Disecții

Întâlnirile mele cu diminețile  iernii

mă entuziasmează la nebunie

așa sunt eu

mă bucură primul fulg de zăpadă sfios

care mi se topește pe tâmplă

ador răsuflarea tăioasă a vântului

țurțurii de pe streșina casei

albul zăpezii și a fumului de la țevile de eșapament

adesea mă dau fără să mă vadă nimeni

pe gheață

lăsând deoparte sobrietatea scorțoasă

a poetului

mângâi steluțele argintii de pe ferestre

cu buzele

în timp ce pisica își schimbă culcușul din pod

la gura sobei

chiar și mașinile sunt parcă un pic mai umane

pe șosele acestea ca niște coli uriașe de hârtie

n-ai cum să nu-ți lași sufletul  moleșit de căldurile verii

să zburde printre munții împodobiți de omături

unde ecoul se sparge în mii de bucăți și nu se mai întoarce

GPS-ul îmi spune să fac la stânga

deși nu mai văd nicio urmă de drum

fac stânga, totuși,

spre cer

și simt cum îmi cresc aripile...

nu știu dacă ai ținut vreodată în palmă un fluture
dacă ai mai văzut atâta frumusețe și gingășie la un loc
sau dacă te-ai mirat descoperind întreaga splendoare a lumii
în ceva atât de mic și neînsemnat
dar nu te întreb
așa cum zbori în lumina aceasta difuză
desenată de stele
pari și femeie și fluture
rochia ta indigo se unduiește fluid
sub răsuflarea sfioasă a vântului
din bluză îți țâșnesc milioane de fluturi
într-o vâltoare caleidoscopică de culori
și iarăși nu știu care dintre voi risipește cuvinte de dragoste
care zâmbește dimineața soarelui
care mângâie petalele pline de rouă ale trandafirilor
există atâta exces de frumusețe în voi
încât și cerul izbucnește în lacrimi ...

n-ai de unde să știi adevărul  

despre ceva ce nu s-a întâmplat încă

e ca în dilema cerșetorului aflat între două pâini

una care nu exista

pur și simplu

iar alta care trebuia să vină

dacă uneori mă prefac că-mi înghit lacrima

nu-nseamnă că repet greșeala lui Polichinelle

chiar nu știu dacă voi vâsli toată viața

 în acest ocean indian al iubirii

dacă în barca mea nu se vor prăbuși toți albatroșii

lui Baudelaire

amarnic

dar parcă prea târziu

îl plânse Ghilgameș pe Enkidu

de aceea nu-mi mi fac nici un fel de iluzii

însă nici nu disper

este posibil ca pisica să nu se joace cu drobul de sare

iar moartea să-ntâlnească noaptea pe drum…

femei cu tocuri înalte îmi umblă prin minte

zgomotul pașilor pe asfaltul zgrunțuros al creierului e inconfundabil

o imagine aproape orgasmică la vedere

femei preocupate să-și scape batistele parfumate pe jos

(”vai, ce drăguț sunteți, domunule!)

 femei încălecate pe scaune ca niște picioroange caraghioase de cocostârc

sugând incitant băuturi colorate cu paiul

sau ascultând topite muzică de Barry Eugene White

chiar dacă lipsesc valurile mării            

bulele efervescente de șampanie din pahare

e destul să aduc vorba despre Paulo Coelho

și ele ciulesc urechile

Adulter

Alchimistul

Învingătorul este întotdeauna singur

- ”stii, zice, eu mă omor după Paulo Coelho!”

- și mie îmi place, suprlicitez,

din păcate n-am întâlnit până acum pe nimeni

care să fi citit Paulo Coelho!

- ”niciodată nu e prea târziu, domnule,

bei o cafea ?”

imaginiele se succed foarte rapid

prin vidul memoriei

țâșnesc din toate colțurile întunecoase ale gândului

reproduc inexplicabil mirosul cafelei

fumul de țigară

zgomotul tocurilor înalte

soneria

fâșâitul rochiilor de mătase

și se repetă extenuant

ca într-o zi a Cârtiței

când descopăr cu groază că m-am blocat în timp

într-o noapte de întâi ianuarie

trasă la indigo

care se va repeta și mâine

și pe care o știu pe de rost

altă noapte nu va mai sosi niciodată

zorile mă vor găsi în aceiași cameră de hotel

în același oraș

la aceiași dată din calendar

cu același Paulo Coelho recitit

și repovestit

într-o limbă a surzilor...

