Clipe

Ce să faci atunci când ești jos

Cum să taci când e tot zgomotos

Cum te ridici când e totul greu

Ce sacrifici pentru Dumnezeu

Cum să te regăsești în haos

Când nu te mai privești frumos

Când în jurul tău se-arată moartea

Când drumul destinului e soarta

Cum te-aduni singură și te pui pe picioare

Și nu mai consumi chemată de stări interioare

Cum să nu mai fii vulnerabilă la oricine

Cum să fii mereu stabilă la tot ce vine

Voi găsi răspunsul la toate întrebările

Voi privi răsăritul la toate apusurile

Voi reuși prin toate încercările

Voi găsi pacea prin toate certurile

Voi iubi așa cum știu eu

Voi gândi corect mereu

Și te voi găsi, Doamne

Te voi urmări și prin moarte

Amintirea ce nu moare

Și te doare foarte tare

Viața ta a fost cu totul

Vocea ce arată scopul

Muzica-ți trezește dorul

Sufletul îi simte golul

Locurile îi spun lipsa

Lucrurile își știu casa 

Mintea își tot amintește

Iar cu greu tot mai trăiește

Dup-acea iubire mare

Când încrederea dispare

Pozele șterse care-au fost 

Făcute-n bine ieșit prost

Haine prin suflet uzate

Prin foc și apă purtate

Călătorii ce-s statice

În care-am fost nemaiplecând

Dureri atât de tragice

Din care-am plecat râzând

Timpul de neprețuit

Emoții de negrăit

Furie de neînvins

Iubire de neatins

Integritate ca niciuna

Repetat mereu întruna

Tras de neoprit nicicând

Binele purtat de vânt

Plimbări de neparcurs din nou

Lecții ce mai au ecou

Momente de nevorbit

Durere de neoprit 

Forme bine cunoscute

Vorbe bine amintite

Privire întipărită 

Iubire închipuită 

Manipulare clară 

Speranță neclară 

Iubire îngropată

Și milă înghețată

Ruperea sufletului

Negăsirea scopului

Haos în tot ce există

Și fundalul minții tristă

Am mers înainte ignorând cărarea

Am mers și mers, pe cărarea bună și rea

Pas cu pas, pași mici, pași mari, înainte și-napoi

Pași rapizi, pași înceți, pași ușori si pași greoi 

Și am mers prin foc și apă, prin furtuni și secetă

Prin spini, prin flori, prin flori cu spini, prin durere înceată

Prin durere violentă, prin plăcere deșartă

Prin oaze și miraje, și trezire adormită

Și mergând pe drumul meu, am stat o vreme

Am stat în multe locuri, cu multe probleme

Am stat ce-am stat, și-am continuat să merg pe cărare

Căci fiecare loc mi-a oferit putere și eliberare

Și mergând și ajungând în locuri seci

Mă-ntorceam acolo unde e ușor să treci

Și pe când speram, mă trezeam în locuri reci

Plecând, mă trezeam visând la un loc de veci

Și m-am întors de-atâtea ori spre locurile bune

Găsind doar pustietăți si pământuri brune

Încât am învățat să merg doar înainte 

Chiar de văd în jur doar moarte și morminte 

Mergând înainte, fără a mă-ntoarce înapoi 

Prin tărâm nestrăbătut, si aspru, si prin noroi

Am ajuns să am un nou tip de sentimente 

Să iubesc cărarea și să n-am nevoie de cuvinte 

Și ori de câte ori am dat de-un munte, am luat aminte

Și am mers înainte, înainte spre locuri sfinte 

Și am continuat să urc, fără încălțăminte 

Iar focul urcării m-a lăsat fără veșminte

