Contemplație

în mirificile și fabuloasele Câmpii Elizee

prin care trecuseră cu gândul  poeții antichității

primăvară era veșnică

toate vânturile băteau numai din vest

adunate  la un loc

apele singurului râu sfințite cu nectarul fericirii

te făceau să uiți toate necazurile

sub umbra arborilor de tămâie

oameni erau fericiți mai tot timpul

practicau călăritul

întrecerile atletice

dădeau cu zarul

însuși Cronos se oprise acolo

îmbătat de licoarea înțelepciunii

strecurată de Rhea

dar și Orfeu

fiul regelui trac Oeagrus și al Calliopei

născut din Apollo

Anchise

tatăl lui Eneas

Kadmos și Harmonia

Menelau, Ahile sau Patroclus

aproape toată antichitatea

până la Maria de Medici și Marie Antoinette

care au denumit niște câmpuri sterpe

Champs-Élysées

un fel de Axe historique

dintre două gânduri sublime

sărmane Macron

după aproape trei mii de ani

avec toutes vos places de la Concorde

Charles de Gaule

de la Bastille

avec toutes vos sources triomphales

et vos magasins de luxe

s-a terminat visul...

Arhitectul Dionise Sincai era cunoscut ca o somitate în domeniu construcțiilor spațiale, cu tentă futuristă, și trecea drept o persoană mai mult decât respectabilă. Probabil că ar fi rămas cu faima aceasta și după moarte dacă n-ar fi căzut, la un moment dat, în patima băuturii, meteahnă pe care nu o dobândești, cum s-ar putea crede, ci o moștenești genetic, dacă ar fi să luăm în considerație ultimile descoperiri ale oamenilor de știință. Puțini însă sunt dispuși să îmbrățișeze această teorie, fiind mai simplu să arunce anatema asupra speciei umane, care, după cum știm, nu este  tocmai perfectă. Decăderea lui Dionisie Sincai survenise în plină glorie, astfel că efectele resimțite fuseseră mai ușor de contracarat, doar soția  și  apropiații, rude sau colegi, deveniseră parcă mai circumspecți. Cu toate acestea, viața lui nu cunoscuse transormări de substanță până în ziua aceea de miercuri, când destinul avea să-i dea lovitura de grație.

Câinele, un buldog, înspăimântător, cu trupul mic și îndesat, cu capul mare și fălcile uriașe, străjuite de colți ascuțiți, cu labele scurte și groase, îi apăruse în față din senin și nu părea dispus să-i permită trecerea. Încercă să apeleze la bunul simț al acestuia  cu un „ cuțu-cuțu” măgulitor, aproape familiar, lucru care nu plăcu jivinei, întrucât începu să  mârâie. Se gândi atunci să lase deoparte politețurile și să încerce o breșă în apărare, ca la rugby. Tentativa sa, lăudabilă, se dovedi ineficientă, pentru că în loc să spulbere adversarul, se trezi cu laba piciorului drept în gura buldogului. Auzi trosnetul oaselor, strivite între fălcile fiarei, și simți o durere năprasnică, cum nu mai cunoscuse până atunci. Mai rău era că buldogul începuse să-i molfăie laba piciorului, dând semne că n-avea de gând să se limiteze doar la porțiunea aceea neapetisantă. În mod curios, după o durere înfiorătoare, greu de descris, cu radiații în tot corpul, inclusiv în creier, simți reversul ei, ceva comparabil cu senzația de plăcere, pe care ți-o provoacă atingere unei femei, de exemplu. Îi veni  în minte imaginea unui păianjen, văzută pe Discovery, devorat de partenera sa în timpul actului sexual, fără să pară prea afectat. Se găsea într-o situație asemănătoare, diferența constând în aceeea că el era devorat la rece. Încercase în câteva rânduri să se desprindă, dar nu reușise decât să se poziționeze și mai bine între fălcile de oțel ale buldogului.

