AM SĂ AȘTEPT...

Îmi place mirosul de pământ reavăn, de după ploaie. Ieri, bine conturat pe un cer plumburiu, am văzut pentru prima dată anul acesta, curcubeul. Nu-l mai văzusem de mult. 

Abia acum îmi dau seama că a trecut ceva vreme de când n-am mai privit albastrul cerului, stelele...

Cum este viața omului, câteodată așa de grea, că împovărat de greutăți, uiți să mai ridici privirea... Și apăsat de grijile, câteodată mult prea multe, uiți că nu ești singur și că povara pe care o duci în spate, devine mai ușoară când este cărată în doi...

Dar îți vor rămâne întotdeauna lucrurile simple, așa cum este mirosul ploii, a pământului reavăn, curcubeul care ți-a înseninat pentru o clipă ziua...

Departe de forfota marilor orașe, am să te las pe tine mai întâi, să privești cerul. Și stelele. Va fi ca și când ai respira aer curat, umplând-ți plămânii până peste poate și în amețeala asta dulce, poate că vei zăbovi preț de o clipă și ai să te-ntrebi: la ce bun tot acest zbucium? toată această goană după nimic?

Dar nu-i nimic: este în regulă să te simți pierdut câteodată... Tocmai atunci ești cel mai aproape de a te regăsi.

Eu n-am știut că sunt un înger,
Că n-am aripi, nici păr bălai...
Și nici săgeți strălucitoare ca un fulger,
Și nici în urmă-mi fluturi drept alai...

Eu n-am îndrăznit să sper, să mai zbor,
Cu neputință, i-am privit pe alții cum zboară,
Cum cerul meu albastru, a rămas fără nor,
Scuturate, aripile mele au ales să moară...

Eu n-am implorat și nici n-am cerut iertare,
Doar am ales să exist luminos pentru cei,
Care muți de durere, tânjesc cu disperare,
După soare, căldură și înălțare spre zei...

Căci eu la rândul meu am să mă-nalț cândva,
Înspre lumina caldă și blândă ce coboară din cer,
Trăirile mele în cuvinte de ceară se vor revărsa,
Căci voi fi fost o clipă pierdută-n eter...

    Spirale de gânduri se risipesc neîncetat:
    Pe eșafodul minții, netulburat mi-e cursul...
    Ecoul acestor momente s-a frânt în neant, 
    Astăzi din ele mi-a mai rămas doar versul…
    
    Din filonul acesta am strâns cu migală,
    Cât de multe cuvinte am putut a scrie,
    Căutând mereu măsura dreaptă și egală,
    Ca să nu uit a gândurilor vremelnicie...
    
    Pe multe dintre ele atât le-am îndrăgit,
    Cu fiecare cuvânt scris și rupt din mine:
    Acolo sunt eu. Destrămat, reîntregit,
    Totuși nu am ajuns să gândesc în rime.
    
    Căci în momentele mele de singurătate,
    Am simțit al cuvintelor spre lumină năvală,
    Și de aceea am desenat într-o carte,
    Al gândurilor mele nesfârșită spirală...

E-atât de greu să te ridici spre nori,
Fără aripi, speranțe și fără viitor,
Din propria cenușă ce-a căzut din zori,
Ne-am renăscut în lutul ăsta muritor...

Din întuneric destrămat de lună plină,
Cu fruntea sus, am ridicat privirea înspre voi,
Căci n-am fugit de moartea ce-i stăpână:
Ne-am înălțat, pe rând, eroi...

Cu trudă grea, cu mințile descătușate,
Am ridicat spre soare, aceste holde-n aur,
Și le-am jertfit pe-altare sfințite, înălțate,
În rugăciuni topite-n strălucire de tezaur...

O, zei cu temple sfărâmate,
V-ați înălțat spre cer, în paradis,
Lăsându-ne cumplita noapte,
Strivind amurgul ce v-a fost promis...

Cum aș putea, din a lunii tâmple sure,
O rază pe frunte, un zâmbet să-ți fure,
Întrupată cunună în flori aurite,
Cuvintele scrise pe foi, nerostite...

Cum aș putea, din a muntelui vecie,
O clipă furată din timp, eternă și vie,
Așezată în palmele tale întinse-nspre stele,
Ecou ce pulsează o inimă în rimele mele...

Cum aș putea, din a râului suspin,
O frântură dintr-un vers să pot să-ți închin,
Să-mi aștern sufletul într-o simplă scrisoare,
Neputând să pun în cuvinte culoare...

Uite, în ultima vreme, simt tot mai des cum protestează mușchiul ăsta pe care mulți îl numesc "inimă", chiar sărind cu câte-o bătaie, unii numind-o chiar "strângere de inimă"... căci multe rabdă într-o viață de om, și bune, dar mai ales și rele...

