Gând

zilnic dăm la o parte fapte de viață consumate

cel mai adesea prozaice

de la preparatul cafelei la nu știu ce întâlnire de afaceri

sau dragoste

într-o logică ancenstrală a supraviețuirii

înghițim totul

.

apoi aruncăm resturile

(întotdeauna rămân resturi și vase murdare!)

la coșul de gunoi al memoriei

.

douăzeci și patru de ore pe zi

.

dimineața o mașină a Salubrității ridică gunoaiele zilei

din containerele gândului

aranjate după un cod subliminal al culorilor

galbenul

de exemplu

sugerează locul în care trebuie să arunci gunoiul menajer al ideilor

verdele

pe cel al speranțelor în putrefacție

albastru

indică locul eșecurilor

iar roșul

(cel mai vizibil!)

pe cel al amintirilor

.

ptiu!

se strâmbă sufletul

dând ocol inimii

.

ce urâte mirosuri răzbat dinspre sinistrele crematorii ale mințiii…

Viață, ești o ființă? 

Sau ești o dorință.

Viața, ești o fetiță? 

Sau ești o zeiță. 

Viață, unde trăiești? 

Într-o căsuța, 

Sau într-o căruță. 

Viață, unde trăiești? 

Într-o reședință, 

Sau într-o locuință. 

Viață, cum arăți? 

Ai o mustață, 

Sau ești creață. 

Viață, cum arăți? 

Ai o față, 

Sau o prefață. 

Viață, ești ca o ață, 

De fiecare data doare. 

Viață, ești ca o ceață, 

Nu știu ce-i în față. 

Viață, am o speranță,

Sa pleci într-o vacanță. 

Viață, sunt în siguranță,

Dacă păstrezi distanța. 

ard de ceva vreme pe rugul unui gând

nimeni nu poate să-mi stingă flăcările

care mă mistuie din toate părțile

după Kant n-ar trebui să mor înconjurat de oameni

indiferenți

indeciși

incapabili să-și asume umanitatea din ei

ca scop în sine

adică să arunce peste mine o găleată cu apă

mi-am îndesat durerea în spirit

ca să-mi înăbuș strigătul rușinos al cărnii

spaimele ancestrale

nu-mi ajunge tot cerul albastru

să mă spăl pe mâini ca Pilat din Pont

de vina răstignirii lui Hristos

o mare mizerie a Omului

în India

morții sunt arși pe malul Gangelui

înfășurați în giulgiuri

n-am aflat încă

ce mă sperie mai mult -

moartea

sau jubilația Spiritului...

Lacrimile îngerilor pe care  i-am pierdut, s-au războit  în trecut.  Acum doar picură intens și zgmotos, tare dor mi de acele momente ce râdeam fără rost. #AA

viața ma învățat mereu

sa nu aștept nimic , de la nimeni

și la bine și dar la greu

dar totuși suntem , oameni

avem opiniile diferite

e și normal pentru noi

inimile sa ne fie iubite

pe dinăuntru suntem goi

unii fara de milă

alții mai rai și întunecați

fii o persoana stabilă

fraților, suntem frați

frați din altă mamă

dar cu același sânge

pentru asta nu am teamă

acum te rog, numai plânge 

hai sa dăm mână, cu mână

să cântăm imnul dreptății

cei cu inima cea bună

versurile realității 

Doamne, nu te mânia pe noi

Căci am creat vânturi și ploi,

Doamne , ai chiar și răbdare,

Căci din lacrimi facem Mare.

Doamne, iubite al meu Tată,

Se distruge lumea toată ,

Preoții ce își spurcă slujirea,

Spre vrășmași își pun zidirea.

Doamne , miluiește-ne pe noi

Zi de zi suntem mai goi,

Nu credință, nu iubire ,

Doar în păcate, robie.

Doamne, întărește nădejdea,

Căci e mare pofta noastră,

Nu de rugă și căință,

Doar păcate, necredință.

Te văd plecând în amintire,

Ferice sinceră-n privire

Aveai atunci și eu la fel,

Speranță scrie-n bilețel.

Speranță ce-aducea pietate,

Zâmbete-n rânduri repetate,

În suflet pacea păstorea

Și sentimente noi creștea.

Sentimente către tine,

Viață însemnai pentru mine,

Doar la tine mă gandeam,

Lângă tine doar doream.

Atunci strîns te-mbrățișam

Și-n brațe te ridicam,

Inima în piept zvâcni,

Timpul în loc se opri.

Timp ce-mi era foarta drag,

Nu voiam să mă retrag

De la al tău chip și ochi verzi

Ce nu-i uiți dacă îi pierzi.

Apoi o mesiță trecea,

Al tău gând se prefăcea,

Nu mai era de voioșie,

A șaptea așteptare în regie.

...

Te văd plecând în amintire,

Se zbate trist inima-n mine,

De când tu nu îmi mai vii

Drumurile îmi sunt pustii.

(În a șaptea așteptare/ part 1)

Dac-aș vedea o stea căzând

La miez de noapte doar un gând

Va fi ce v-a întruchipa,

Dorința îmi v-a relata.

Gând ce mereu e către tine,

Gând ce crede în destine,

Dor doar ție îți revine,

Speranța nu expiră-n mine.

Sper căndva te vei întoarce,

Soare îmi vei reîntoarce,

Ce a fost atunci pierdut

Lângă chipul tău tăcut.

 (În a șaptea așteptare/ part 3)

Mă distrug în bucăți

Am în nopți judecăți

În suflet ruine

Medicine în buletine.

Mă distrug în bucăți

Am cod poștal plin cu plăți

Pe răboj lista cu vine

Viața în păreri străine.

Mă distrug în bucăți

Am zile – lanțuri de dăți

Răpusă în agonie

Esența pierdută în stafie.

Mă distrug în bucăți

Am exil din societăți

Pe retină lumină nocturnă

Casa în dună.

Învață-mă toamnă să nu mai fiu trist

Să nu mai evoc tristețe,

Învață-mă toamnă să fiu fericit

Ca mama fiului ce a obșit,

Învață-mă toamnă cum să nu plâng

Atunci când inima îmi frâng,

Învață-mă toamnă cum să fiu rece

Șă îngheț durerea ce prin suflet îmi trece,

Învață-mă toamnă despre fidelitate

Să nu mai închiriez falsitate,

Învață-mă toamnă cum să trăiesc

Când singur pe mine nu ma iubesc.

Învață-mă toamnă...

Am văzut odată-n zare

Un zîmbet nu oarecare,

Dar de ce nu mai apare

În privirea mea el oare.

Un zâmbet ce pătrundea,

Până la suflet srăbătea,

Dar de ce nu mai apare

În sufletul meu el oare.

Un zîmbet ce strălucea,

Până la stele ajungea,

Dar de ce nu mai apare

În vizorul meu el oare.

Un zâmbet ce fermeca,

Fericită te făcea,

Dar de ce nu mai apare

Chipul tău vesel în zare.

Chipul tău era mâhnit,

Sufletul adând izbit,

Zâmbetul nu mai era

Desenat pe buza ta.

Ploaie ce curge în toamnă

Spală-mi lacrimile de pe obraz,

Ce gândul spre trecut le îndeamnă

Să se strecoare în moment de necaz.

Vânt ce fuge în toamnă

Nu-mi permite în trecut să doresc,

La prezent gândul condamnă,

Doar la el să mă gândesc.

Frunză ce a căzut în toamnă

Spune-mi cum la prezent să trăiesc,

Când în trecut aveam pricină

De mine să mă mândresc.