Ca să pot urca în continuare am făcut jurăminte

Și de oboseală, am făcut cărării rugăminte

I-am cerut să-mi ușureze drumul, să mă lase fără minte

Și să mi se-arate, să-mi arate că-mi este părinte 

Iar cărarea, ca răspuns, m-a dus într-un loc cu umbră 

Cu izvor și fructe, și cu o priveliște rară, o operă

Și mi-a arătat înainte, drumul frumos care urmează 

O bunătate, o pace, o iubire ce nu-ncetează

Degeaba-ți dai pielea cu litri de parfum

Când ai în interior kile de jeg ce scot fum

Și degeaba te machiezi zilnic s-arăți bine

Vei arăta speriat și gol când moartea vine

Degeaba-ți iei haine de cele mai scumpe firme

Când nu știi că valorezi mai mult ca ale lui Dante rime

Și poți să-ți cumperi cea mai bună locuință

Dacă nu te simți acasă în propria ființă

Și poți vorbi o viață-ntreagă fără rost

La final ce n-ai zis important are un cost

Poți minți manipulând crezând că scapi

Adevărul îți va spune: "groapa tu ți-o sapi"

Și degeaba te rogi dacă nu știi cu cine vorbești

Ajutorul va veni dar nu așa cum îți dorești

Și poți să te cerți cu universul pentru suferință

Neștiind că el ți-a dat voință pentru acea dorință 

Și degeaba te gândești la bani în viitor

Că toți milionarii au bani și în final mor

Poți să te gândești la ce bijuterii-s mai scumpe

Sufletu-i un diamant unic și-i foarte-aproape

Și degeaba te gândești la ce vei face mâine

Dacă nu te gândești la ce înseamnă sine

Și te poți gândi la tot ce vrei în viață

Degeaba dacă nu te poți privi în față

Și degeaba simți că trăiești prin g-uri și linii

Dacă folosindu-le nu te întrebi de unde vii

Și poți să simți că starea asta-i infinită

Atunci când mori realizezi c-a fost doar o clipită

Și poți să simți adevărata viață când mori

Dacă în viață ai știut cum să te omori

Și poți să simți cum mori în timp ce trăiești

Și nu-n sensul rău, ci-n cel mai bun, de voiești

Și pot să stau să-ți spun ce nu e degeaba

Tre să știi s-auzi ca s-asculți care e vorba

Și-ți pot vorbi de ce contează: de-nțelepciune 

Degeaba de nu-nțelegi ce vorbele nu pot spune

Sunt aici, înnot pământul...

Doamne, care-i adevărul 

Ce sunt toate, toate astea 

Cum există existența 

De ce sunt aici, acum 

Cum mă recreez din scrum 

Ce e negrul și lumina 

Ce e cerul și gândirea 

Cum mă uit și pot să văd 

Cum de merg, și pot s-aud 

Ce-i tot, prețuitule 

Why me, negăsitule 

De ce am fix forma asta 

De ce e fix asta planeta 

Cum de e posibil totul 

Cum de-ncerc să știu ce-i gândul 

Ce urmează să trăiesc 

Cum să fac să mă trezesc 

Cum să simt și să m-opresc 

Să simt și ce ocolesc 

Cum poate fi o floare 

Așa vine și dispare 

Cum e așa și mândră 

Rezistentă și plăpândă 

Cum de se-nvârte globul 

Cum poți potoli vântul 

Ce e respirația 

Ce este vibrația? 

"Oare cum exist ca totul 

Oare care mi-este scopul 

Să recreez la nesfârșit 

Iar să pierd ce-am regăsit 

Să trăiesc tot ce există 

Destinul și soarta tristă 

Baschetul și jucătorul 

Să integrez exteriorul 

Cum de pot atât de multe? 

