La steaua ( varianta contemporană)
dacă anii noștri ar fi egali cu ai lor
în tot Universul
ar exista
cred
o șansa să ne întâlnim
la o halbă bere în Calea Lactee
noi să facem un pas către ei
ei să facă un pas către noi
simplu
numai că anii lor sunt de mii de ori mai lungi
decât cei tereștri
și nu ne găsim niciodată pe la casele nostre
ei sosind de fiecare dată prea repede
noi prea târziu
în concluzie
va fi imposibil să ne ajungem în următoarea mie de ani
dar vom păstra libertatea de a ne căuta veșnic..
Стихи из этой категории
Poliția e cu noi!
M-am sculat de dimineață
Și-am plecat întins la piață,
Vreau spanac de la băbuțe
Dar spanacu-i...în dubițe!
Intră polițistu-n clasă
Să descopere drogați,
Insă conștiința-l lasă
Că sunt fiii...de bogați!
Sunt copoi comunitar
Și vă fac la toți dosar,
Care vindeți doar verdețuri
Fără a avea pe ele...prețuri!
Februarie
În Februarie rece și tăcut,
Când pământul e încălzit doar de un sărut.
Ninsoarea dansează în lumina lunii,
Cu fulgi de zăpadă ca steluțe bune.
Copacii se odihnesc sub mantia albă,
Iar vântul șoptește povești într-o baladă.
Zilele scurte, dar inimi calde,
Cu dragoste în aer, așa cum soarta comandă.
Valentine's Day aduce dulcegării,
Inimi colorate și vise puse în poezii.
În fiecare fulg, o poveste de iubire,
Ce înflorește în Februarie, sub cerul de mire.
Cupluri ce se strâng în mâini tandre,
Sub acoperișul cerului, o melodie de chitare.
Februarie, luna dragostei și a prieteniei,
Ce ne aduce împreună în armonie.
În zăpada ce scârțâie sub pași ușori,
Se ascund povești, secrete și flori.
O lună scurtă, dar plină de farmec,
Ce-și scrie versurile în inimi, fără să întrebe.
Deci, să-i dăm bun venit lui Februarie,
Cu dragoste, căldură și zâmbete fără sfârșit.
Să fie luna în care visăm cu ochii deschiși,
Într-o poveste a iubirii, ce nu cunoaște păcatul.
Uzurpări
de la o vreme începi să simți ferocitatea cuvintelor
pe o scară a durității Mohs de la unu la zece
cuvintele sunt pe locul unsprezece
ele pot zgâria deopotrivă diamantul
și inima
pot face ravagii în creier sau în suflet
cu ani în urmă cineva îmi spusese să am grijă la tăișul cuvintelor
ascuțit de piatra abrazivă a urii
la faptul că unele sunt mai puțin penetrante decât altele
precum cuvintele de gips
care rănesc
mie-mi plac cuvintele înșelătoare
înveșmântate în roșu sângeriu al rubinului
care te omoară frumos
toată viața am cultivat Grădina Cuvântului
am udat fiecare cuvânt răsărit cu dragoste
așteptând dragoste
uneori în zadar
cuvintele ca și oamenii au memorie scurtă
adesea se întorc împotriva grădinarului cu veninul viperei
iar mușcătura lor devine letală
se amestecă aiuritor cu ipocrizia omului
cu indiferența criminală a lumii
deschizând drumuri de neumblat
iluziei…
Ascunsă sub lună
Ochii ei albaștri
Și parul ei de-un cafeniu închis,
Cu ale sale plete-n vânt
Se ascunde-n propriul râs,
Se teme să se arate.
Se ascunde după foile ce cu sutele le scrie
În timp ce răsare luna ruginie...
Povestind în rânduri despre ale dragostei aventuri cutreierate,
Și nu o vede nimeni, stă sub lună, ascunsă de toți și de toate.
Valori globale
Un vânt suflă peste mări și țări,
Un val aduce schimbări și-nvățări.
O rețea nevăzută se întinde,
Lumi diferite, acum se prind.
Credințe vechi, în fața noilor zei,
Caută sens în aceste vremi grele.
E luptă între tradiții și modern,
Între sacru și profan, un etern semn.
