Întrebări elementare

Plecam din locuri din care nici nu am știut că există,

ca după să ne pierdem la o răscruce de drum,

unde fiecare cale promite un adevăr,

dar minciuna ne cuprinde cu dor nebun

Ne oprim, rătăcim,

căutăm semne pe cer sau pe pământ,

iar pașii noștri devin întrebări

pe care nimeni nu le mai ascultă.

Și poate că drumul nu trebuie ales,

Lasat la voia sorții 

Ratacirea asta m-ar face in sfârșit

Rudă cu toți morții 

M-am întors atât de târziu din mine

încât pereții nu mă mai recunoșteau.

În apartament mirosea a frig stătut și a metal ud,

ca într-o sală unde cineva tocmai pierduse pe cineva

și nimeni n-avea curajul să acopere oglinda.

Mi-am lăsat hainele pe jos.

Din ele curgea noaptea.

Aveam cenușă sub unghii,

nu din incendii...

din toate lucrurile pe care le-am atins prea tare:

o fotografie,

gâtul ei,

ultimul „rămâi”.

Știi ce nu spune nimeni despre iad?

Că nu arde.

Iadul conservă perfect.

Ține viu fiecare detaliu

ca pe un dinte de lapte într-un pahar:

cum tremura vocea mamei când mințea că va fi bine,

cum lumina din baie rămânea aprinsă noaptea

ca să nu mă sinucid în întuneric,

cum învățasem să dorm fără să respir adânc,

de frică să nu doară mai mult.

Ani întregi am vorbit singur.

Dar nu cu mine.

Cu versiunile mele care n-au supraviețuit.

Uneori le auzeam prin pereți.

Copilul care încă mai credea în oameni.

Bărbatul care voia să fie iubit fără să fie salvat.

Cel care într-o noapte a pus lama jos

doar fiindcă afară ningea prea frumos

ca să lase lumea fără el.

Pe acela îl plâng cel mai des.

Acum merg drept.

Râd când trebuie.

Țin contact vizual.

Par vindecat.

Dar uneori, la 4 dimineața,

mă ridic din pat convins

că cineva a murit în camera cealaltă.

Și stau cu mâna pe clanță minute întregi,

transpirând,

fiindcă o parte din mine știe:

dacă deschid,

o să mă găsesc acolo

așa cum eram înainte să învăț

că oamenii pot iubi exact cât să nu te lase viu.

Am strâns atât de tare ștreangul greu și rece,

Că ochii mei, în lacrimi, mă rugau să plece,

Plângeau de milă chipului pierdut în fum,

Ca doi străjeri ai morții rătăciți pe drum.

Iar inima, bătând încet și speriată,

Mă întreba în noapte, slabă și uitată:

„Unde te duci? Ce abis te cheamă iar?

De ce-ți prefaci viața în cavou și jar?”

Și camera tăcea ca o biserică pustie,

Cu umbre lungi crescând pe zid poerdute,

Iar luna, spânzurată palidă-n tavan,

Părea un ochi bolnav al unui Dumnezeu bătrân și van.

Atunci am înțeles... cu groaza unui sfânt...

Că omul moare întâi încet, pe dinlăuntru, frânt,

Și-abia apoi își lasă trupul greu să cadă…

Ca frunza unui pom uitat de iad în stradă.

Urasc când visez frumos: că iubirea mă atinge, că fericirea mă privește sau cum sufletul se simte împlinit.

Fiindcă mă face să mă simt mai viu, iar eu, sunt doar o carcasă goală ce ține o umbră, care cândva se numea suflet.

Pendula a stat. E miez de tăcere, 

În camera neagră peretii s-au strâns,

Oglinda e-o baltă de mări si durere, 

În care si umbra, de frică, a plâns.

Nu-i nimeni pe stradă, doar becuri ce mor,

Sclipeste asfaltul ca solzi de balaur 

Suntem prizonieri într-un lung coridor.

lar timpul e-un rug fără flăcări de aur.

