Dura lex

dacă anii noștri ar fi egali cu ai lor

în tot Universul

ar exista

cred

o șansa să ne întâlnim

la o halbă bere în Calea Lactee

noi să facem un pas către ei

ei să facă un pas către noi

simplu

numai că anii lor sunt de mii de ori mai lungi

decât cei tereștri

și nu ne găsim niciodată pe la casele nostre

ei  sosind de fiecare dată prea repede

noi  prea târziu

în concluzie

va fi imposibil să ne ajungem în următoarea mie de ani

dar vom păstra libertatea de a ne căuta veșnic..

nu-ți vine să crezi că exiști în afara memoriei  tale

că joci un rol principal într-o piesă de teatru stradal

cu statui vivante

(asemenea orgoliilor noastre!)

nici vorbă să te regăsești în jocul acesta infantil

care atrage cel mult zâmbete

îți simți sufletul ruginit

scârțâind ca o ușă nedeschisă de mult

prins la mijloc

exclus

neavând la îndemână alt mijloc de comparație decât mintea

adică tot mintea

cea care afirmă și neagă în același timp

complicând totul

denaturând totul

cu ani în urmă

am văzut um om sărutând o piatră

„ aceasta e singura mea certitudine!”

mi-a răspuns

„fericit e cel care se poate feri de ispitele minții!”…

 Fetiţa, pe nume Mora, ieşi aproape de amiază din curtea casei şi atrasă de un fluturaş obraznic, colorat ca o sorcovă, nimeri în mijlocul unei poeniţe de vis, desprinsă parcă din cărţile ei de poveşti, prin mijlocul căreia curgea un pârâiaş domol, clipocind printre pietre. Cum neastâmpăratul flutur era pus pe şotii, luându-şi zborul ori de câte ori urmăritoarea sa întindea mânuţele după dânsul, fetiţa se înciudă atât de tare încât începu să-l certe şi să-l ameninţe cu pedeapsa supremă: înfingerea într-un bold. Se pare că nici lucru acesta nu avu darul să-l sperie prea tare pe fluturaş pentru că nu mult după aceea intră în pădure şi se făcu nevăzut în desişul frunzelor. Dar fetiţa nu se dădu bătută. Bănuia că neastâmpăratul se pitise pe undeva, poate chiar acolo, deasupra ei, după ciorchinii de cucuruz, motiv pentru care se ascunse la rându-i în spatele unui trunchi cioturos, aplecat peste un fel de povârniş, care se căsca dedesubt, aşteptând doar să-l înşface. Din păcate, fetiţa nu se mai uită pe unde calcă, aşa cum făcuse tot timpul, şi deodată se pomeni alunecând la vale, rostogolindu-se printre pietre şi mărăcini, căzând în gol, apoi prăbuşindu-se peste o movilă de nisip în mijlocul unei încăperi cu pereţii translucizi. Deşi era încă ameţită şi speriată de cele întâmplate, ţinându-şi cu greu lacrimile care o podideau, nu-şi putu stăpâni un zâmbet de bucurie când văzu în jurul ei mai multe mogâldeţe verzi, cam de aceeaşi înălţime, cu capete mari şi trupuri sfrijite.

     - Ce vă zgâiţi aşa la mine! se buzurlui ea încercând să coboare de pe movila de nisip. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă daţi de-a berbeleacu’?

     Mogâldeţele se priviră între ele descumpănite, apoi clătinară din căpăţânile lor caraghioase în semn că nu. Una dintre creaturi, care părea să fie mai mare peste celelalte, atinse nisipul cu palma iar acesta dispăru ca şi când cineva de sub pardoseala de sticlă l-ar fi înghiţit.

     Fetiţa râse şi bătu din palme fericită.

     - Cum ai făcut asta, Cap de Pepene?

     - ?!

     Răspunsul mogâldeţei cu căpăţâna ovala, ca un bostan, semăna cu un bâzâit de viespe.

     - Bine, zise ea, să ţii minte că te cheamă Cap de Pepene! Iar pe tine, continuă arătând către un omuleţ cu ochii mari, bulbucaţi şi cu linia gurii ca o acoladă, te cheamă Broscuţa Oac!

     Acesta dădu din cap şi se aşeză supus lângă Cap de Pepene.

     - Cu tine-i mai greu, recunoscu fetiţa apucându-l de mână pe cel de-al treilea. Toţi aveţi ochii mari şi negri! Parcă sunteţi fraţi! Tu însă ai gâtul cel mai lung, nu-i aşa ?

     - ?!

     - Am să-ţi zic Struţul cel Mic deocamdată, iar lui, adică ţie, preciză ea trăgându-l din rând pe omuleţul cu gura ţuguiată, Bot de Miel! Aţi înţeles?

     Cei doi aprobară din capete docili, aliniindu-se alături de ceilalţi, în timp ce fetiţa mai făcu două modificări: îl schimbă pe Bot de Miel cu Broscuţa Oac întrucât acesta era un pic mai înalt şi nu-l putea lăsa la urmă.