Dar poate-n valul globalizării,
Se află și-o șansă de împăcare,
Un dialog între culturi și credințe,
O punte spre înțelegere și iubire.
Другие стихотворения автора
Acoperiri
strigătul fricii
reverberează lugubru
alergi și simți cum plumbul ți se topește-n picioare
nu-ți mai auzi bătăile inimii
te-apuci cu mâinile de ultimul gând
care te-ndemnase
cu puțin înainte
diabolic
să fugi
fără să înțelegi de ce
și
mai ales
fără să știi cine
a stins acolo
sus
(în somtuoasele apartamente ale minții)
lumina
lăsându-ți i sufletul să se zbată
precum peștele pe uscat
să urle pe străzile scufundate în beznă
ca Diogene
căutând cu disperare
un om…
Stupefacție
Arhitectul Dionise Sincai era cunoscut ca o somitate în domeniu construcțiilor spațiale, cu tentă futuristă, și trecea drept o persoană mai mult decât respectabilă. Probabil că ar fi rămas cu faima aceasta și după moarte dacă n-ar fi căzut, la un moment dat, în patima băuturii, meteahnă pe care nu o dobândești, cum s-ar putea crede, ci o moștenești genetic, dacă ar fi să luăm în considerație ultimile descoperiri ale oamenilor de știință. Puțini însă sunt dispuși să îmbrățișeze această teorie, fiind mai simplu să arunce anatema asupra speciei umane, care, după cum știm, nu este tocmai perfectă. Decăderea lui Dionisie Sincai survenise în plină glorie, astfel că efectele resimțite fuseseră mai ușor de contracarat, doar soția și apropiații, rude sau colegi, deveniseră parcă mai circumspecți. Cu toate acestea, viața lui nu cunoscuse transormări de substanță până în ziua aceea de miercuri, când destinul avea să-i dea lovitura de grație.
Câinele, un buldog, înspăimântător, cu trupul mic și îndesat, cu capul mare și fălcile uriașe, străjuite de colți ascuțiți, cu labele scurte și groase, îi apăruse în față din senin și nu părea dispus să-i permită trecerea. Încercă să apeleze la bunul simț al acestuia cu un „ cuțu-cuțu” măgulitor, aproape familiar, lucru care nu plăcu jivinei, întrucât începu să mârâie. Se gândi atunci să lase deoparte politețurile și să încerce o breșă în apărare, ca la rugby. Tentativa sa, lăudabilă, se dovedi ineficientă, pentru că în loc să spulbere adversarul, se trezi cu laba piciorului drept în gura buldogului. Auzi trosnetul oaselor, strivite între fălcile fiarei, și simți o durere năprasnică, cum nu mai cunoscuse până atunci. Mai rău era că buldogul începuse să-i molfăie laba piciorului, dând semne că n-avea de gând să se limiteze doar la porțiunea aceea neapetisantă. În mod curios, după o durere înfiorătoare, greu de descris, cu radiații în tot corpul, inclusiv în creier, simți reversul ei, ceva comparabil cu senzația de plăcere, pe care ți-o provoacă atingere unei femei, de exemplu. Îi veni în minte imaginea unui păianjen, văzută pe Discovery, devorat de partenera sa în timpul actului sexual, fără să pară prea afectat. Se găsea într-o situație asemănătoare, diferența constând în aceeea că el era devorat la rece. Încercase în câteva rânduri să se desprindă, dar nu reușise decât să se poziționeze și mai bine între fălcile de oțel ale buldogului.
„Nu-i puțin lucru să asiști la propria-ți dispariție!” se gândi el, observând că fiara îl devora cu frenezie. În viață se întâmplă exact la fel, numai că arareori bagi de seamă! Viața te devorează pe dinăuntru. La un moment dat toți dispărem. Nici nu mai contează când se întâmplă și cum se întâmplă! Chestia asta îmi vine la fix. Tocmai am rămas fără slujbă, m-a lăsat nevasta, mi-am pierdut casa și mai sunt și bețiv, pe deasupra”.
