AM SĂ AȘTEPT...

După un drum lung și obositor, la capătul discret al unei banale alei, am descoperit cu încântare, intrarea într-o grădină tradițională japoneză. Cum să descriu într-un cuvânt ceea ce vedeam, sentimentele amestecate pe care le încercam? Perfecțiune. Și atât. 

Chiar de la poartă, se afla șerpuind, o alee așezată din plăci de gresie gri ce contrasta plăcut cu patul din pietriș alb de râu, o cale ce sugera vizitatorului un drum către infinit, un drum ce în mod real impunea vizitatorului un alt ritm, unul mai lent și odihnitor. Din loc în loc, pini bătrâni își unduiau trupurile șubrede tulburând oglinzile lacului. O pagodă cu cinci etaje, își ascundea cu timiditate trupul zvelt, în spatele unui zăvoi de bambus sălbatic, sugerând echilibrul dintre ying și yang. Discret, felinare din piatră cu forme de pagode în miniatură, sugerau lumina în forme abstracte.

Obosit de-atâta frumusețe, m-am așezat pe o bancă din piatră și-am rămas așa multă vreme, admirând arta unui bătrân îmbrăcat într-un kimono simplu, de culoare maronie, care grebla nisipul etern din jurul pietrelor sacre, înscriind cercuri concentrice ce se pierdeau în spirale numai de el știute. Gesturile lui precise, inspirau nu numai un calm desăvârșit, ci și pace deplină. Și liniște. Multă liniște.

Am închis ochii și mi-am golit mintea de gânduri. Nu știu cât am rămas așa: poate un ceas, poate două, sau poate o veșnicie. Când am deschis ochii, am vazut că bătrânul își desăvârșise munca, iar acum stătea în genunchi pe un petec de iarbă. Imediat ce m-a zărit mișcându-mă, s-a înclinat într-o plecăciune adâncă, ce mă făcu să fiu ușor stânjenit. Trecuse cu mult de ora închiderii către public a grădinii în care ne aflam. Am încercat cu un gest să-mi cer iertare, dar bătrânelul îmi zâmbi stingher, plecându-se din nou. Mi-a spus simplu, că m-a văzut meditând și că a dorit să-mi țină tovărășie. 

Am știut atunci, că timpul s-a oprit pentru o clipă, un moment pe care l-am împărtășit în meditație profundă, numai pentru noi, o favoare rară, poate unică. Am privit din nou gradina scăldată în lumina aurie a apusului. Mărgăritare mici străluceau, tremurând când și când, ramurile pinilor. Era o atmosferă curată, simplă, o briză în care stăruia mirosul proaspăt de pin, un parfum unic, care învăluia plăcut liniștea amurgului ce va să vină.

M-am ridicat și m-am înclinat, mulțumindu-i încă odată. La rându-i s-a înclinat și cu un gest larg s-a oferit să mă conducă spre ieșire. Am plecat împreună, urmând aleea, însoțiți doar de ecoul pașilor noștri. Apoi am coborât treptele porții și am dat iarăși în drumul pe care îl urmasem. M-am întors pentru o ultimă privire, un ultim memento al unei clipe desăvârșite. Însă umbrele amurgului au ascuns grădina vederii mele, transformând-o pentru totdeauna într-un secret greu de deslușit. Fusese aievea, sau poate mai degrabă rodul imaginației mele?  Nu voi ști niciodată. Am plecat, veșnic călător. Oare voi mai găsi vreodată această grădină?

    Iată cum ploaia, îşi cerne albastră, 
    Mii de steluţe, ce-mi bat la fereastră, 
    Ce-apar şi dispar, sclipind către cer, 
    Către suflet şi minte, poem efemer…
    
    Sunt stele, sau umbre, sau lacrimi călii 
    Ce curg prin burlane, cu zecile-n mii, 
    Cântece triste ce se pierd în pustiu, 
    Ecou peste veacuri – un lied timpuriu –
    
    Iată cum ploaia, sub cerul proscris, 
    Sublim sentiment, acut, mi-a transmis, 
    Şi scriu cu panaşul pe foile ude, 
    Sonete-ncurcate din strofele nude...
    
    Încriptând şi mai mult în cuvintele grele, 
    Chiar portretul-poem al vieţilor mele, 
    În al ochiului colţ cu pleoapa curată, 
    Precum o cortină peste lume lăsată…

Eu sunt ca tine-acum:
Tăiat din umbra ta,
În geană de lumină.

Un flutur ce-și aplaudă
Frenetic, în culori, 
Mimosa din grădină.

