iubito

am să înlocuiesc fiecare cuvânt de dragoste cu câte o bufniță

fiecare virgulă cu câte o pasăre liră

în locul punctului am să pun câte o buburuză

și pentru că am multe semne de întrebare

de mirare

de încântare

am să așez în dreptul lor câte-o mierlă

acolo unde se aude cântecul de singurătate al mierlei

sunt șanse să apară iubirea

fiindcă scrisoarea aceasta pe care ți-o scriu

înmuind penița în călimara inimii

nu-i despre păsări

nici despre cuvinte

este o scrisoare despre dragoste

sigur îți mai amintești penele albe

de  pe Dealul Pântecului

(deasupra căruia nu zburau niciodată păsări!)

bunica ne spuneau că erau pene lăsate

de îngerii răzvrătiți ai Apocalipsei

reîntrupați în mesteceni

iar noi

copii fără minte

sorbeam cu paiul

seva din tulpinile lor albe ca neaua

sperând pe ascuns

să ne adunăm într-un suflet

(când vom mai crește!)

apoi să scoatem toți îngerii căzuți din mesteceni

spre țărmul luminos al dragostei...

da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,

atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care îți poți pierde inima la Paris!)
de atunci rătăcesc prin viața mea ca albatrosul lui Chareles Baudelaire
un „călător înaripat”, scrutând orizontul peste oceanele lumii,
în căutarea unui loc liniștit, unde să-și tragă sufletul

locul din stânga inimii mele este la fel de abrupt ca malurile  Cascadei Niagara
îmi simt sângele mușcând din inima pietrei
vulturii își ascut ciocurile de crestele munților și scot sunete guturale
„În această seară avem un om fără inimă de mâncat, dragi mei copii!” - par să le spună celor mici
nu ți-am furat focul din cer, Doamne, ca Prometeu
să fiu, la rândul meu, sfâșiat de vulturi
chiar și fără inimă îți slăvesc numele
Ia, Doamne sfinte, acvilele tale din viața mea și dă-mi o inimă
până o găsesc pe cealaltă...

Salut,sunt iarăși eu,

Un tînăr ,,scriitor",

Și-acum cumva îmi vine greu,

Să scriu,dar mă uscam de dor. 

De dorul de a-mi rupe capul,

Să tipăresc un vers firesc,

Să stau și să trântesc dulapul,

Să scot o foaie,și,scriind mă liniștesc. 

Legând în versuri gând cu gând,

Obțin și eu o poezie,

Privesc uimit,înțelegînd,

Că nu e doar cerneală pe hîrtie. 

Cam prost,netalentat,nechibzuit,

Dar uite că mi-a reușit și mie

Chiar dacă  mult nu m-am gândit,

Mi s-a primit să scriu o poezie. 

Nici nu știu cum mi-a reușit,

Probabil,mi-am găsit o muză

Ce m-a susținut,m-a repornit

Și-mi este-n versuri călăuză. 

Știi,îmi trebuia o astfel de relaxare,

Să pot să scriu în liniște , tăcere,

Să mă descarc scriind pe-o simplă foaie,

Să mă înec în satisfacție, plăcere. 

Sunt iarăși,,scriitor"

De ce? că parcă sună a prostie,

Răspuns simplu: mi-a fost dor ,

Mi-a fost dor să scriu o poezie.

În așteptarea weekendului, timpul se scurge încet,

Cu gândul la clipe libere, când sufletul meu se trezește în petrecere discret.

Zilele de lucru trec cu grabă, ca un râu învolburat,

Dar în adierea vinerii, inima mea e liniștită, în dans sărbătoresc, învăluită.

În calendarul meu, zilele sunt ca filele unei cărți,

Weekendul, o poveste magică, în care timpul își pierde granițele și părțile se îmbină ca într-un ecou de armonii arțăgoase.

Așteptarea e o melodie în surdină, o pregătire a inimii pentru odihnă,

Să evadeze din rutina zilnică și să se îmbrace în culori, în voie bună.

În așteptarea weekendului, visele prind aripi,

Și simt cum libertatea zboară în văzduh, eliberându-mi spiritul.

