VENINUL DIN VERDE

O rană deschisă, un cer de tăciune,

Iubirea e-acum o deșartă minune.

Plecarea ta-i nodul ce gâtul mi-apasă,

Lăsând doar o umbră străină în casă.

Suntem două cioburi ce nu se mai leagă,

O noapte pustie în viața întreagă.

Te pierzi în întuneric, ca un ultim suspin,

Iar eu beau absența ca pe-un venin.

Zidit între gânduri, în turn de tăcere,

Sunt propria-mi temniță și durere.

Lumina e-afară, un zgomot străin,

Iar eu sorb din cupă un rest de pelin.

În camera oarbă, cu ziduri de stâncă,

Mă pierd într-o noapte tăcută și adâncă.

Nimic nu pătrunde, nimic nu mai pleacă,

În propria umbră, viața îmi seacă.

Sub lespedea rece de dor și tăcere,

Iubirea e-o urmă de veche durere.

Nici drum de întoarcere, nici urmă de noi,

Doar sufletul negru, pierdut în noroi.

Voi rupe tăcerea cu pumnii însângerați,

Din ziduri de gheață și ani blestemați!

Nu-s umbra ce tace, nu-s resemnatul,

Sunt focul ce-arde și dărâmă palatul!

Sunt astăzi un naufragiu de tăcere,

În care amintirea-ți mușcă din pereți,

Iar trupul meu, o veche mănăstire,

Își plânge sfinții desenați pe morți.

Nisipul greu al orelor ce vin

Îmi umple gura cu un gust de zgură,

Sunt un potir sculptat în mărăcini,

Din care moartea soarbe cu măsură.

Și nu mai sunt decât un rest de umbră

Ce rătăcește drumul spre apus,

O rană neînchisă, rece, sumbră,

În care chipul tău s-a scurs și s-a distrus.

O umbră lungă cade peste mine

Lumina caldă s-a prefăcut în scrum,

S-a stins și ultimul ecou cu tine

Pierdut în praful lungului tău drum.

Seceră soarele din cerul mut

O urmă de speranță fără noi,

Rămâne doar un dor din ce-a trecut

Și liniștea din patul plin de ploi.

Verdele moare-n dogoarea uscată,

Câmpul e ars, un mormânt de tăcere,

Soarele-nghite o lume secată,

Frunza se-ndoaie în lungă durere.

Umbrele fug în pădurea de zgură,

Izvorul a stins ultima lui suflare,

Natura își strânge o neagră căldură,

În pragul de vară și de pierzare.

Sunt doar o masă de regret și smoală

Mă nasc din spaima ce te-apasă greu, 

Lovesc în pieptul tău cu forță goală

Și mă întorc în hăul sufletului meu.

Sunt acel strigăt fără de răspuns, 

Ce macină în gânduri mii de bucăți, 

Păstrând în adâncimi de nepătruns

Erori, dureri și vechi singurătăţi.

Te-nec în remușcări și te izbesc ca o plagă,

N-aduc nicio pace în mormântul de gând, 

Sunt vina ce curge veșnic întreagă

Pe țărmul pustiu al minții plângând.

Mă zbat devorator, sălbatic și orb

Să-ti spăl amintirea cu gust de venin,

Sunt valul de umbră în care te absorb, 

Un chin ce nu vrea să se facă senin.

Plouă monoton... târgul e mort și gri,

O umbră de plumb în pieptul ascuns,

Frunze moarte cad în fiece zi,

Fără un gest, fără un ultim răspuns.

Și plouă, și-i plumb, și-i singurătate,

Nimic nu mai vine din zări uitate...

Vii mereu prin noroi, din zări de mizerie,

Prin felinare oarbe, din palid mister,

Lași pe buze un gust de agonie,

Apoi piei in sumbrul galben de cer.

Și plouă, și-i plumb, și-i singurătate...

Cad frunze uscate și visuri moarte...

În birtul murdar e doar praf de cavou,

O toamnă bolnavă în juru-mi suspină,

Un singur trombon plânge-n târgul pustiu,

Și totul e gheață, și plumb, și ruină.

Și plouă, și-i plumb, și-i singurătate...

În noaptea de moină, stinse mi-s toate.

Se-aprinde-n vii un chihlimbar subțire 

Când frunza-ncepe în culori să dea,

lar cerul, obosit de-atâta strălucire,

Își lasă noaptea-n vis de catifea.