Sub piele pulsează un râu de cărbune,

Cuvintele grele se sfărâmă-n dinti 

Nimic nu mai este, nimic nu se spune,

În templul lăsat fără de sfinţi.

E noaptea eternă, e negrul deplin, 

O pânză de păianjen pe inimi s-a pus; 

Bem în tăcere un pahar cu venin 

Privind cum si ultimul soare-a apus.

" Femeie goală 

rodia care s- a spart 

era plină de stele" 

Pe nisipul fierbinte ,

ecouri

ale unor atingeri tandre 

Sub cerul greu, un giulgiu de cenușă,

Coboară ploaia, rece și tăcută,

Ea bate-n geam ca o străină ușă

Și curmă viața-n seva ei brută.

Iar verdele ce arde-n mii de suliți,

Sub apa crudă pare-un rug stins,

Prin parcuri goale și prin negre uliți,

E doar un vis de mlaștină cuprins.

Cerul se crapă-n răni de purpură rece,

Un soare bolnav apune între spini,

Lumina, ca sângele, lent se mai trece

Prin trupul de gheață al albei grădini.

Pământul e mut sub crusta de sticlă,

Izvorul e-un ochi închis sub polei,

Iar primăvara, o umbră firavă și mică,

Se pierde în noaptea cu gust de clei.

Pe bolta neagră, un craniu de argint

Rânjește palid peste câmpul sublim 

Lumina lui e-un giulgiu de alint

Ce poartă pașii spre-un ultim festin.

Sub maiul crud, lucind ca un mormânt,

Petale albe par fluturi risipiți,

Nu mai e floare, nici urmă de vânt,

Ci doar scheleți de arbori, împietriți.

Din neguri vinete se nasc zorii grei,

O lumină bolnavă pe lume s-a scurs,

Iar roua ce tremură-n ochii mei

E veninul ce-n venele serii a curs.

Pe frunza ce moare în verdele crud,

Otrava sclipește în picuri de fier,

Tot maiul e-un strigăt pierdut și surd

Sub tălpile reci ale unui alt cer.

În turnul de ceară lumina s-a stins, 

Un frig fără margini de tot m-a cuprins.

Cuvintele-s corbi ce se-asază pe prag,

Mâncând din speranța ce-am dus-o cu drag.

Secunda e grea, un ciocan pe-o nicovală,

lar viața e doar o schită banală 

Pe ziduri, umbrele dansează-ntr-un joc,

Suntem doar cenusă,  rămasă din foc.

Nu-i lună. nu-i stea, e doar cerul de plumb,

lar gândul e-un greier tăcut într-un rumb.

Se scurge cerneala pe-o coală de fier, 

O poezie neagră... un ultim mister.

*
Se pierde umbra speranței pe caldarâmul zilei moarte.
Cei deveniți îngeri recent îmi spun să nu mai caut scuze.
Joc poker cu destinul… nu-mi intră nici o carte,
Mizez la cacialma pe nemurire și pierd cu zâmbetul pe buze.

*
Când în oglindă mă privesc văd doar un jalnic avatar
simt parcă sunt încarcerat în propriu-mi trup sleit
pot doar să plâng când văd ce-am fost și ce am devenit
în tragicomedia asta sunt protagonistul propriului calvar

*
Realizez tardiv că au trecut decenii de parcă ar fi fost un an,
multe nopți nedormite și zile narcoleptice într-un real coșmar,
mă chinui obsesiv(de fapt maniacal) să fiu Daseinul Heideggerian
simțind cum chiar și mierea dulce-a vieții parcă are un gust amar

*
Mă simt de parcă aș juca fără talent un fel de biliard 
cu bile incolore, asimetrice, tac îndoit și masă ruptă. 
Sunt un schior accidentat grav pe o pantă prea abruptă
văzându-mă-n oglindă prin ochii unui demon revanșard.

“Ce s-a-întâmplat cu cârma?

Barca descrie cercuri

şi nu se vede nici un pescăruş”

sparge tiparele repetitive,

urmează

stâlpul de foc!