Tu ești ca mine-acum:
Un nor lipsit de griji, 
Plutind pe-o mare-albastră. 

O stea lucind timid
În cupa lunii albe, 
Ce-mi bate la fereastră. 

Nu mă lăsa să ațipesc. Să dorm. Să cad.
Așa cum cade roua, blând, pe acele de brad.
Te roagă cel care, oricum, vrea să trăiască,
Din propria-i cenușă, un Phoenix, ce ezită să renască...

Căci din tristețea penelor de foc mă-înalț către genuni,
Să strâng în colțul ochilor înfrântele minuni,
Ecoul vieților trecute ce au crescut și au murit în mine,
S-a stins încet în dăngănit de clopote creștine...

O, dulce renunțare, tu m-ai pierdut printre suspine,
Eu știu că nu mai locuiesc de mult în mine,
Din pielea-mi strâmtă-am reușit să evadez spre soare,
M-am frânt. M-am risipit pe țărm, ca valul rătăcit din mare...

Privește, toată viața mea-i un vers final,
Cu fructele dezamăgirii, eu m-am hrănit, fatal,
O seamă de cuvinte, transparente, fără noimă, dar aparte,
Un tom de foi îngălbenite, dar vii în fiecare carte...

    Mă pierd. Mă scufund în uitare.
    Mă uiți. Mă tratezi ca atare.
    Am plecat. Discret fără umbră.
    Ai rămas. Înveșmântată în ură.
    
    Te respir. Îți adulmec parfumul.
    Fără mine. Destrămat îmi e drumul.
    Pozele-s șterse. Precum frunzele moarte.
    Te-am iubit. Să te uit, nu se mai poate.
    
    Cine ești. Un zbor prea devreme.
    Cine sunt. O carte fără poeme.
    Gustul de măr. A fost sărutul tău.
    Sunt gol. În mine acum este hău.
    
    Mă uit. Mă scufund în uitare.
    Ai fost. Pe obraz o lacrimă mare.
    Te uit. Mai arunc doar o privire.
    Am fost. Acum sunt doar o ieșire.

Factorul poștal ajungea în sat cam odată la două săptămâni: din șareta lui trasă de un singur cal, coborau spre mâini nerăbdătoare și doritoare, tot felul de pachete. Colete legate cu sfoară, albe, cafenii, mari și mici, înscrise cu creion chimic. Și scrisori. Și o puzderie de vederi.

Toți, cu mic cu mare, cu sufletul la gură, făceam o gloată veselă în jurul factorului care-și împărțea comorile către fitecine, strigându-ne pe nume. Și imediat ce un nume era rostit, dintre noi se dezlipea o umbră, care însoțită de un mic chiot de bucurie, primea cu recunoștință pachetul. Destinatarul, fericit se retrăgea deoparte, cercetând curios pachetul: de la cine-o fi? Ce-o fi întrânsul? Ce zornăie acolo? O fi ajuns întreg? Și scrisoarea, oare ce vești aduce? bune sau rele?

Nu toți primeau pachete sau scrisori, și dezamăgirea era uneori mare, iar invidia pe cei care-au primit, și mai mare. Dar dintre toți, era o singura persoană din sat care primea întotdeauna cel puțin un pachet, Coana Moașă. Fie că era un pachet de la copii sau nu, Coana Moașă primea de la județeană întotdeauna pachete cu medicamentele necesare boleșnițelor din tot satul. Coana Moașă cerceta întotdeauna pe listă, dacă a primit ceea ce ceruse, iar dacă, Doamne ferește!, nu, atunci factorul poștal primea întreaga asprime, focul și fulgerele, grindina și toată furtuna! Bietul factor, se jura pe toți sfinții că atâta o primit, că o adus totul, n-o uitat niciun pachet, poate să sune și la primărie să confirme și jandarul care-a fost de față, chiar și secretara, primarul și popa din sat!

Coana Moașă era o femeie mică de stat, durdulie, cu ochi verzi, tăioși, cu părul grizonat strâns la spate într-un ghemotoc mic și cochet, aprigă la vorbă, care nu admitea niciodată replica. Avea și de ce: era singura care păstrorea, din punct de vedere medical, peste toate satele și comunele din jur, singura care-i adusese pe lume pe toți pruncii, inclusiv pe factorul poștal! Așa că se purta cu toții autoritar, fiindcă nu aveau medic, iar dacă se întâmpla în sat vreun accident, ea era singura care știa să ajute și să oblojească suferința. Ca un adevărat vraci își avea magia ei, iar farmacopeea cu care suplinea medicamentele și-așa puține, ajunsese în sat de legendă: bolile și rănile de tot felul își găseau întotdeauna leac în mâinile pricepute ale Coanei Moașe!

