Gând

Dac-aș vedea o stea căzând

La miez de noapte doar un gând

Va fi ce v-a întruchipa,

Dorința îmi v-a relata.

Gând ce mereu e către tine,

Gând ce crede în destine,

Dor doar ție îți revine,

Speranța nu expiră-n mine.

Sper căndva te vei întoarce,

Soare îmi vei reîntoarce,

Ce a fost atunci pierdut

Lângă chipul tău tăcut.

 (În a șaptea așteptare/ part 3)

Ploaie ce curge în toamnă

Spală-mi lacrimile de pe obraz,

Ce gândul spre trecut le îndeamnă

Să se strecoare în moment de necaz.

Vânt ce fuge în toamnă

Nu-mi permite în trecut să doresc,

La prezent gândul condamnă,

Doar la el să mă gândesc.

Frunză ce a căzut în toamnă

Spune-mi cum la prezent să trăiesc,

Când în trecut aveam pricină

De mine să mă mândresc.

S-au stins gîndurile Propti

În ale tale semne, șoptii

Și-n tălâmul tău voios

Împestat adînc reproș.

S-au stins temelii senine,

Fost-au amăgite visuri

Și cu aporie aspră

Mergi în timp neîncetată.

Și prin ale tale lacrimi,

Ce râurau necontenite,

Treceau timpuri neuitate

Ce erau cândva iubite.

În a stelelor stafie

Se aud trecând acolea

Ale vânturilor șoptii

S-au stins gândurile Propti.

Am văzut odată-n zare

Un zîmbet nu oarecare,

Dar de ce nu mai apare

În privirea mea el oare.

Un zâmbet ce pătrundea,

Până la suflet srăbătea,

Dar de ce nu mai apare

În sufletul meu el oare.

Un zîmbet ce strălucea,

Până la stele ajungea,

Dar de ce nu mai apare

În vizorul meu el oare.

Un zâmbet ce fermeca,

Fericită te făcea,

Dar de ce nu mai apare

Chipul tău vesel în zare.

Chipul tău era mâhnit,

Sufletul adând izbit,

Zâmbetul nu mai era

Desenat pe buza ta.

Zile-n rânduri se stergeau,

Sentimente risipeau,

De cînd chipul tău n-apare

Pe retina mea-n cărare.

N-am scris file în urmare

Emotiv la a ta uitare,

Sufletul în dezolare

În a șaptea așteptare.

Au apus zile senine,

Cândva de armonie pline,

Am ajuns fire străine

Ce nu se cunosc pe sine.

Acum în inimă doar ploaie

Ce-neacă orice vibrare,

Ochii mei nu m-ai văd soare,

Privirea mea în închisoare.

(În a șaptea așteptare/ part 2)

Învață-mă toamnă să nu mai fiu trist

Să nu mai evoc tristețe,

Învață-mă toamnă să fiu fericit

Ca mama fiului ce a obșit,

Învață-mă toamnă cum să nu plâng

Atunci când inima îmi frâng,

Învață-mă toamnă cum să fiu rece

Șă îngheț durerea ce prin suflet îmi trece,

Învață-mă toamnă despre fidelitate

Să nu mai închiriez falsitate,

Învață-mă toamnă cum să trăiesc

Când singur pe mine nu ma iubesc.

Învață-mă toamnă...

 pentru paznicul de noapte

de la spitalul de psihiatrie,

orice trecător era

o plăcuță zentangle tăioasă,

care

punea în pericol liniștea publică.

muta de colo-colo, 

paharele, 

farfurioarele,

șervețelele,

frimiturile dimineților serbede,

 considerându-le repere

în harta divină a reației.