     - Alinierea în spatele meu! ordonă ea bătând pasul pe loc. Cu cântec, înainte!!!

     Mogâldeţele porniră în pas de front, agitându-şi mâinile şi sâsâind după cuvintele înflăcărate ale fetiţei: Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat / Vom face altul, pe mal, în jos / Altul mai trainic şi mai frumos...

     La a doua tură fetiţa se opri căscând.

     - N-ai niciun scaun pe aici, Cap de Pepene?

    Omuleţul cu capul oval atinse pardoseala şi scoase de acolo un fel de şezlong, pe care îl împinse apoi către fată.

     - ?!

     - Mulţumesc, Cap de Pepene! Acum aşezaţi-vă şi voi în funduleţe pentru că am să vă spun o poveste! Ştiţi povestea lui Făt Frumos şi merele de aur?

     Mogâldeţele clătinară negativ din cap.

     - Bine, copii, am să v-o spun eu ! A fost oadată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-a povesti, a fost...

     Dar nu mai putu continua. Simţi cum i se închid ochii şi alunecă în dulcea lume a somnului. Cap de Pepene se apropie de ea cu sfială, o luă în braţe şi împreună cu ceilalţi se înălţară deasupra râpei, ca nişte îngeri, lăsând-o nu mult după aceea în mijlocul poeniţei cu capul sprijinit pe un glob de sticlă...

 Într-o lume a femeilor ar fi imposibil să trăiești...

singura formă de guvernare ar fi dictatura,

prima lege aprobată într-un parlament al femeilor

ar fi castrarea fizică a bărbaților

(vinovați pentru cele trei milenii de patriarhism!),

abrogarea egalității dintre sexe

- care sunt inegale de la natură! -

și decretarea supremației sexului slab

cu riscul de a rămâne blocați pe scara evoluției,

neprocreabili,

inversând ordinea firească a lucrurilor

în sensul eliberării femeii de corvoada nașterii,

a supunerii necondiționate,

(nimic n-ar fi mai excitant pentru o femeie

decât să vadă un bărbat la cratiță!),

da,

ar schimba toate legile puse pe seama aroganței bărbatului,

ar decreta pedeapsa cu moartea pentru lezmajestate

- luarea în derâdere a femeii,

a imaginii ori a autorității ei -

preluată de la Iulius Cezar,

pedeapsa cu închisoarea pe viață pentru sfidarea sexului slab,

pentru tentativă de viol

( cu ăștia nu poți fi niciodată sigură!)

și seducere,

iar pentru steag ar folosi imaginea unei egrete albe cu aripile întinse maiestos

- expresia perfecțiunii! -

între ghearele unui vultur...

ne purtăm pașii umezi prin ziua aceasta grunjoasă

tăcuți precum liniștea dintre un fulger și-un tunet

călcăm pe cristale de gheață cât oul de pichere

încovoiați  de gânduri

umezeala ni se insinuează frivol pe sub gulere

ne zgribulim înfiorați în inimi

printr-un spațiu fluid și vâscos ca mâzga

pereții de abur curg în șiroaie pe stâlpii de înaltă tensiune

în jurul nostru se-aud țipetele păsărilor dimineții

căzând precum stropii de ploaie

avem sentimentul că devenim două personaje biazre

într-o pânză a lui Picasso neterminată

niște triunghiuri colțuroase de carne

cu ipotenuzele infipte în nori

ne târâm pati***cenzure***r cu ziua în spate

spre o noapte în chinurile nașterii

pe toate ușile găsim doar lacăte ruginite

parcă încontra nevoii noastre de dragoste

care ne alungase din casă…

Încerc să surpind toamna pe șevalet

am multe acuarele, tempera și pensule

vopselele în ulei sunt rigide și se combină necontrolat

prin uscare

pentru o toamnă-femeie cu nazuri

acuarelele sunt mai potrivite

o surprind dis-de-dimineța zâmbind

la amiază amestecând norii

seara dezlegând vânturile reci dinspre răsărit

și am nevoie de o marjă de mișcare

pentru ca nuanțele de verde și cenușiu să se piardă subtil unele în altele

să se completeze

arțarii roșii să respire lângă mestecenii galbeni

nucii arămii să picure culoare peste paltiinii stacojii

pe șevaletul ei toamna stoarce culorile arse în cuptoarele verii

mereu aceleași

roşu, maro, portocaliu, galben, și ruginiu

și le așează aleatoriu pe funze

pe trunchiurile și crengile pomilor

pe fructe și iarbă

apoi le aruncă înăuntru aestui caleidoscop mirific

în care culorile se intersectează contondent creând alte culori și nuanțe

contrariind ochiul

în noianul de galben şi maroniu doar bradul din vale rămâne verde

smarald

în rest totul se transformă într-o aglomerare de crengi ruginii

de iarbă și tufe uscate

iubito

hai să culegem ultimii struguri nemâncați de grauri

și cele două gutui galbene rămase în gutuiul bătrân

nu știu cum

apoi să rămânem îmbrățișați într-un sărut voluptos

până la iarnă...