Astfel, odată, când un țăran și-a tăiat adânc palma mâinii la coasă, Coana Moașă a suturat rana cosând-o pe viu, oprind sângerarea și salvându-i omului mâna. Dacă te durea capul, te ungea la tâmple cu untură de tigru camforată, de-ți trecea pe loc durerea. Unde s-aduna gunoiul, în fundul grădinii, era plin de cutiuțe metalice, mici, rotunde și roșii care-au fost cândva pline cu astfel de alifii. De altfel, tot Coana Moașă făcea injecții la tot satul, iar dacă cumva strănutai, imediat îți punea mâna pe frunte, termometru scuturat la subraț și dacă cumva simțea vreo fierbințeală, te punea cu curu'n sus și primeai o injecție degrabă cu tot protestul! Iar dacă cumva dădeai în răceală, era jale! injecțiile cu polidin dureau al naibii, dar și scoteau răceala din tine laolaltă cu toți drăcușorii!

Altădată, un căruțaș a fost zdrobit în copitele unui cal luat de streche. Omul s-a ales cu un umăr dislocat și câteva coaste frânte... Câțiva săteni l-au luat pe brațe și l-au adus la Coana Moașă care l-a consultat, ascultându-l cu stetoscopul, apoi i-a tras omului umărul înapoi, după care l-a bandajat cu gips spre vindecarea coastelor.

Avea Coana Moașă, în casa mare, o săliță, un holișor, în care ținea un dulap mare din lemn vopsit cu verde, plin cu tot felul de șpițerii. Găseai acolo de toate: de la tifon, la sticluțe cu spirt, rivanol și bromocet, vată, role cu leucoplast, mănuși chirurgicale din cauciuc subțire, borcane din sticlă în care odihneau termometre cu mercur, cutii cu medicamente de tot felul, cavit și suplimente de vitamine, sticluțe pentru injecții, seringi metalice, sondă de ascultat gravidele, cântar pentru pruncii noi născuți, cântar pentru oameni mari, foarfeci, truse de cusut răni, garouri din cauciuc și mai avea Coana Moașă, sub pat, într-o cutie de carton plină ochi, niște sticluțe mici și groase sub formă de bec pe care le folosea drept ventuze, numai bune de scos orice nădușeală din tine (mamă, ce dureau alea)! 

Că nu trecea zi, ca la poarta ei să nu vie vreun megieș cu vreo boleșniță: ba o durere de dinți, Coana Moașă îi dădea o fiolă de agocalmin, ba o durere de spate, frecție cu carmol, ba o durere de picioare, baie caldă cu săruri aromate și câte și mai câte! Toți își găseau leac, dar ne-prea-având bani, întotdeauna îi lăsau Coanei Moașe, ba câteva ouă, ba o traistă cu mere, ba o sticlă cu vin, ba un borcan cu dulceață, ceva acolo, așa, ca la țară...

Am văzut toate acestea și le-am trăit, iar acum îmi amintesc de ele, întrucât Coana Moașă a fost bunica mea.

Candela neagră de prăpastii,

Îmi tace în gol vid sacru.

Orfan de sens, exil de sine,

Văd în mine un veac și acru.

Mă botez în vin a 9 a oară,

Privind sensul vieții un amar de teatru,

Ipocrizit mă nasc în neființă,

Privind în mine harul.

Idiotu flămând de lumină,

Mă astup ca o umbră pe pleoape,

În ochii mei privești toate clipele sacre.

Se târa idiotu de lumină,

Dorind spre el toată umbra,

Căci într-un veac ne naștem, iar

Într-un ceas trăim coșmaruri.

Josnic în ceață,

Idiotu mă surâde,

Dar cine este el ca el să se opună în rugă?

Văzu păscut de viață și moarte,

Mă îndrept spre viață fără patimi și aer.

Labirintul ce-l privesc în masca Idiotului,

Nu este el, ci doar un șir mare de rânduri.

Manipulez frica de aer,

Din ceață m-apun, printre noapte.

Ședeau pleoapele al toamnei gri râzând,

Pe spinare alergând în norii al nopții roșii de sânge călcând,

Prin pașii răsar sângele din trup,

Idiotu surâde spre morminte coborând.