„Nu-i puțin lucru să asiști la propria-ți dispariție!” se gândi el, observând că fiara îl devora cu frenezie. În viață se întâmplă exact la fel, numai că arareori  bagi de seamă! Viața te devorează pe dinăuntru. La un moment dat toți dispărem. Nici nu mai contează când se întâmplă și cum se întâmplă! Chestia asta îmi vine la fix. Tocmai am rămas fără slujbă, m-a lăsat nevasta, mi-am pierdut casa și mai sunt și bețiv, pe deasupra”.

Privi șuvoiul de sânge întins pe caldarâm cu indiferență, deși nu suportase niciodată vederea sângelui. Fiara își continua netulburată festinul, chiar acolo, în mijlocul drumului, sfârâmând oase sau sfâșiind hălci consistente din corpul său. Avea botul înroșit de sânge și ochii sticloși. Nu se vedea țipenie de om prin preajmă, lucru destul de neobișnuit, fiindcă era miezul zilei. Pierduse mult sânge și i se cam împăinjenise privirea.  Fiara îi umbla deja prin cutia toracică, îndepărtându-i cu o anumită delicatețe coastele. La un moment dat, i se păru curios că nu murise, ceea ce putea să însemne fie că a băut prea mult și era în delirium tremens, fie că era treaz și nu exista nicio explicație. Optă pentru a doua variantă. Se mai confruntase de-a lungul vieții sale zbuciumate și cu asemenea vise, dar acesta, dacă era vis, depășea orice limită.

„ Si, totuși, se gândi el, îmi pot mișca mâinile! Văd! Înseamnă că sunt viu!”

Cu un ultim efort își înfipse degetele în beregata fiarei, împingându-i capul în sus. Luată prin surprindere, fiara nu avu nicio reacție câteva secunde, rămânând cu botul în aer, apoi scutură din cap ca un om care se dezmeticește și-i smulse dintr-o mișcare  inima. În clipa aceea simți că-l lasă puterile, nu-și mai putu mișca nici degetele, nici ochii, nici mâinile, nimic. Vedea doar o lumină albă, strălucitoare, care, ciudat, nu venea din dreptul ochilor, îi țâșnea parcă din creștetul capului...

Un grup de copii carea băteau mingea prin apropiere, zăriră câinile și capul de om. Unul dintre ei sună la Poliție. Echipa de criminaliști, sosită la fața locului, se văzu nevoită să împuște câinele, care nu voia, în ruptul capului, să lase din gură căpățâna arhitectului. Procurorul, ajuns și el la locul faptei, avu un moment de revelație.

   - Acesta nu-i cumva Dionisie Sincai, arhitectul de la Prefectură?

   - Cred că da,  răspunse șeful Poliției din Mădulari. Mi se părea cunoscut, dar nu știam de unde să-l iau!

Criminaliștii se împrăștiaseră care încotro, unii luau informații de la martori, alții ridicau probe, mostre de sânge, fibre textile, cum se procedează în asemene situații. Procurorul nu-și putea dezlipi ochii de pe chipul victimei, iar la un moment dat făcu un pas înapoi.

   - Ai văzut? exclamă el, adresându-se șefului de poliție. A clipit din ochi!

   - Am văzut! confirmă polițistul, ducându-și mâna la inimă. Crezusem că n-am văzut bine!

   - Ceva nu-i în regulă cu omul ăsta! murmură procurorul, destul de speriat, de altfel.  Vezi cât de încordat pare?

    - Da, răspunse polițsitul, dând din cap și holbându-se la ciudățenia aceea însângerată.

Arhitectul își strînsese pleoapele la maxim, nefiresc, și își încordase mușchii feței, ca și când ar fi făcut un efort supraomenesc, iar în liniște care se așezase întrei cei doi, depășiți de situație, se auzi un glas gros, cavernos, venit parcă dintr-un butoi gol.

   - Acum ați venit, fir-ați ai dracului!