e surprinzător cât de multe pagini se pot aduna într-un jurnal intim

câte observații subtile poți consemna într-o zi

îți dai seama când jurnalul devine neîncăpător

și adaugi pagini

o zi

o pagină

după o vreme acestea îți invadează viața

nu mai încap între pereții coșcoviți ai luminii

îți rup oasele

umbli prin beznă încovoiat ca o trestie plângătoare

mai arunci din când în când câte o pagină

doar ca să-ți tragi respirația

fiindcă la capătul zilei trebuie să adaugi alta

la un moment dat teancul se oprește  la cer

de care ai sprijinit scara cu un număr prestabilit de trepte

tot urcând se poate să scapi din mână stiloul

sau să cazi

se pot întâmpla multe

arareori îți ajunge un singur jurnal

într-o viață de om

cel mai adesea se-ntâmplă doar să-l începi

apoi să mori printre pagini…

Da aş spune, şi n-aş vrea, să-mi opresc privirea.
În divina ei splendoare, să ador culoarea.
Amintindu-mi deseori, care a fost lumina,
Şi doar gîndul ce-a rămas, îmi rupe amintirea.

În miez de noapte, cerul e mut,

Stelele parcă de vise-au căzut.

Raul veghează sub umbrele reci,

Căutând un răgaz prin gânduri prea seci.

Pe geam se strecoară lumini de argint,

Dar somnul lipsește, pierdut în alint.

Pleoapele grele refuză să cadă,

Iar liniștea-i cântec, o dulce baladă.

Ce vise ascunde acest infinit?

Ce taină mă cheamă spre-un drum nesfârșit?

Raul se zbate, prizonier în chemări,

În noaptea ce pare fără hotare mari.

Cuvintele curg, dar răspuns nu găsesc,

Doar dorul de pace în suflet lucesc.

Pe marginea timpului, stă nemișcat,

Prinzând între gânduri un vis ce-a plecat.

Dar poate că noaptea nu vrea să-l adoarmă,

Ci doar să-i arate că mintea nu-i armă.

Raul zâmbește, sub cerul tăcut,

Și-ncepe să scrie un vers nevăzut.

Căci chiar și-n insomnii, există lumină,

O rază ce vine din suflet, divină.

Raul, veghetorul, prin noapte pătrunde,

Și-n taina durerii, povești profunde.

Toamna iarăşi a venit,

Printre inimi spulberate,

Frunze aruncând pe toate

Un petec tăinuit.

Şi privesc cerul târziu,

Printre crengile dezgolite,

Mă gândesc la cum e Raiu'

Fără durere şi suspine.

Mă uit la cee-n jur,

Prizonieri în sfera noastra,

Iphone-ul e la modă acum,

Iar cărţile, doar o fantasmă.

N-am sânge sfânt, am doar otravă-n vene 

Nu rostesc cuvinte, arunc doar cu blesteme 

Zi de zi îngerului meu îi cad din aripi pene 

Dac-ar putea mi-ar elibera el presiunea din vene...

Îl simt cum mă urăște, zilnic mă blesteamă 

Dar ce să fac, simt cum mintea mi se destramă

Nu mai simt nimic, defapt simt doar ură 

Simt cum soarta dreptul la fericire-mi fură...

Nu mai înțeleg de ce zic ce zic, nu știu ce gândesc

Mă simt cuprins de frig, iar vă zic că înebunesc 

Ard în flăcări de gheață, simt cum pierd tot 

Blestemat în această viață să trăiesc fără de scop

Nu-nțeleg ce tot zic, eu nu cred în soartă sau destin 

La fel cum nu cred în existența unui zeu căruia să mă-nchin 

Ți-e uitat trecutul, în serile căruia creai imperii, ce mureau în dimineață

Fiind de acum captiv în luntrea ciuruită de frica rostirii, cuminte, îți vei urma destinul

Mișcarea lumii e stranie, rătăcind in forme si reguli

Lectura nu iți aduce decât o imensă nepasare, încercând în zadar să te regăsești

Crezând în profunzimea-ți sau e doar un ecou al imaginației alterate de febra gripei sezoniere

am crezut mereu în predicțiile lui Nostradamus

neîmplinite

la naiba

trebuie să crezi în ceva

nu poți sta toată viața indiferent

pe marginea șanțului

să numeri stelele

sau găurile negre din Univers

ca și când ai trăi veșnic

legile fizicii ne spun altceva

într-o bună zi se va sfârși totul

se cuvine

așadar

să te obișnuiești cu gândul acesta

mayașii vorbeau încă de acum două mii de ani

despre Nibiru

care se-apropie

apostolii despre Apocalipsă

unii îi zic „încălzire globală”

alții altfel

tu îți dai cu ojă incoloră pe unghii

absentă

te piepteni și arunci câțiva bănuți în poșetă

să ai cu ce plăti vămile…