Privi șuvoiul de sânge întins pe caldarâm cu indiferență, deși nu suportase niciodată vederea sângelui. Fiara își continua netulburată festinul, chiar acolo, în mijlocul drumului, sfârâmând oase sau sfâșiind hălci consistente din corpul său. Avea botul înroșit de sânge și ochii sticloși. Nu se vedea țipenie de om prin preajmă, lucru destul de neobișnuit, fiindcă era miezul zilei. Pierduse mult sânge și i se cam împăinjenise privirea. Fiara îi umbla deja prin cutia toracică, îndepărtându-i cu o anumită delicatețe coastele. La un moment dat, i se păru curios că nu murise, ceea ce putea să însemne fie că a băut prea mult și era în delirium tremens, fie că era treaz și nu exista nicio explicație. Optă pentru a doua variantă. Se mai confruntase de-a lungul vieții sale zbuciumate și cu asemenea vise, dar acesta, dacă era vis, depășea orice limită.
„ Si, totuși, se gândi el, îmi pot mișca mâinile! Văd! Înseamnă că sunt viu!”
Cu un ultim efort își înfipse degetele în beregata fiarei, împingându-i capul în sus. Luată prin surprindere, fiara nu avu nicio reacție câteva secunde, rămânând cu botul în aer, apoi scutură din cap ca un om care se dezmeticește și-i smulse dintr-o mișcare inima. În clipa aceea simți că-l lasă puterile, nu-și mai putu mișca nici degetele, nici ochii, nici mâinile, nimic. Vedea doar o lumină albă, strălucitoare, care, ciudat, nu venea din dreptul ochilor, îi țâșnea parcă din creștetul capului...
Un grup de copii carea băteau mingea prin apropiere, zăriră câinile și capul de om. Unul dintre ei sună la Poliție. Echipa de criminaliști, sosită la fața locului, se văzu nevoită să împuște câinele, care nu voia, în ruptul capului, să lase din gură căpățâna arhitectului. Procurorul, ajuns și el la locul faptei, avu un moment de revelație.
- Acesta nu-i cumva Dionisie Sincai, arhitectul de la Prefectură?
- Cred că da, răspunse șeful Poliției din Mădulari. Mi se părea cunoscut, dar nu știam de unde să-l iau!
Criminaliștii se împrăștiaseră care încotro, unii luau informații de la martori, alții ridicau probe, mostre de sânge, fibre textile, cum se procedează în asemene situații. Procurorul nu-și putea dezlipi ochii de pe chipul victimei, iar la un moment dat făcu un pas înapoi.
- Ai văzut? exclamă el, adresându-se șefului de poliție. A clipit din ochi!
- Am văzut! confirmă polițistul, ducându-și mâna la inimă. Crezusem că n-am văzut bine!
- Ceva nu-i în regulă cu omul ăsta! murmură procurorul, destul de speriat, de altfel. Vezi cât de încordat pare?
- Da, răspunse polițsitul, dând din cap și holbându-se la ciudățenia aceea însângerată.
Arhitectul își strînsese pleoapele la maxim, nefiresc, și își încordase mușchii feței, ca și când ar fi făcut un efort supraomenesc, iar în liniște care se așezase întrei cei doi, depășiți de situație, se auzi un glas gros, cavernos, venit parcă dintr-un butoi gol.
- Acum ați venit, fir-ați ai dracului!