Azi parca te simt aproape

Maine uit complet de tine

Nu te mai vad deloc printre pleoape

Noroc ca avem acelasi nume pe buletine. 

sunt zile când mă prăbușesc din vârfurile inaccesibile ale minții

și mă zdrobesc de stâncile prăpăstioase ale gândului

degeaba îmi mai aud inima în piept

bătând ca un fluture

sub mine este o baltă de sânge

Eli, eli, lama sabactani
strig

și simt cum mi se prelinge sufletul din carne

dar nu mă aude nimeni

Doamne

n-am fost niciodată atât de singur

ca acum

pesemne că am murit sau sunt pe cale să mor

cineva îmi perfuzează plumb topit în venele goale

altcineva îmi pârjolește inima cu o lumânare aprinsă

poate chiar Diavolul

împotrivitorul

îngerul răzvrătit

cel care îmi deschide insidios porțile întunericului

și-mi răscolește toate spaimele omenirii zidite în mine

nu știu cum voi mai privi mâine dimineață

prin ferestrele zilei

Maria doarme cu pruncul în brațe

și zâmbește tainic

ca toate femeile:

„Fie mie, Doamne, dupa cuvântul Tau”

trezirea de dimineață mă uimește în fiecare zi

e ca și când aș coborî dintr-un  accelerat de mare viteză

și aș urcă într-un tren regio

care oprește exasperant în toate stațiile

amintindu-mi că sunt doar un biet navetist

rătăcit între un vis voluptos

și o slujbă searbădă

tot mai nesigură

nici mâine nu voi găsi probabil filonul de aur curat

în galeriile morții                                   

mă gândesc

iar Statul va închide și puținele mine din Apuseni

și Borșa

va denunța toate contractele de muncă silnică

ajutoarele sociale și de înmormântare

fără nicio strângere de inimă

oho

deja e prea mult

perorează șeful de șantier

am ajuns la fundul sacului

oare de ce admirăm cu toții America

visul american

și de ce nu ne asumăm propriile visuri

(ca stăpâni absoluți ai vieților noastre!)

așteptând să ne tot bântuiască alții…

donne-moi un papier et un stylo

et je changerai le monde.

laisse-moi écrire

enfin le poème.

donne-moi la permission, brave homme !

pour vous surprendre avec mes poèmes !

et si je te donne le poème à lire,

lire jusqu'au bout.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 19.10.2024

O lacrimă pică, o alta apare.
Le prinde pământul într-o-mbrățișare
Și cu un sărut el le pune-n culori,
Apoi le transformă-n petale de flori.

Sunt catifelate petale de șoapte,
Cu umbre de dor tainic înmiresmate,
Desprinse din fința iubirii curate
Și strânse-n flori sfinte și imaculate.

Ce-ți mângâie mintea-ți desmiardă privirea,
Parfumul te-atinge, ți-mbată simțirea,
Petale de flori din petale de lacrimi,
Desprinse din suflete pline de patimi.

Petale de lacrimi din vise mărețe,
Petale de flori din iubiri îndrăznețe,
Petale de lacrimi de suflet semeț
Tîrât prin noroi și plătit cu dispreț.

Petale de geniu cu capul plecat,
Călcat în picioare și greu judecat.
Petale de gânduri nepuse în fapte
Sau neînțelese și-apoi spulberate.

Dar, iată, în valuri și vântul rebel!
Din flori le răpește, le duce cu el,
În roi rotitor de nebune culori,
Le fură, le-nalță, le-mprăștie-n zări.

Minuni risipite în zile senine
Și ne-nfăptuite în clipe divine,
Se-nalță-n văzduhuri gonite mereu
Și-atinse de ploaie, devin curcubeu.

Sunt fir de aţă rătăcită
pe-un mal de Dunăre străin,
frânturi de viaţă obosită
pe valuri scrise de destin.

Se-ndeamnă clipele să toarcă
minute lungi de prea mult plâns,
pe drumul casei o să-ntoarcă
doar umbra vântului nestrâns.

E gândul stins de licărire
şi timpul ţel de neatins,
o zi flămândă de iubire
e mal de apă necuprins.

Aleargă-n noapte sângerânde
şirag de vorbe peste zări,
un biet valah în patimi blânde
respiră doruri prin cântări.

Un singur trup păzeşte viaţa,
mlădiţă plânsă de-un toiag,
ca frunza prinsă dimineaţa
de-un vis rămas mereu pribeag.

Sunt fir de aţă rătăcită,
bătaie vântului să-i fiu,
de norii vremii azvârlită,
pe străzi, o umbră în pustiu