topesc hotarul
agoniilor,
sorb suflete
din altarul fiinţei,
însufleţesc zorii,
alintă amurgul.
Ele, poemele,
din umbra trecutului
renasc speranţa glăsuirii
în ritmul silabei.
Pribeag
Sunt fir de aţă rătăcită
pe-un mal de Dunăre străin,
frânturi de viaţă obosită
pe valuri scrise de destin.
Se-ndeamnă clipele să toarcă
minute lungi de prea mult plâns,
pe drumul casei o să-ntoarcă
doar umbra vântului nestrâns.
E gândul stins de licărire
şi timpul ţel de neatins,
o zi flămândă de iubire
e mal de apă necuprins.
Aleargă-n noapte sângerânde
şirag de vorbe peste zări,
un biet valah în patimi blânde
respiră doruri prin cântări.
Un singur trup păzeşte viaţa,
mlădiţă plânsă de-un toiag,
ca frunza prinsă dimineaţa
de-un vis rămas mereu pribeag.
Sunt fir de aţă rătăcită,
bătaie vântului să-i fiu,
de norii vremii azvârlită,
pe străzi, o umbră în pustiu
Între două lumi
Nu-i color, nici incolor;
N-are gust, dar parcă are;
Parcă sufăr, dar nu prea,
Și aș plânge, dar n-aș vrea!
Parcă sunt mereu la mijloc...
Nici început, dar nici final.
Parcă simt un nod în gât,
Ce dispare, nu știu când.
Știu totul, de fapt nimic,
Mi-s om mare, dar sunt mic.
Acum rad, și acum plâng,
Acum te am, apoi îmi dipari din gând...
Oftez, și-apoi îmi revin,
Iarăși urmează un suspin...
Mii de gânduri, dar nu prea,
Viața mea e cam așa:
Nici prea-prea, dar nici prea-prea!
Ori e grea - mai puțin grea!
Și te-aș iubi, dar n-aș vrea,
Simt că pot, dar nu-i așa...
Pentru că sunt:
Nici așa, și nici așa!
Sunt bogată, sunt săracă,
Nu am bani, nu am nimic,
Dar în unele din zile
Lumea-i la degetul meu mic!
Laudele-mi plac, dar nu prea,
Sunt și bună, sunt și rea.
Totuși, să știi că:
Nu-s așa, dar nici așa.
[22:42 trădarea condamnării…
nuanțe de dor ți-am adăugat,
pe foile acestui caiet murdar
murdar și pătat de vorbe ,
vorbe puțin cam prea acerbe.
lacrimi cu suspine mi se scurg pe obraji,
mi-a dispărut toată starea de extaz,
toată fericirea-ntr-o clipă,
când am văzut acea aripă.
o aripă tu ți-ai rupt,
ca să i-o oferi unui alt trup,
un trup mult înstrăinat,
de tot ce-nseamnă condamnat.
condamnat la un vârtej,
de idei și păreri construite p-un grej.
un grej așa de fin,
de-ți vine să suspini.
Limitări
un om cade din neatenție de la etajul zece
sinucidere
urlă ziarele
nefericitul e procuror sau a fost
asistenta de la Urgență își șterge transpirația de pe frunte
după ptruzeci și cinci de minute de resuscitare
îl declară mort
Doamne, cât curaj îți trebuie să tragi o ultimă concluzie despre viață
murmură un discipol al lui Socrate
din mulțimea adunată pe margini
de pomană o iei
de pomană o dai
cui îi pasă
mai încolo un om al străzii juisează în văzul lumii
lua-v-ar dracu de curve
un câine se târâie pe strada cu o căpățână de cal în gură
moartea cailor bucuria câinilor
femeile-și scuipă consternate în sâni
atingerea flegmei e ca mâna lacomă a amantului peste pubis
ca un orgasm
un bătrân își surpinde tânăra soție cu iubitul în pat
și face infarct
cei doi îndrăgostiți nici nu observă
deasupra sicriului groparul aruncă o lopată de pământ
Dumnezeu să-l ierte
pe masă de operație chirurgul face o incizie în pieptul unui bețiv
care țipă și se trezește din euforie
fii blestemat
doctore
cu bisturiul tău de rahat
de nu ți-ar muri mulți înainte
omul cu haina neagră răpește copiii pentru organe sau prostituție
procurorii, polițiștii, judecătorii
ridică din umeri
și-au luat impozitul pe tăcere și inacțiune
este foarte dificil să-l întorci pe cel decedat din groapă
și mai dificil este să-l faci să vorbească
„Autoritatea de lucru a judecat” este ca „Omerta” italiană
fără drept de apel ...
