începătură

fiara-și

întinde ghearele-n

structura atomului de carbon.

oamenii

redundanți și inutili

devin

o sursă inepuizabilă de energie

pentru

mașinile A.I.

printre scoici si ambalaje din plastic,

scrisori ale

jocheilor  travestiți

în prinți...

privirea-ți dojenitoare

a desenat

un stol dansator de grauri, 

un  fel de nor cu reflexe de-ametist,

să mă bucure.

amurgul 

transformă ,cu bagheta-i de vrăjitor,

tristețea

într-un  fluture auriu,

să-l prindă , ca pe o agrafă-n,

părul tău.

în ochiul de apă.

o rândunică

se căznește să ciugulească

un grăunde de soare.

iar o libelulă, zăpăcită

de-atâta splendoare,

a rătăcit

drumul spre casă.

piese geometrice

dintr-un puzzle tangram

reconfigurează perspectiva.

%

triunghiuri echilaterale

rotite- n

sensul invers al acelor

de ceasornic ,

asemenea ceții,

dezorientează trecerea.

vântul

unduios nestatornic

atingând dojenind risipind

crengile-nflorite de măr-

îmbrăcând acoperind oblojind

bătătoritul pătrunzătorul 

pământ

luna trece alene

peste-ntinderi de ape;

lebede-

într-o legănare de trestii,

îi sorb lacome-nsuflețirea;//

dangătul clopotelor

înăbușă tristețea-n

 cercuri concentrice.

Tăcerea mă inundă 

Sub bolta cenușie;

Umbra stă la pândă,

Arătând ca o stafie..

Se strâmbă în oglindă,

Prudentä-n scârțâit,

Din colțuri se perindă,

Smulgând un fâșâit.

Alunecă pe-o dușumea,

Presărănd fiori în jur,

Furnicându-mi pielea,

O urmez și mă cutremur..

Pe-un perete se lungește,

Animând portretul 

Chipului ce mă privește,

Dezvăluindu-mi secretul.

Se avântă pe tavan,

Pendulând pe lampă 

Cu tic-tac -ul simultan,

Clipind pe-a mea pleoapă..

Se pitulä după perdea,

Căci soarele sclipise 

Și topise nălucirea,

Iar frica mi se năruise..

Purtăm povara păcatelor 

Ca pe-o cruce pe umeri;

Cădem pradă umbrelor 

Și ne simțim fără puteri.

Ne răscolește trecutul,

Ne pândește din culise,

Bântuindu -ne sufletul 

Cu realități nescrise.

Noi păstrăm sub preș 

Gândul la râvnita zi,

Când pasul nu dă greș,

Iar apa îl va limpezi.

Însă piatra tot rămâne 

Agățată de gurmaz 

Ca o pată de rușine,

Tatuată pe obraz.

Ce-a fost,nu se mai pierde 

Timpul nouă ne -apartine;

De ne stinge ori ne arde,

Dreptul nouă ne revine...

În al meu suflet am găsit 

O doză mică de amor 

Ce se-apropie de sfârșit 

E păcat că nu mi-e dor ?

Om cu inima de piatră 

Și cu visul ruginit 

A fost și el demult-odată 

Tot cu gândul la iubit 

Dar de acum și mai cândva 

Nu mai pot să mă încred 

Chiar de mă va ruga

Cu el în lume să mă pierd 

Am început să scriu dintr-o durere prea mare.

Sau poate că "le am", cum cândva mi s-a spus!

Scriu lacrimi dar și zâmbete și soare,

Chiar și în cel mai dureros apus... 

Scriu poezii și cuvântul îmi e nemăsurat 

Căci viața m-a făcut să scriu zi şi noapte,

Cu dragoste, iubire și dor înflăcărat...

Din sentimente și emoții trăite în șoapte.

Și când în gând mi se zbat amintiri

Dintr-o poveste și vise pe veci ruinate,

În sufletul meu trăiesc versiuni,

Ce i-au formă într-o superbă mediocritate. 

Îmi scriu versul cu zâmbet, durere și chin,

Din rime îmi fac o armură secretă,

Căci scrisul îmi dă putere să spun ce simt

Chiar de nu am diplomă de poetă!

In fața  curajului care m-a părăsit,

In fața antebrațelor mele, a stomacului,

A nopților care, și ele, fac parte din mine, 

Invinși și invingători, nimeni nu le mai știe numele;

Gesturile noastre, amprentate pe căni de cafea, pe hârtii,

Pe hărți, pe pixuri, pe haine, pe ramele ferestrelor , pe scoici,

Adunate și apoi aruncate în mare. Nimic nu se oprește,

Anotimpul nu se oprește  ca să dea răgaz cailor care mor,

Târându-și oasele crepusculare  pe potecile – nguste,

Cărând, cărând, cărând, jumătăți enorme de munte.

Jumătăți énorme de inimi, jumătăți énorme de singurătăți.

In câmp, cineva îl ucide iarași  și iarăși pe Lorca,  

Și  luna.  Dar cui îi pasă? Invingători și învinși,  

Nimeni nu le mai știe numele,

Viața merge mai departe -  ce clișeu :) -   Si cât de adevărat,

Ne refuza aceasta realitate ultimă,  

Statuile însângerate de pe podul Charles.

Există undeva acolo, dincolo de capitulare,

O dimensiune tragică a apusului.

 sculptez în cuvintele-bolovan de la poalele muntelui

dalta scoate scântei roșii și galbene

sub capul plat al barosului

vreau să cioplesc o floare de piatră

din bolovanul alb al iubirii

și s-o dăruiesc iubitei

de ziua ei

știu un loc în care găsesc bolovani în toate culorile

și nuanțele

având corespondent în plaja alunecoasă a cuvintelor

tonurile de gri aparțin cuvintelor domestice

casă, ogradă, ogor, animal, plug, seceră

tonurile de alb sunt specifice sentimentelor precum dragoste

prietenie, frăție, iubire, dăruire

tonurile de negru aparțin trăirilor dureroase

supărare, disperare, despărțire, ură sau răzbunare

tonurile de maro sunt asociate cu gândurile negre

gelozia, insatisfacția, nefericirea, resemnarea

iar tonurile roz exprimă bucuria, exuberanța, împlinirea,

izbânda

și mai am câteva grămezi de pietriș

cu pietricele netede de culoare roșie, albe ca marmora

sau negre cu străluciri de diamant

pietricele fosforescente în toate culorile care se deschid la lumină

pe care te poți întinde

și privi către cer

sau face dragoste

o bogăție neprețuită pentru un sculptor nebun ca mine

ocolit de oameni obtuzi

care nu găsesc nimic interesant în cioplitul pietrei

doar iubita mea a descifrat adevărata ei frumusețe

îi place pietrișul sub clar de lună când pietricelele se trezesc

și formează imagini simetrice

multicolore

ca într-un caleidoscop...