Sunt învăluit de arome de cafenea și raze de soare,

Pregătit să străbat neștiutul, să descopăr bucurii ce mi se cuvin, să simt că viața e o artă.

e noapte e frig 
si nu doar afara 
ma doare si strig 
si nu vreau sa moara
e suflet e gind
e chip si lumina
ura si viata ma sfarima
nu ma priviti 
caci nu vreau sa vad 
cum multi dintre voi
merg dea indarat
e gol si furtuna
e suflet ranit 
e omul pierdut 
si cel negasit

Când vine criza, grea ca plumbul,

Și afacerea-și vede sfârșitul,

Șefii, odinioară-n vârful lumii,

Își strâng averile, fără rușine

.

Cu pași grăbiți, părăsesc corabia,

Lăsând echipajul în suferință,

Își spală mâinile de orice datorie,

Și-și caută adăpost, fără nici o jenă.

Ca niște șobolani, prin întuneric fug,

Lăsând în urmă datorii și durere,

Iar cei rămași, cu sufletu-n sughiț,

Își plâng soarta și pierderea.

Dar dreptatea, spun că-și va face loc,

Și vinovații vor plăti scump,

Iar cei rămași, cu capul sus vor sta,

Și-și vor reconstrui viața, pas cu pas.

-“Tată, ce sunt acestia?”
Oameni fiule, de acestia trebuie sa te feresti.
-“Dar de ce, care-i explicatia?”
Vezi tu fiule, nu toti serpii sunt veninosi, dar tot muscă…
-“Și nu stiu ce e iubirea?”
Știu fiule, dar o folosesc acolo unde nu trebuie, in averi, in păcate, in cele lumești.
-“Dar unde le este speranța?”
In ziua de azi fiule, speranța este painea omului sarac,
-“Dar ei nu sunt oameni liberi”
Fiule, ei se declara oameni liberi cu jumătate de gură astupata de mai marii lumii ce le lungesc “zgarda” crezând ca au drepturi, dar le trag mancarea mai departe ca tot sa nu ajungă la ea.
-“Dar ei stiu ca intr-o zi vor muri?”
Da fiule, dar nu stiu ca nu avuția vor plange după ei cand vor pleca din lumea asta, nu vor da lucrurile nesufletesti pomana pentru iertarea sufletelor lor.
-“Si unde este adevarul?”
In fata tuturor, dar nu vor sa il vada pentru ca este prea dureros sa il accepte.
-“Tată, dar eu cum trebuie sa plec?”
Atunci cand vii pe lume, vii plângând, iar toti se bucura de venirea ta, asa ca atunci cand pleci, toti sa iti simta lipsa, iar tu sa pleci zambind.
-“Dar tată, de ce sunt asa răi?”
Fiule, Eu sunt Bunatatea Lumii, ei nu sunt răi, ei sunt fii Mei.

În alchimia iubirii noastre, suntem două stele fără echivoc,

Topindu-ne într-un ocean de lumina pură și foc,

În care fiecare scânteie devine o galaxie,

Și fiecare sărut e o gală a cosmosului în extaz.

Ca o fântână veșnică de sentimente, suntem izvorul vieții,

În care fiecare picătură devine o filă de poveste,

În care fiecare undă devine o cântare a sufletului,

Și fiecare adiere de vânt e o călătorie spre nemurire.

În noaptea noastră de pasiune, suntem ca două flăcări într-un dans de amor,

Consumându-ne unul pe altul într-o fuziune divină,

În care fiecare scânteie devine un secret al universului,

Și fiecare tremur e o călătorie spre o altă dimensiune.

Pielea ta e ca o pânză de catifea, pe care degetele mele o străbat cu nesăbuință,

În care fiecare atingere devine o melodie a plăcerii,

În care fiecare mângâiere e o călătorie spre extazul absolut,

Și fiecare strângere e o promisiune de fericire fără margini.

În aceasta seara de extaz, suntem ca doi amanți pierduți într-un labirint al dorinței,

Consumându-ne unul pe altul într-o fuziune divină,

În care fiecare tremur e o chemare la păcat,

Și fiecare clipă e o eternitate a plăcerii.

Dacă lumea era frumoasă
Nu am fi plâns când ne-am născut.
Dacă eram curați cat am fost in viață
Nu am fi spălați atunci când am murit.

Fiecare om apare pe lume plângând,
Iar cei cel așteaptă, zâmbesc dansând…
Dar atunci, pe treptele morții călcând,
Toti te vor plânge, iar tu vei pleca râzând.