Sunt ele și le fac rapid 

Nici nu știu ce-o să rezulte 

Poate un fluid solid 

Nimic nu se risipește 

Infinit se răspândește 

Crește, crește și se scade 

Se înalță și iar cade 

Tot ce știu e tot ce vezi 

Fac posibil tot ce crezi 

Eu îi dau vieții viață 

Iar eu sunt a lumii speranță 

Sunt moartea-n jocul de-a trăi 

Sunt înaintea oricărei creări

Sunt infinit în infinite căi 

Sunt sosiri care sunt plecări 

Sunt cel ce dă sensurile 

Sunt să fiu vremurile 

E totul doar ca să fie 

Fără o direcție" 

Mereu doar eu cu mine 

Încep să se termine 

Cenușa și bătăile 

Inimii dorurile 

Cum să fac să-mi amintesc 

Adevărul sufletesc 

Când se-ntâmplă ce-mi doresc 

Libertatea să trăiesc 

De ce mi-e greu să te văd 

Vreau numai să te revăd 

Unde este locul meu 

E la tine, Dumnezeu? 

Simt că suntem aproape 

Și știu că simți de departe 

"Încât sigur suntem uniți 

Domnul și ai săi iubiți..." 

Dorul nu va dispărea

Prin el vei putea crea

Artă de neprețuit

Din ceea ce ai trăit

El ține-n viață trecutul

Care mai e doar în gândul

La ce-a fost și e în tine

El dă sensul în sine

E o durere plăcută

Ce-n minte e simțită

E un vis bun sau de necaz

Ce-l visezi doar când ești treaz 

E un gând și-un sentiment

Pentru un trecut moment

Care-acum nu mai există

Decât prin mintea artistă 

Simți ceva pentru ceva

Ce e doar în mintea ta

Simți durere și iubire

La ceva ce n-are trăire

tăcerea ta este ca o stâncă în mijlocul drumului

n-ai ce-i face

tragi pe dreapta

răsucești cheia în contact

oprești motorul cu o mână nesigură

și aștepți să vină un utilaj greu

care să-ți degajeze sufletul

.

între timp îți aprinzi o țigară

.

avalanșa de liniște însă nu se oprește

aduce toate zăpezile adunate în ultima vreme

în gânduri

neliniștile cenușii ale dimineții

pietrele ascuțite ale neîncrederii

dizlocă bucăți mari de tristețe

.

arareori am văzut atâte alunecări de patimă

ca în dimineața aceasta

jandarmii inimii izolează locul

cu benzi colorate în roșu

atenție

avalanșă

se poate circula doar pe o singură bandă

cea a iubirii

.

cu grijă

.

cine-ar fi crezut că lacrima ta de cristal

ar putea dărâma în zbaterea disperată a ochilor

muntele de diamant al speranței

.

mă întreb neîncetat

răvășit până în colțurile cele mai întunecate ale minții

.

nu e destul că am rămas blocat în mijlocul vieții

mi-ai adus și toate cețurile reci ale deznădejdei

peste cerul zilei de mâine…

Fii mulțumit cât brațele-ți sunt pline,

Cât inima-ți e încă un loc cald,

Cât timp poți oferii un zâmbet,

Si cât mai poți să fii uman!

Îmbrățișează-ți prietenii,

Iubește-ți familia,

Dăruiește gânduri bune,

Și fii o binecuvântare în lume!

mi-e greu să-i descifrez pe oamenii politici

apar cât este ziua de lungă pe ecranele televizoarelor

la concurență cu reclamele comerciale mincinoase

care ne propun vindecări imposibile

bunuri  de ”veșnică” folosință

inutilizabile

Ginkgo Biloba sau tinerețe fără bătrânețe

exact după modelul acesta

ne inundă zilnic viețile cu mizeria lor funciară

de la primul până la ultimul buletin de știri

până la greață

uneori chiar înainte de a răsări Soarele

încât îți vine să-ți iei lumea în cap

să te ascunzi în creierul munților

unde nu pot ajunge atât de ușor

cu fețele lor ruginite din tablă ieftină

insensibile la temperatura ambientală a inimilor

ipocriți până la ultima consecință

fără coloană vertebrală

ca melcii-de-purpură

mi-e greu să-i deosebesc de amibele citoplasmatice

cu funcții de nutriție și reproducere

de șerpii cu clopoței sau vipere

aflați la subsolul lanțului trofic

împinși din tenebrele înfricoșătoare ale subconștienului colectiv

vinovat de existența și proliferarea lor

până la urmă expresia orgoliului și rătăcirii noastre ...  