Neobosite, aceste nave spațiale ale gândului
Chipul tău
tremurând în oglinda apei
mi-a rămas întipărit de-atunci pe retină
din când în când
inima aruncă răutăcioasă cu săgeți otrăvite
parcă le și aud înfigâdu-se-n lacrimi
(îți mai amintești cum ne întreceam
la aruncatul cu pietre
cum socoteam care piatră țopăie mai mult
deasupra apei
și cum pierzătorul rămânea întotdeauna dator
cu o jumătate de scoică?)
în urma pietrelor liniștea desenează și acum
cercuri concentrice
(n-ai uitat
cred
cum ne minunam ca în fața unui organism viu
ascuns în adâncuri
între două respirații
și ne apăsam înspăimântați cu podul palmelor
peste inimi!)
aud aievea în mine plescăitul lespezii care se duce la fund
cântecul răgușit al mierlei
piciorul tău desculț
risipindu-se voluptos în nisipul galben
(ți-i minte cum priveam cocorii
în mantiile lor albe
înveșmântați ca prinții
cu gâturile terminate în cer
cu pliscurile albastre
prinși în ritmuri nebune de samba
smulgând smocuri de iarbă
țâșnind grațios spre înalturi
făcându-și reverențe!)
parcă a fost ieri…
Neobosite, aceste nave spațiale ale gândului…
Doar poemele - II
Mă-ncearcă răceala
timpului fără sfârşit,
în van aspirina
transpiră spre mâine,
secundele miotice
secătuiesc pupila
de visarea târzie,
coroana de spini
a mântuirii naşte
vâltoarea dezintegrării
sentimentelor,
oglinda îmi refuză
fiinţa.
Doar poemele
multiplică timpul
rădăcinilor perene,
topesc hotarul
agoniilor,
sorb suflete
din altarul fiinţei,
însufleţesc zorii,
alintă amurgul.
Ele, poemele,
din umbra trecutului
renasc speranţa glăsuirii
în ritmul silabei.
Pribeag
Sunt fir de aţă rătăcită
pe-un mal de Dunăre străin,
frânturi de viaţă obosită
pe valuri scrise de destin.
Se-ndeamnă clipele să toarcă
minute lungi de prea mult plâns,
pe drumul casei o să-ntoarcă
doar umbra vântului nestrâns.
E gândul stins de licărire
şi timpul ţel de neatins,
o zi flămândă de iubire
e mal de apă necuprins.
Aleargă-n noapte sângerânde
şirag de vorbe peste zări,
un biet valah în patimi blânde
respiră doruri prin cântări.
Un singur trup păzeşte viaţa,
mlădiţă plânsă de-un toiag,
ca frunza prinsă dimineaţa
de-un vis rămas mereu pribeag.
Sunt fir de aţă rătăcită,
bătaie vântului să-i fiu,
de norii vremii azvârlită,
pe străzi, o umbră în pustiu
Între două lumi
Nu-i color, nici incolor;
N-are gust, dar parcă are;
Parcă sufăr, dar nu prea,
Și aș plânge, dar n-aș vrea!
Parcă sunt mereu la mijloc...
Nici început, dar nici final.
Parcă simt un nod în gât,
Ce dispare, nu știu când.
Știu totul, de fapt nimic,
Mi-s om mare, dar sunt mic.
Acum rad, și acum plâng,
Acum te am, apoi îmi dipari din gând...
Oftez, și-apoi îmi revin,
Iarăși urmează un suspin...
Mii de gânduri, dar nu prea,
Viața mea e cam așa:
Nici prea-prea, dar nici prea-prea!
Ori e grea - mai puțin grea!
Și te-aș iubi, dar n-aș vrea,
Simt că pot, dar nu-i așa...
Pentru că sunt:
Nici așa, și nici așa!
Sunt bogată, sunt săracă,
Nu am bani, nu am nimic,
Dar în unele din zile
Lumea-i la degetul meu mic!
Laudele-mi plac, dar nu prea,
Sunt și bună, sunt și rea.
Totuși, să știi că:
Nu-s așa, dar nici așa.