“Moartea nu este si nu va fi un punct, ea este o virgulă”

Se spunea ca a existat odată
O iubire ce nu s-a mai vazut niciodată
Si-n fiecare zi, putin mai mor
Gandindu-ma la al lor pur amor

Ea cu al ei suflet cald si bland
Imbodobea strașnic acest pamant
Gtatia ei, plutea-n marea privirilor
Si va exista dincolo de sfarsitul vremurilor

Procreată cu-n fel sui-generis
Cu o frumusete colorată de iberis
Si-o aura ce sufletele mofluzeau
De glasul duios il auzeau

Iar el avea in adancurile ochilor
O frumoasa barca cu panze ale zeilor
Si plutea-n largul iubirii ei
El fiind structura acestui temei

Ei sunt nesfarsitul inceput
Alfa si Omega din debut
Dar se simte aparitia epizonelor
Cum un brujat tulbura oceanul ordinelor

Din apusul infinitului , apare-un vrajitor
Cu-n chip turnat de slujitor
Cica fură iubirile din inimile-aprinse
Iar din rautate, pusese mana pe-alor iubire

Un fir rupt, desprins din frumusete
Parca-i un vis, de ce se-nfiripa altă poveste?
Si ravasit de aceasta a lui rea incercare,
Privi cerul trist si singur si Ii jură razbunare

Bătând in lung si-n lat, pe-acest pamant
Si inlantuit de-al lui mare juramant
Il gaseste pe vrajitor, dar rupt de realitate
Il inhata precum o hiena turbata

Agonia din ochii lui stârnea numai ură
Cum o inima poate sa bată singură,
Zacand in ea numai amaraciune
Inecand altarul de intelepciune?

“Cu ce-ti sunt dator eu tie
De ti-am platit asa de mult?
Mai lipsit de a mea iubire!”
Rasuna in lume tumult

“Ascultă bine la ce-ti zic:
Pana acum oamenii n-au gasit alt drum
Spre adevar, decat greseala…
Te-ai lasat prada maniei, esti numai scrum”

Se dovedeste totul e spre nimic
Ca vrajitorul nu-i el inamic
Ea a iubit mai mult viata
Si a lasat o poveste de iubire in gheată….

Pe cand ei se iubeau
Acest vrajitor ii socoteau
Pretul iubirii lor, nemurirea,
Ceea ce ea foarte mult isi dorea

Iar acum, printr-un act teatral
Se naste un moment spiritual
El isi da sufletul la schimb
Ca in inima ei, sa se nasca iubirea sucomb

El moare intr-un chin de neimaginat
Plangadu-l in pumni cei ce l-au iubit
Ea-si recapa iubirea pentru sufletul lui
Dar ce sa vezi….i-al de unde nu-i…..

Si acuma se spune ca suspină
Sub un truchi de salcie batrană
Unde corpul ii zace sub pamant
Iar in a ei suflet, un frământ

Să dăruieşti totul, să sacrifici totul fără speranţă de răsplată: asta înseamnă iubire.

Inima-mi bate greu, ca un tocsin de plumb

Rasunand in suflet numai un gol adanc.

Ochii mi se scalda numai-n amar,

Unde imi esti tu...dulce nectar...?

Pribegesc in lume in vals de moarte

Pe muzica sumbra cu note din morminte,

Dar de unde te iau, gasesc doar calvar...

Unde imi esti tu...dulce nectar...?

De mult-am crezut ca-mi esti o taină

Ce zilele, viata, ochii, sufletul imi luminează,

Dar in bezna, frig si schinguite zac,

Unde imi esti tu...dulce nectar...?

Privesc din loja in camera mortuară

Cum emotiile inexistente incep sa apară.

Nu ma mai cautati, acum sunt singur, asadar,

Aici imi erai tu... dulcele al meu nectar...

Intr o gradină fastuoasă
Cu flori de nebuloasă
Ce-ti ofera o generoasă
Fericire dureroasă

Iar cum calci pe bataturi carunte
Ajungi sus pe-un munte
Si daca ai sa privesti in amanunte
Observi numai temple robuste

De parca-s cusute
De-anumite minti nevazute
Concepute cu o simpla interactiune
Poti simti o interconexiune

Desi nimic nu stii
Parca cunosti prea multe detalii
Iar dintre toate de unde vii
Te vei ghida dupa un rau de lacrimi

Si vei ajunge la un Măreț Tron
Unde domneste un demon
Cu n chip ascuns de copil de bronz
Ce haotic rade intr un fundal fara fond

Iar daca ai sa privesti
A lui fata desfigurata, cu ochii negri
Ti se va descoperii ca totu-i minciună
O frumusete falsă cu o durere dură