Răsare ea, rotundă, aurie, plină

Măreața lună-n mantie de-argint

Turnând pe-aleile din vii lumină, 

Și șoapte calde-n noapte se aprind.

E cupru vechi în fiece suflare,

Miroase-a must și-a rod bogat 

lar mândra doamnă, îmbrăcată-n

splendoare, 

Veghează somnul lumii ne-ncetat.

Prin crengi uscate lumina-și rătăcește,

Din ultimul apus culeasa lin,

Iar noaptea-n tihnă, blând, mă-nvăluiește,

Purtându-mă în visul ei sublim.

Darul ce-l am este răbdarea,

Ajută ea oare cu ceva?

 Vine valul, rupe malul,

Norii pe noi se răzbună

Fără să avem vreo vină.

La sfârșit, cine plătește?

Obștea, ea-i bună de plată

Nu zice -Nu- nici-o dată.

Da când se va răscula?

Cine vă va apăra?

Nu mai sunt voci. Doar frigul ce muscă

Din pereţii de var, albiti de tăcere,

Sunt singur în mine ca-n propria cuscă,

Un rest de lumină ce-n umbră mai piere.

Orologiul bate cu ciocane de fier

Într-o tâmplă ce-asteaptă un somn de granit

Sunt singur pe lume, sunt singur sub cer,

Un punct de cenusă într-un cerc infinit

Mă strig pe nume, dar numele-i gol,

Cade ca o piatră într-un put părăsit

Nu-i nimeni la geam, nu-i nimeni pe hol

Doar negrul din colturi e infinit.

Sunt singur cu plumbul ce-mi curge prin vene,

Cu noaptea ce intră prin porii deschisi

Se sting pe retină imagini viclene

Lăsând în urmă doar oameni uciși 

Te țin în suflet ca pe-o taină 

Și te îmbrățișez in noapte pe ascuns

Retrăiesc ce n-a mai fost odată, 

Tot ce-a rămas mister de nepătruns...

Mă îmbrac în vise, mă spăl în ploi

Timpul a decis... nimic nu dă înapoi .

Cu gândul mă-ntorc la al nostru sfârșit

Și-l rescriu visând, până la răsărit.

M-agăț de dor, de vis, de soartă 

De timpul ce ne trece, de lacrimi și tăceri ,

Să uit durerea ce în suflet apasă 

C-am rămas... unul de altul, stingheri...

Te port fără să spun la nimeni, 

lubirea este în mine şi este un răspuns,

Te pot iubi cu ambele destine,

Când inima vorbește și este de ajuns.

Te pot simti fără să fim în doi, 

Ca un alint al vremii care vine, 

Și pot iubi cât pentru amândoi, 

În liniște, când n-o înțelege nimeni.

Te am fără să fii cu mine, 

În poezie e locul cel mai sfânt .

Si fiecare vers il îndrept către tine,

Cu dor ce arde în fiecare zi mai mult.

.................................

Căci murgul serii varsă în pahare

Un vin amar, al nopților pierdute

Și beau tăcerea ca pe o iertare,

În rânduri scrise din amintiri și vise.

Se lasă noaptea-n carnea mea bolnavă,

O noapte fără stele și regrete,

Curge prin vene-o proaspătă otravă,

Născută din tăcerilensecrete.

E negru patul, neagră e lumina

Ce-ncearcă să străpungă geamul spart,

Pe masă plânge-n hohote sulfina,

Iar eu din propria-mi ființă mă despart.

Un doliu vechi, cusut direct pe oase,

O umbră ce mă strânge ca un laț,

Sunt doar verigi din lanțurile groase

Ce trag spre iad un suflet fărâmițat.

Nici țipătul nu mai găsește gură,

S-a prăbușit și cerul de plumb greu,

Sunt doar o pată oarbă de arsură

Pe pânza unde m-a pictat un zeu.

Scrâșnesc din dinți când ceasul bate golul,

Secundele sunt cuie în sicriu,

În piesa asta eu îmi joc doar rolul:

Să fiu pământ, deși par încă viu.

" Picătură în lac

un singur strop de vin 

și soarele se stinge"

Pișcătură de cabernet,

 tropot prin amintiri

 luna  în ceață.