Văd spinarea din ochii lui de ploaie,

Curgând încet arzând în foc și paie,

Râzând de moarte fără chip,

Mă uit în jur și astup cu stupoare,

Că eu sunt el, și brațele mele goale,

Sunt Idiotu din umbra peșteri negre de fum,

În fumegând visele arzând.

Mă uit și realizez că această viață,

Este a mea, iar din dată ce mă pierd spre moarte,

Rămân fără frică, și chip cioplit spre frunzele ce copacul lumini răsare. 

Mai târziu am învățat,

Cine sunt, și am aflat,

Cu păreri de rău în suflet:

Omul vechiului păcat;

Lumea mare, lumea nouă,

Poleită-n stropi de rouă,

Irosită pe din două,

M-a pierdut, și v-o las vouă...

Animalice cadouri,

Vis scăldat doar in zerouri;

Prefăcute-n reci tablouri,

Suflete fără ecouri;

Sfărâmată-n zeci de rânduri,

Viață lungă, doar prin gânduri,

Amăgită de capturi

Și-a iluziei frânturi;

Uiți că-n noi e nemurire,

Ce se zbate de uimire,

Fierbe în dezamăgire,

Zace spre a sa trezire; 

Și strivind sub talpa grea,

Mult păcat din viața mea,

Ce perfid își ascundea:

Binele, sub formă rea;

Am ieșit la suprafață

Să-mi trăiesc o nouă viață,

Și-n a inimii balanță,

Doar prin EL primesc speranță!

Azi mă întreb... ce a rămas din noi

Din tot ce ieri a fost să fie

Un vis, o faptă, o dorință?

Sau gânduri purtate în neființă?

În șoaptă îmi răspund..."doar eu!"

Să scriu povestea fără sfârșit 

Căutând răspunsuri iară și iară 

Și tot ce a rămas în final netrăit...

Tot ce-a rămas?.... e poezia 

Unde azi se scaldă amintirea,  

Mâine iubirea își caută menirea

Si durerea își așteaptă mântuirea.

Tot ce-a rămas?....să pot iubi

Cât pot și vreau și clar pe cine

E tot ce am, ce pot să dau,

Chiar de la schimb n-o face nimeni.

    La marginea Universului,
    Constelaţiile se rotesc,
    Ameninţând nemărginirea,
    Cu şi mai multe stele...
    
    În creuzetul Universului,
    Stau să se nască din neant,
    Alţi sori şi alte planete,
    Precum şi alte stele călătoare...
    
    Dintr-un singur fir de nisip,
    Nori şi spirale făr’ de sfârşit,
    Se topesc şi curg colorate,
    În colţul ochilor tăi...
    
    Acest vad de lumină,
    Va arde într-un final,
    Brăzdând întunericul,
    Miliardelor de fire de nisip...

Un gând întrebător se înfiripă

Și-mi însoțește această clipă.

Privesc în sus, îndelung în zare

La norii plumburii în forme bizare.

Prin picăturile de rouă în zori

Intuiesc regia unor regizori,

Ce împletesc efectele naturii

Cu sentimentele încărcăturii.

Pe scena plumburie a cerului

Norii sunt personajele teatrului,

Unde se joacă o piesă cunoscută

Dintr-o furtună aprig născută.

Dintr-o aglomerație de fulgere

Și tunete intense-n străfulgere,

Bat la cauzele unor interacțiuni

Dar sunt oare binedicțiuni?

Uităm să privim la păsări și flori,  
La cerul cu nori, la soare și stele,  
Uităm să iubim lumina din noi,  
S-o lăsăm să răzbată prin piele...  
  
Uităm, mult prea des, uneori,  
Să citim, să cântăm, să zâmbim,  
Către pomii ce înalță-nspre nori,  
Senine troițe ce se roagă sublim...  
  
Uităm că prin venele noastre,  
Fără grabă, curge aur lichid,  
Uităm că din noi, câmpiile vaste,  
Către cer, subtil, se deschid...  
  
Uităm că zburăm fără umbră,  
Uităm că pășim fără pas,  
C-am sorbit din pocalul cu ambră,  
Până când nimic n-a rămas...  
  
Uităm că pe frunte ne stă înscris,  
Haloul ființelor caste,  
Uităm că Cerul, pentru noi, îi deschis,  
Și purtăm, cu toții, o rană sub coaste...  
  
Să uităm, stă în firea umană,  
Să iertăm, mai aproape de zei,  
Suntem îngeri ce coboară în strană,  
Să cânte etern, psalmul verdelui Rai...