În cotidianul „ Curentul”,de-a doua zi, la „faptul divers”, apărea un poem, scris de un poet local, prieten cu decedatul ( între timp capul arhitectului fusese autopsiat. Nu mică fusese mirarea medicului legist când desoperise pe creierul acestuia un singur neuron valid, aprins ca un bec de veioză! ). Poemul era un ultim omagiu adus omului, Dionisie Sincai:
Priveghi la capul de mort
Nu mi-a plăcut niciodată îmbrățișarea sufocantă a iederei
verdele acela purulent de buboi copt
scurs peste cenușiurile bolnave ale zilei
nu te-aș fi închipuit nici în cel mai negru vis
într-o găleată de plastic
după o eticheta
dar erai acolo
poate un pic cam tras la față
cu buzele parcă mai albe decât le știam
în rest păreai împăcat
destul de curios
pentru cineva care nu fusese niciodată de acord cu nimic
cu lucruri mult mai simple
precum Revoluția din `89
crimele de la Colectiv
Codruța Kovesi
nevasta
( cu treizeci de ani mai tânără! )
cu câte și mai câte
nu mi-a scăpat nici umbra accea de zâmbet
scarcastic
zeflemitor
un je m`en fiche alunecos
ceva între nepăsare și teribilism juvenil
un fel pătimaș de a-ți exhiba sexul pe DN15
de a fi amendat pentru tulburarea liniștii publice
al naibii îi mai interesează pe ei liniștea publică
îndobitocirea publică
am înțeles
nu retractezi nimic
îmi lași mie toată mizeria asta
răspunderea pentru toate defectele lumii
pentru toate defectele noastre
și ale urmașilor noștri
( niște ipochimeni vâduți poftelor
libidourilor )
băga-mi-aș…
Să treci indiferent pe lângă o pasăre moartă
Moartea-i la fel și pentru oameni și pentru păsări
nu poți să treci pe lângă o pasăre moartă
indiferent
și să nu-ți ocolești rușinat sufletul
dacă am bănui câtă durere se ascunde
în moartea unui pui de vrabie
am lăsa cel puțin o lacrimă-n urmă
un semn că ne pasă
vărsăm milioane de lacrimi pentru lucruri mai simple
și n-avem măcar o tresărire în fața unei păsări înfrânte
fiindcă moartea nu poate fi decât o înfrângere
Simfonia a cincia a lui Beethoven este răscolită
de cântecul presurei galbene
păsările dispărute ale lui Edwards ne amintesc
că suntem efemeri
nici nu mai contează dacă s-a întâmplat să fim oameni
în trecutul nostru a existat indiscutabil o pasăre
am fost însă și atunci nepăsători ca și acum
până când ne-am trezit într-o bună zi singuri…
Portret
așa cum raza de lumină albă uneori
(trecând din întâmplare printr-o prismă moartă),
se sparge în o mie de culori,
la fel privirea ta, iubito, nu are altă soartă.
te recompui bizar mereu sub alte predicate,
(nimic, până la urmă, comun ideii de frumos!)
și te încurci în geometrii din cele mai ciudate
din care nu lipsește carnea și fiecare os
din fața ta doar două cercuri paralele
(ochii, probabil, rotunzi ca bobul de orez!)
apoi triunghiul dintre ele
(un fel de nas!) și-o gura, sub formă de trapez
mai jos, un gât prelung, precum un cap de hidră
(două triunghiuri puse vârf la vârf)
care apasă nefiresc pe o clepsidră,
anume chiar pe propriu-ți stârf*
doar tibia ca un cilindru mic
ușor concavă,cu-ncovoiri de scut,
cu toată geometria asta de nimic
încă îmi dă fiori și-mi amintește de-nceput
*stârf= stârv
indiferență
de obicei, trăiesc fără ochii pe ceas
mă mulțumesc să privesc din când în când Soarele
am împărțit cerul în două
încercând să despart diminețile de amezi și de nopți
de constelații
să-mi fac o idee despre timp
în rest n-am nicio legătură cu acesta
el își vede de drumul său fără întoarcere
eu de al meu
cu suișuri și coborâșuri
sunt prea ocupat să-mi aliniez inima după Steaua Polară
sau după ceasul astronomic de la Strasbourg
mi-e greu să mă alinniez și cu mine însumi uneori
cu piramida lui Keops și Eversetul
care-și bat joc în neclintirea lor milenară
de timp
de ce mi-ar păsa mie
oglinda așezată între mine și lume
e spartă demult
atunci am abolit pentru totdeauna dictatura odioasă a ochiului
îmbrățișând democrația inimii
care mă ajută să-mi simt viața
nu s-o măsor
să-mi păstrez nealterat curajul de a trăi
până la capăt
ca un fluture care își trăiește fericit viața
într-o singură zi…
Surâsul Giocondei