I pity myself for the pain I bear,

I ask when I’ll drop this armor I wear.

When will I feel safe, alive?

Maybe one day… if I fucking survive

I’m not sure I’ve ever been glad,

I only pretended, lied to the sad

I feel alone in a crowded place,

I fall asleep to noise’s embrace…

I cannot rest in silent air,

It feels like no one’s ever there

I choke on truths I cannot show,

Afraid of letting someone know…

It’s so fucking hard to speak of what I hide,

I fear my weakness deep inside

I wipe my tears with my own hand,

I fake a smile I’ve learned to stand.

I fucking want to scream how much I break,

Yet guilt consumes each breath I take

I want to scream how deep it cuts,

But guilt keeps sealing my stupid mouth shut

I wear my fucking stupid mask,

To feel alive it’s just an endless task…

Selfish, I think, to want my own way,

I never knew what could make me stay.

la uma urmei poți înjura de toți sfinții
înjurătura face parte din peisaj
ai putea spune că are o funcție artistică
terapeutică
nimic nu-i mai plăcut decât să dai vina pe sfinții apostoli
să-ți bagi picioarele în ea viață
apoi să te duci la biserică
Prefericitul e și el om
afurisirea păcătosului e un fel de înjurătură avangardistă
cea a polițistului o întoarcere la clasici
„circulați, morții mamelor voastre! ”
iar trecătorii circulă scrâșnind
”fir-ai tu al dracului cu toată circulația mă-tii!” -
Cărtărescu își bagă p… în regina Angliei
în Juriul Nobel
Manolescu în Ramona
alții în altele
niciodată subconștientul mulțimii n-a fost mai prolific ca acum
nu poți să deschizi gura
să ieși din casă
într-o zi o să ne crească urechile cât frunzele de brustur
mai nou și femeile au dat în patima imprecației
băga-mi-aș p… (spus diafan!)
alegoric
copii din clasa întâia-fumători și preoții
medicii
Crucea roșie
mână birjar
dii, fucking bastards!!!
nici caii nu mai au reacții la asemenea „îndemnuri”
gloabă poate însemna orice
dacă mai adaugi și un pahar de whisky
descoperi peste tot conjurații monstruoase ale femeilor
împotriva bărbaților
încleștări fratricide-ntre sexe
înfrângere
numele tău poate fi exprimat într-un cuvânt:
seducție...

mai nou sunt prieten cu urșii

strâng toate „suvenirurile”de pe Masa Tăcerrii

( la care s-au ospătat oamenii cavernelor

mileniului trei!)

pentru toți moșii-martinii cu principii și gusturi estetice

nonconformiști însă din naștere

prietenii mei         

afectuoși până la ruperea oaselor

pe care te poți sprijini la nevoie

fără să investești alceva decât dragoste

la naiba

de ce-mi vorbiți urșii de rău

când dau buzna în casele oamenilor

știți și voi că foamea e crâncenă

le-a luat mințile

iar uneori e foarte greu să deosebești un om

de celelalte viețuitoare ale Pământului

ca să fiu sincer până la capăt, în afara urșilor, iubesc florile, toate florile, singurele făpturi ingenuue, care-mi fac sufletul pasăre, cântec, într-o lume însângerată până la gât a lupilor, homo homini lupus est, și pe artistul din spatele acestei Capele Sixtine, pictată cu vii și cu morți, la propriu, frumusețea adevărată a  lumii se ascunde dincolo de lungimea de undă a ochiului, întrece în emoții viteza lumini, cuanta egoistă și fragilă de timp, uneori chiar și spiritul

.

însă iubirea le-ntrece pe toate…