În cotidianul „ Curentul”,de-a doua zi, la „faptul divers”, apărea un poem, scris de un poet local, prieten cu decedatul ( între timp capul arhitectului fusese autopsiat. Nu mică fusese mirarea medicului legist când desoperise pe creierul acestuia un singur neuron valid, aprins ca un bec de veioză! ). Poemul era un ultim omagiu adus omului, Dionisie Sincai:

Priveghi la capul de mort

Nu mi-a plăcut niciodată îmbrățișarea sufocantă a iederei

verdele acela purulent de buboi copt

scurs peste cenușiurile bolnave ale zilei

nu te-aș fi închipuit nici în cel mai negru vis

într-o găleată de plastic

după o eticheta

dar erai acolo

poate un pic cam tras la față

cu buzele parcă mai albe decât le știam

în rest păreai împăcat

destul de curios

pentru cineva care nu fusese niciodată de acord cu nimic

cu lucruri mult mai simple

precum Revoluția din `89

crimele de la Colectiv

Codruța Kovesi

nevasta

( cu treizeci de ani mai tânără! )

cu câte și mai câte

nu mi-a scăpat nici umbra accea de zâmbet

scarcastic

zeflemitor

un je m`en fiche  alunecos

ceva între nepăsare și teribilism juvenil

un fel pătimaș de a-ți exhiba sexul pe DN15

de a fi amendat pentru tulburarea liniștii publice

al naibii îi mai interesează pe ei liniștea publică

îndobitocirea publică

am înțeles

nu retractezi nimic

îmi lași mie toată mizeria asta

răspunderea pentru toate  defectele lumii

pentru toate defectele noastre

și ale urmașilor noștri

( niște ipochimeni vâduți poftelor

libidourilor )

băga-mi-aș…

am scos toate ușile din balamalele sufletului
îmi este din ce în ce mai greu să deschid și să închid ușile
din viața aceasta a mea
cu multe camere
parcă prea multe
să răsucesc cheile în broaștele ruginite ale inimii
să verific dacă am închis toți robineții
ca nu cumva să inund vecinii de la parter
cu prea multă speranță
să sting lumina
să nu uit gazul aprins
lucruri din astea mărunte
neimportante
întotdeAuna uiți câte ceva
și de fiecare dată îți dai seama prea târziu
sau prea târziu
fiindcă s-ar putea să te calce între timp vreo mașină
să-ți cadă vreo cărămidă în cap
ți se pot întâmpla multe lucruri neplăcute pe drum…

e greu să-ți orânduiești viața după o logică a hazardului
ar trebui să te ascunzi într-o gaură de cârtiță
în cele mai întunecoase tuneluri
prin care nu mai calcă nici timpul
să te întorci la omul din Neanderthal
în peșteri
și nu-i deloc confortabil
ce-ți pasă ție de toate acestea
te văd cum dansezi cu îngerii în cer
în frumoasa Grădină a Edenului
unde hazardul n-are niciun cuvânt de spus
ți-ai făcut o rochie din petale de flori
și din aripi de fluturi
nici șarpele parcă nu mai are elocința de altădată
nu te mai îmbie cu bucata aceea
blestemată de măr
cum poți fi atât de fericită acolo
mă întreb
dacă ai da la o parte norii
și ai putea privi în această gaură de cârtiță
ai avea adevărata priveliște asupra omului…

faptul de a exista

de a fi real

( de a crede că ești real! )

Om

nu înseamnă nimic

omul n-are decât o viață

prea puțin

pentru câte căutări și eșecuri îl așteaptă

rațiunea

această povară a minții

este ruptă de viață

lumea rămâne o simplă aglomerare de lucruri

despărțită de drumuri

punctul din care privim spre infinit

fără să-l cuprindem

suntem prea mici pentru asta

prea scunzi

în raport  cu Calea Lactee

cu alte căi

cu Cosmosul

cu Dumnezeu

ne-am născut dintr-o regretabilă eroare de calcul

dintr-o aberație accidentală a materiei

și nu contenim să ne mirăm că suntem

(așa cum ne place să credem!)

fără să fim…

decorul

un graffiti întins pe un perete întreg

reprezintă o pânză uriașă de păianjen

piesa de teatru nu are nume

nici text

actrița

o femeie în vârstă

ridată ca o stafidă uitată la Soare

îmbrăcată strident

improvizează liber

precum se-ntâmpla odinioară în teatru antic

un fel de commedia dell`arte

de prost gust

.