Scrisoarea pe care am găsit-o azi-dimineață în cutia poștală nu avea menționat numele expeditorului, ceea ce mi s-a părut destul de suspect, având în vedere dimensiunile, dar, mai ales, greutatea plicului. Scrisoarea îmi era adresată „personal” de cineva care, judecând după caligrafie, nu părea să aibă exercițiul scrisului. Trecând peste aceste aspecte de percepție preliminare, am deschis plicul, în care am găsit șapte pagini, fiecare conținând același text. În esență, autorul epistolei, mă informa că scrisoarea originală ( aceasta era o copie! ) fusese redactată de însuși Tatăl ceresc în ideea propagări credinței în lume și că fusese expediată unui număr de șapte „ aleși”, care erau chemați să facă același lucru, altfel spus, să copie textul și să-l trimită altor șapte necredincioși, menționând, în final, că orice încercare de sustragere de la această „ poruncă” se putea solda cu urmări grave. Urma o listă de nume ale persoanelor care nu luaseră scrisoarea în serios și care sfârșiseră tragic. Am aruncat, așa cum, probabil, vă închipuiți, scrisoare la coșul de gunoi, și mi-am văzut de treburile mele. La ieșire din scara blocului, m-am confruntat cu un prim incident. Pechinezul vecinei de la etajul trei m-a atacat violent, înfingându-se în manșeta stângă a pantalonilor mei și refuzând să-i mai dea drumul. Avea ochii injectați de furie, lucru foarte curios, pentru că, până atunci, relațiile dintre noi fuseseră cordiale. A fost nevoie de intervenția vecinei ca să mă eliberez și să-mi continui drumul. Nu mult după aceea, în timp ce traversam strada pe trecerea de pietoni, m-am trezit luat pe capota unei mașini. Puțin lipsise să nu ajung la spital, norocul meu fusese că mă apucasem de ștergătorul de parbriz și evitasem o proiectare spectaculoasă. La întoarcere, am avut parte de altă surpriză. Tocmai trecusem pe lângă o clădire istorică, aflată chiar în apropierea trotuarului când am auzit în urmă un zgomot puternic. Bucăți mari din fațada clădirii căzuseră pe trotuar, lucru care s-ar fi sfârșit prost pentru oricine ar fi trecut pe acolo. Din fericire, nu trecuse nimeni, iar eu trecusem deja cu vreo treizeci de secunde mai devreme. În clipa următoare, nu știu ce mecanism ascuns s-a declanșat în mintea mea, fiindcă mi-am adus aminte de scrisoare. Deși nu sunt un credincios în înțelesul adevărat al cuvântului, ci mai degrabă un agnostic, un liber cugetător, mi-a trecut un fior prin dreptul inimii și m-am gândit că ar trebui să recuperez măcar o pagină din epistola aceea, pe seama căreia eram tentat să pun cele întâmplate, cee ce am și făcut, până la urmă. Reproduc, in extenso, textul scrisorii:
„...Din voia și prin grija Domnului nostru Dumnezeu ai fost ales să propăvăduiești în lume numele și porunca Lui. Adaugă o rugăciune și trimite de șapte ori conținutul acestei scrisori altora, pe care îi cunoști sau despre care ai auzit. Scrisoarea poartă blestemul morții asupra celor care citesc și nu urmează îndemnul. Mai jos, găsești câteva exemple de morți violente, survenite la scurt timp după primirea scrisorii: George Smit, din SUA, călcat de mașină, Ane Caron, din Canada, strivită de tren, Ema Rodriguez, din Mexic, împușcată, Sofia Popov, din, Rusia, sfâșiată de lupi, Ella Johonsson, din Suedia, lovită de fulger, Akahito Tanaka, din Japonia, înjughiat în stradă, Aamir Kumar, din India, spânzurat, Kim Jeong, din Coreea, înecat și mulți alții. Să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui…”
În timp ce reciteam scrisoarea, m-am gândit că aș putea posta textul pe acest site, cu 700 de membrii, considerând misiunea îndeplinită. Primii o sută de cititori, care vor adăuga un comentariu de confirmare, la fel, următorii trebuind fie să se apuce de scris, fie să reposteze în altă parte. Zis și făcut!
Deși este târziu, simt nevoia de a ieși la o „ gură de aer”. În mod cu totul și cu totul neașteptat, pechinezul vecinei de la etajul trei îmi lasă manșetele pantalonilor în pace, șoferii opresc la trecerile de pietoni, iar tencuielile clădirilor rămân intacte, de unde deduc că demersul meu virtual, aparent neuzual în relațiile omului cu Dumnezeu, fusese primit…