[22:42 trădarea condamnării…
nuanțe de dor ți-am adăugat,
pe foile acestui caiet murdar
murdar și pătat de vorbe ,
vorbe puțin cam prea acerbe.
lacrimi cu suspine mi se scurg pe obraji,
mi-a dispărut toată starea de extaz,
toată fericirea-ntr-o clipă,
când am văzut acea aripă.
o aripă tu ți-ai rupt,
ca să i-o oferi unui alt trup,
un trup mult înstrăinat,
de tot ce-nseamnă condamnat.
condamnat la un vârtej,
de idei și păreri construite p-un grej.
un grej așa de fin,
de-ți vine să suspini.
Limitări
un om cade din neatenție de la etajul zece
sinucidere
urlă ziarele
nefericitul e procuror sau a fost
asistenta de la Urgență își șterge transpirația de pe frunte
după ptruzeci și cinci de minute de resuscitare
îl declară mort
Doamne, cât curaj îți trebuie să tragi o ultimă concluzie despre viață
murmură un discipol al lui Socrate
din mulțimea adunată pe margini
de pomană o iei
de pomană o dai
cui îi pasă
mai încolo un om al străzii juisează în văzul lumii
lua-v-ar dracu de curve
un câine se târâie pe strada cu o căpățână de cal în gură
moartea cailor bucuria câinilor
femeile-și scuipă consternate în sâni
atingerea flegmei e ca mâna lacomă a amantului peste pubis
ca un orgasm
un bătrân își surpinde tânăra soție cu iubitul în pat
și face infarct
cei doi îndrăgostiți nici nu observă
deasupra sicriului groparul aruncă o lopată de pământ
Dumnezeu să-l ierte
pe masă de operație chirurgul face o incizie în pieptul unui bețiv
care țipă și se trezește din euforie
fii blestemat
doctore
cu bisturiul tău de rahat
de nu ți-ar muri mulți înainte
omul cu haina neagră răpește copiii pentru organe sau prostituție
procurorii, polițiștii, judecătorii
ridică din umeri
și-au luat impozitul pe tăcere și inacțiune
este foarte dificil să-l întorci pe cel decedat din groapă
și mai dificil este să-l faci să vorbească
„Autoritatea de lucru a judecat” este ca „Omerta” italiană
fără drept de apel ...
Другие стихотворения автора
Timpul
Ieri m-am trezit cotrobăind
În cufărul sufletului meu,
Și m-am trezit gândind
La acel joc al mingiei la fileu.
Sentimentele impuse-n joc
Se caută, se simpt, se regăsesc
Dar nu reușesc deloc
Să le păstrez și să le liniștesc.
Timpul neobosit arbitru
Îmi ordonează-n minte viața.
Și într-un moment neutru
Încerc să îi alătur prefața.
Cuvinte și trăiri ivite-n zori de zi,
Se definesc într-un târziu amurg,
Și-apoi le las, fără a le mai păzi,
Sub sentimentele ce-n liniște decurg.
Armonie
Vin negru pentru nopțile albe,
Flori roz pentru zilele negre,
Lumina stelelor pentru tenebre,
Să-mi fie mereu toate salbe.
Natura toată să-mi inspire
Un gând născut în conștiință,
Oferit de suflet ca dorință
De multe drumuri fără oprire.
Să dăruiești mereu cu prietenie,
O picătură din iubirea magică,
Cu care să înalți în viața pașnică
O fântână a bucuriei și de armonie.
Vraja nopții
Lună, nu mă-ntrista cu lacrimi amare,
Nu-mi spulbera speranțele-n viață,
Nu-mi alunga cântecul de chemare
Ci păstrează-mi zorii pentru dimineață.
Dăruiește-mi tăcerea unei nopți de mister.
Luminează-mi calea cea lungă și grea,
Invită stelele să transforme timpul auster
Și să nu-mi mai măsoare tulburarea.
În tăcere aud vântul cum bate
Și privesc drumul apei sălbatic,
Și-aud zgomote surde, departe
Create de-ntreg alaiul empatic.
Apleacă asupra-mi palida sclipire
Ca blândă și calmă natura să devină,
Și din contopire, sufletul să mă inspire
Ca noile speranțe în gându-mi să revină.
Bătăile inimii
Sunt gânduri ce nu se dezvăluie,
Vise ce nu se împărtășesc,
Simțăminte ce prin suflet bântuie,
Bătăi ale inimii ce nu se liniștesc.
Toate se înșiruie-n tumult
Sub bagheta nevăzută a destinului.
Chinuite de-amintiri de demult
În ritmul înfrigurat al timpului.