sunt singurul spectator care asist la spectacol

din primul rând

îngrețoșat până la lacrimi

.

dar aplaud

.

lumina se scurge ca puroiul dintr-un buboi  peste umbra femeii

și-aceasta peste pânza cleioasă de păianjen de pe perete

din jocul acesta halucinant al luminii apare femeia muscă

femeia stafidă

Văduva neagră la ananghie

desprinsă parcă dintr-o piesă de teatru absurd

.

simt  tot spectrul cromatic în șira spinării

e prea târziu s-opresc asaltul furibund al scaunelor negre

transformate-n păianjeni

sau să fug printre rânduri cu oasele

în pantofi

sunt prins în propriu-mi coșmar al minții

.

tavanul e plini de fluturi cu aripi de sticlă

proiectoarele scuipă lumini colorate năucitor

peste ei

țânțarii își înfig trompele în inima mea

deja sfârtecată de păsări

lăsată undeva la intrare

cu telefonul mobil și pachetul de Kent

.

Femeia muscă nu se mai zbate între firele pânzei

nu mai are scăpare de-acum

își ia capul de pe umeri în mâini

surâde spre public

(adică spre mine!)

și declamă melodramatic:

„Dă-ți singur replica shakesperiană, sărmane Yorick!”…

sunt zile când mă prăbușesc din vârfurile inaccesibile ale minții

și mă zdrobesc de stâncile prăpăstioase ale gândului

degeaba îmi mai aud inima în piept

bătând ca un fluture

sub mine este o baltă de sânge

Eli, eli, lama sabactani
strig

și simt cum mi se prelinge sufletul din carne

dar nu mă aude nimeni

Doamne

n-am fost niciodată atât de singur

ca acum

pesemne că am murit sau sunt pe cale să mor

cineva îmi perfuzează plumb topit în venele goale

altcineva îmi pârjolește inima cu o lumânare aprinsă

poate chiar Diavolul

împotrivitorul

îngerul răzvrătit

cel care îmi deschide insidios porțile întunericului

și-mi răscolește toate spaimele omenirii zidite în mine

nu știu cum voi mai privi mâine dimineață

prin ferestrele zilei

Maria doarme cu pruncul în brațe

și zâmbește tainic

ca toate femeile:

„Fie mie, Doamne, dupa cuvântul Tau”

Gândurile mă-nconjoară și mi-e tare greu s-adorm, căci numa' ochii tăi țâi văd și m-a cuprins din nou amurgul! 

Frica, tremurul, suspinul

Gândul, ochii-nlăcrimați

Duce repede destinul,

Într-o bulă, afundați.

De ce trebuie să fiu?

Un războinoc dezarmat,

Într-un loc tare pustiu 

Chiar de mine blestemat.

Pune-ți masca "anti-tu"

Dezinvolt și cu tupeu,

Poate vezi întunecatul

Job al sufletului meu.

Tare, clar și răspicat 

Strigă tare în mulțime,

Că tu ești sacrificat

Și știi doar să ții în tine.

Enervant de anxios

Știi și tu așa că ești,

Dar fără de vreun folos, 

Că tot trebuie să crești.

Judecat vei fi mereu

De ceea ce nu poți fi,

Un om fără Dumnezeu, 

Imun, fără teorii.

viețile nostre vin ca niște mărfuri

de unică folosință    

învelite în folii de celofan

în cutii din plastic

sau intestine de dihor

conținând informații despre cantități

condiții de păstrare și folosire

ingrediente 

termene de valabilitate

țări de origine

producători

cifre unice de control

tot tacâmul

e drept că în locul țării de origine

se trage o linie

fiind vorba despre o „origine necunoscută”