 Pe șevaletul toamnei

un pictor nebun amestecă febril culorile calde ale merelor

cu cele reci ale strugurilor

galbenul auriu și pufos al gutuilor

cu indigoul distant  al prunelor

adună la un loc bătrânele vrăjitoare ale nopții

care fac farmece

stolurile flămânde  de grauri

cu ciocurile învinețite de albastrul vinețiu al cucuruzului

de cicoare

stolurile nehotărâte  de rândunele

rătăcite de cârd

șoarecii neliniștiți

care strâng spicele

aplică o tușă de galben bolnav peste  frunze

ascunzând ronțăitul enervant al iepurilor

urletul prelung al lupilor

zbaterile aripilor  prin aerul ruginit al zilelor

e dificil să îngrămădești toamna într-o singură pânză

să găsești toate nuanțele de roșu

de portocaliu

de galben aprins

maro sau auriu

 să le ferești din calea lacrămii ochiului

care subțiază  culorile

făcând  loc albului iernii

de la geamul meu privesc cum Marele Pictor

își strânge pensulele

cum își ia șevaletul în spate

și lasă în urmă acest dezmăț coloristic…

Ce sens mai are răsăritul

Dacă la mine-n suflet e noapte mereu,

Vreau să-nbrățișez apusul

În singurătatea sufletului meu.....

Lumea-ntreagă nu se-nvârte în jurul tău

Doar a mea o face,

Sufletul meu nu ține cont de ce-i bun sau rău

Pentru tine trece peste toate........

Nu ține cont de trecut, prezent sau viitor,

Este prins într-o buclă temporală,

Este blestemat să se simtă nemuritor,

Prins într-o poveste fără morală......

Morala e prezentă

Dar imposibil de dedus,

Luciditatea e absentă

Dacă ăsta-i ultimul apus......

Vreau să fie ultimul,

Vreau ca aici să se termine tot,

Că doar n-oi fi eu singurul,

Care la finalul zilei este mort....

V-or mai trece suflete cu mine

Prin poarta către uitare,

Se v-or ratăci-n ale iubiri ruine

Se v-or pierde-n nepăsare.....

Poveștile au suflet,

Multe sunt triste și pline de durere,

Durerea n-are zâmbet,

Dacă n-o mai alină nicio mângâiere........

Printre flori ori mărăcini 

Mă -ncoltesc ai vieții spini;

Mintea mi joacă feste 

Și mă umplu de regrete.

Privesc cu jale înapoi 

Pașii mânjiți cu noroi;

Umbre häde mă -nfioarä

Până n tălpi mă măsoară..

Mă uit în urmă cu dojană 

Și brusc o iau la goană,

Sä mă slobod de ghearele,

Ce -mi strâmbă picioarele.

Îmi pun piedică în calea,

Rotindu -mä-n spirale;

Mă ia pe sus amețeala,

Îmi prinse brâul oboseala.

La o răscruce -,am poposit,

Ascultând al meu ticăit,

Ce-mi zumzăie necontenit 

Și -mi repetă ce-am greșit.

Dar eu m-avänt la nimereală 

Și cer vremii socoteală;

De ce nu mi-a dat răgaz,

Să pot fugi de -al meu necaz..

Detest cafeaua, 

Cu gustul ei acrișor

Plin de amor și regrete 

De visuri și amărăciuni,

Cu ore de somn pierdute,

Înecate în cafeaua amară 

Aroma îmi stă mereu în gând, 

Și-n inimă

Cafeaua, ca un râu de amintiri 

La fel de amare, 

Dar, la fel de dependente de ele...

Cafeaua...

Aroma buzelor tale.

(Mulțumesc de sfat și de susținere 🫶🏼)

Am crescut, mamă!

Îmi dau genele cu rimel, semnez contracte,

Îmi cumpăr haine pe gustul meu, întocmesc acte,

Dar totuși,

A ta fetiță mică am rămas.

Am crescut, mamă!

Știu precis: durerea nu mai vine

Din genunchi juliți, ci din oameni ce se cred divine,

Dar totuși,

A ta fetiță mică am rămas.

Am crescut, mamă!

Abia târziu am înțeles că lumea perfectă mi-ați creat-o voi,

Fără rău, fără lupte, fără arme, fără război,

Credeam că totul e frumos și viu,

Până copilăria s-a transformat în pustiu,

Dar totuși,

A ta fetiță mică am rămas.

Uite, mamă, am crescut!

Sunt matură.

Frica de oameni e tot mai mare,

Dar bunătatea ce mi-ați pus-o-n inimă

Nu dispare.

Culorile vieții demult le-am uitat,

De când cicatrici pe suflet am căpătat,

Dar totuși,

A ta fetiță mică am rămas.