Ceasurile serilor trec,
Zilele săptămânilor zboară,
Lunile anilor te-ntrec
Iar singurătatea te doboară.
Te agăți de o fărâmă de timp,
Plutești pe o mare nesigură,
Numărând anotimp după anotimp
Și într-un final ești singură.
Deasupra noastră
Revină-ți vântule din amorțeală!
Împrăștie prin boarea ta-n văzduh
A vieții înfățișare ideală,
Sfințită-n ceruri de cel duh!
Adună-i pe cei buni, o lume,
Ce-n calea gândului se-ntrec
Cu litere și cifre-n sume,
Iuțeala minții ce-o petrec.
Să împletești cu ani și ani
A timpului rotire-n infinit,
Ca spiritele, vechii castelani,
Să țină Universul neclintit.
Presară semințele vieții.
Să crească bujorii din apa vie.
Și udă-n roua dimineții
O prea frumoasă "împărăție".
Cu sceptrul ce destinu-l ține
Să-nobilezi pe cei sortiți
Să poarte spiritul în sine,
Și gând de-a nu fi părăsiți.
Timpul
Ieri m-am trezit cotrobăind
În cufărul sufletului meu,
Și m-am trezit gândind
La acel joc al mingiei la fileu.
Sentimentele impuse-n joc
Se caută, se simpt, se regăsesc
Dar nu reușesc deloc
Să le păstrez și să le liniștesc.
Timpul neobosit arbitru
Îmi ordonează-n minte viața.
Și într-un moment neutru
Încerc să îi alătur prefața.
Cuvinte și trăiri ivite-n zori de zi,
Se definesc într-un târziu amurg,
Și-apoi le las, fără a le mai păzi,
Sub sentimentele ce-n liniște decurg.
Armonie
Vin negru pentru nopțile albe,
Flori roz pentru zilele negre,
Lumina stelelor pentru tenebre,
Să-mi fie mereu toate salbe.
Natura toată să-mi inspire
Un gând născut în conștiință,
Oferit de suflet ca dorință
De multe drumuri fără oprire.
Să dăruiești mereu cu prietenie,
O picătură din iubirea magică,
Cu care să înalți în viața pașnică
O fântână a bucuriei și de armonie.
Vraja nopții
Lună, nu mă-ntrista cu lacrimi amare,
Nu-mi spulbera speranțele-n viață,
Nu-mi alunga cântecul de chemare
Ci păstrează-mi zorii pentru dimineață.
Dăruiește-mi tăcerea unei nopți de mister.
Luminează-mi calea cea lungă și grea,
Invită stelele să transforme timpul auster
Și să nu-mi mai măsoare tulburarea.
În tăcere aud vântul cum bate
Și privesc drumul apei sălbatic,
Și-aud zgomote surde, departe
Create de-ntreg alaiul empatic.
Apleacă asupra-mi palida sclipire
Ca blândă și calmă natura să devină,
Și din contopire, sufletul să mă inspire
Ca noile speranțe în gându-mi să revină.
Bătăile inimii
Sunt gânduri ce nu se dezvăluie,
Vise ce nu se împărtășesc,
Simțăminte ce prin suflet bântuie,
Bătăi ale inimii ce nu se liniștesc.
Toate se înșiruie-n tumult
Sub bagheta nevăzută a destinului.
Chinuite de-amintiri de demult
În ritmul înfrigurat al timpului.
Ceasurile serilor trec,
Zilele săptămânilor zboară,
Lunile anilor te-ntrec
Iar singurătatea te doboară.
Te agăți de o fărâmă de timp,
Plutești pe o mare nesigură,
Numărând anotimp după anotimp
Și într-un final ești singură.
Deasupra noastră
Revină-ți vântule din amorțeală!
Împrăștie prin boarea ta-n văzduh
A vieții înfățișare ideală,
Sfințită-n ceruri de cel duh!
Adună-i pe cei buni, o lume,
Ce-n calea gândului se-ntrec
Cu litere și cifre-n sume,
Iuțeala minții ce-o petrec.
Să împletești cu ani și ani
A timpului rotire-n infinit,
Ca spiritele, vechii castelani,
Să țină Universul neclintit.
Presară semințele vieții.
Să crească bujorii din apa vie.
Și udă-n roua dimineții
O prea frumoasă "împărăție".
Cu sceptrul ce destinu-l ține
Să-nobilezi pe cei sortiți
Să poarte spiritul în sine,
Și gând de-a nu fi părăsiți.