despre un producător altruist

filantropic

care dă din toată inima

dar nu-și asumă răspunderi

admite c-ar putea exista și greșeli tehnologice

regretabile

la atâtea vieți apar și rebuturi

depinde ce cumperi

de unde cumperi

dacă produsul n-a ieșit din termenul de garanție

dacă n-a fost contaminat sau modificat genetic

în depozitele multinaționalelor

de la acești dealeri de vieți

te poți aștepta la orice

ei își primesc banii prin virament cosmic

așa că nu prea contează ce vând

tu însă te poți alege cu o toxiinfecție existențială

cu bacterii și viruși rezistenți la antibiotice

incurabilă

urmând să mori ca un păianjen devorat de o văduvă neagră

atunci când îți este mai bine…

viețile nostre vin ca niște mărfuri

de unică folosință

învelite în folii de celofan

în cutii din plastic

sau intestine de dihor

conținând informații despre cantități

condiții de păstrare și folosire

ingrediente 

termene de valabilitate

țări de origine

producători

cifre unice de control

tot tacâmul

e drept că în locul țării de origine

se trage o linie

fiind vorba despre o „origine necunoscută”

despre un producător altruist

filantropic

care dă din toată inima

dar nu-și asumă răspunderi

admite c-ar putea exista și greșeli tehnologice

regretabile

la atâtea vieți apar și rebuturi

depinde ce cumperi

de unde cumperi

dacă produsul n-a ieșit din termenul de garanție

dacă n-a fost contaminat sau modificat genetic

în depozitele multinaționalelor

de la acești dealeri de vieți

te poți aștepta la orice

ei își primesc banii prin virament cosmic

așa că nu prea contează ce vând

tu însă te poți alege cu o toxiinfecție existențială

cu bacterii și viruși rezistenți la antibiotice

incurabilă

urmând să mori ca un păianjen devorat de o văduvă neagră

atunci când îți este mai bine…

visăm întruna să ne desprindem cumva
de Pământ
urcând sau așteptând să ne crească aripi
la început păsările au fost îngeri
nu puteau fi doar păsări
și atât
de ce-ai crea o pasăre
mă întreb
sigur păsările au fost și plante și flori înainte de-a fi îngeri
pasărea rămâne indiscutabil o taină a Genezei
un mister
Dumnezeu s-a gândit la păsări și pești în ziua a cincea
în ziua a șasea la restul animalelor și la om
ne desparte, iubito, doar o singură zi de zbor înapoi
spre-a ne întrupa în păsări
azi Dumnezeu ne așteaptă la o cafea printre stele
să-ți pui neapărat rochia cea neagră cu cristale Swarovski
și cu mărgele…

Martie, luna capricioasă,

Cu ploaie rece și furtunoasă,

Soarele stins, cerul plumburiu,

Un peisaj trist, pustiu.

Fără o rază de lumină,

Doar lacrimi reci ce cad din cer,

Natura pare adormită,

Tristețea plutește în aer.

Gândurile zboară spre trecut,

Spre amintiri cu soare și dor,

Spre zile calde și senine,

Când sufletul era plin de speranță.

Acum, doar ploaia îmi ține companie,

Și tăcerea asurzitoare,

O singură dorință mă cuprinde,

Să vină soarele și să aducă splendoare.

Dar martie e o lună schimbătoare,

Poate mâine va fi mai bine,

Soarele va străluci din nou,

Și tristețea va dispărea ca un fum.

Până atunci, am răbdare și speranță,

 Știu că primăvara va veni,

Aducând cu ea viață și lumină,

Și sufletul meu va fi din nou fericit.

  Atâtea posturi sunt vacante,

  Și-atâtea slujbe-s de făcut,

  Mai grele nu-mi vine a crede,

  Dar mai usoare sigur sunt!

De ce străjer,de ce mereu eu să veghez?

        O,pumn de lut,

   De ce-mi ceri socoteală?

Când destinația ta a fost sortită,

      Încă din plămădeală!

A patra strajă încă nu a trecut,

    Dar cu mine de mână,

    Nu vei mai fi doar lut!

Nu dispera,mai fă un pas

Chiar dacă-i șovăielnic,

Dă drumul lacrimei să curgă,

Căci ea te face mai puternic,

Privirea ațintește-o sus ,

Privește dincolo de zare

Chiar dacă-i intuneric mare,

Isus e dincolo de zare!