Că așa-i omul: mai degrabă ne-aducem aminte de-amarul, decât de dulceața trăirii, fiindcă ce-i drept, dacă este mai mult amar, cum altfel? Că nimeni nu e nebun să ofteze la bucurie și să se bucure la tristețe. Doar inima, nebună cum e ea, nu știe: își sare bătaia și la bucurie și la tristețe, "durerea" ei este aceeași... capul îi spune ce și cum... să bată mai repede, sau mai încet...

Că nimeni, n-a reușit să spuie unde sălășluiește sufletul omului: în inimă sau minte. Eu zic că mai degrabă în inimă, că acolo săgeată fiorul... dar parcă și în minte, că și acolo poate să înghețe... 

Azi, e greu... Tot mai grea ieșirea din iarnă, timpul se scurge greu, uleios, târându-mă după el, furându-mi vioiciunea tinereții și lăsându-mi în loc amărăciunea senectuții... troc pe care în tinerețe, nepăsător, nu-l înțelegeam, dar pe care, azi, îl scrutez în ridurile pe care nu le mai citesc dimineața în oglindă...

Iară inima, ce zice și ea? Ce să zică, plânge în asistola ei și-i zice minții să uite de tinerețe și să accepte grizonatul fir al vieții. Că doară așa i-e dat omului: să-i pese doar când îl doare... să ignore adevărul și realitatea, să le vadă cu ochii tulburi, după un timp, care nici el nu mai este...

Că după atâta amar adunat, cum poate mușchiul ăsta să nu se strângă în durere, doar-doar, mintea să-i deie ordine trupului să se mai hodinească oleacă din alergătura lui cea de toate zilele... Că nu poate omul să-și dorească mai mult timp cu sănătate, belșug și tinerețe, decât lucrurile cu ce se-nconjoară, hainele cu care se-mbracă, sau mâncarea pe care o mănâncă...

Uite, inima asta îți spune curat: că de multe ori, pierdută i-a fost cumpătarea și acum plătește... Minții ce-i pasă, a primit ce-a cerut. Numai inima, săraca, are de tras... Că parcă tot în inimă s-acunde la necaz sufletul greu al omului...

Secundele se topesc ca lumânările

în camera unde umbrele

dansează cu tăcerea.

Fiecare clipă care se stinge

Poartă cu sine universul nevăzut

a ceea ce a fost

și a ceea ce nu va mai fi.

Frunza care cade

Devine semn al fragilității,

memento al efemerității

care guvernează existența,

obligând timpul care trece

și ne definește destinul.

Orașul respiră sub ploaia rece,

străzile - vene ale unei lumi tranzitorii,

iar ferestrele privesc static

ca ochii ce surprind

ritmul invizibil al devenirii,

râsul se pierde în astfalt

vocile dispar în aerul dens al uitării.

Există, totuși, o frumusețe tacită

în această trecere inevitabilă.

Efemeritatea nu este doar pierdere:

ea conturează valoarea prezentului,

dă substanță fiecărei experiențe

și lumină fiecărui gest ce pare pierdut.

Timpul nu este doar măsură,

ci structură ontologică,

un flux ce definește limitele ființei.

În această trecere,

efemeritatea devine poartă

către o formă de eternitate

nu prin durată

ci prin intensitatea conștiinței

care recunoaște fiecare clipă ca esențială.

În haosul creației, când cerul suspină,

Un zeu nevăzut modelează lumină.

Din prafuri stelare și șoapte de ieri,

Se naște eternul din vise și seri.

Tăcerea dansează prin hăuri de scrum,

Se-nvârte-n spirale, împletind un alt drum.

Un glas nevăzut șoptește prin noi:

"Ești mai mult decât umbră, ești un Univers în doi."

Sub pleoape de gheață mocnește un jar,

O flacără vie dintr-un dor secular.

Te caut prin spații, prin timpuri ce plâng,

Ești clipa din veșnic, dar te pierd când te strâng.

Cum pot să cuprind infinitul în mâini,

Când stelele cad și se-nchid în străini?

Te simt, ești aproape, un freamăt, un dor,

Dar tăcerea ne leagă cu lanțuri de nor.

În oglinda lumii, mă caut, te chem,

Ești răspunsul ascuns în eternul poem.

Când totul dispare și timpul e scrum,

Vom fi constelații ce-aprind alte drumuri.

Izvoarele privirii sunt secate
Iluzii de om rătăcit
Mă reazăm de-o bornă,
Piatră de hotar fără cărare
Rece, umedă și ternă.

Las teaca cuvintelor
Fără valoare
Lângă  piatra pilastru
Ce nu știe a lăcrima
Când, fruntea  aplecată
Pe zidul din mine
Susține tăcerea-n cuvânt
Povară de suflet fără veșmânt
Sub cupola cerului albastru.

Din urmă m-ajung în surdină
Timpul și tăcerea,
Le dau un popas lângă bornă
Îmbrățișez cu privirea
O stelă uitată-n nevăzut
Scrijelez  cifra zero
Lângă semnul infinit
Întrebându-mă  încotro
Este  alt loc nedefinit
Fără urma celui ce - a scrijelit.

Când fericire e îi mulțumim lui Dumnezeu

Când e durere Îl rugăm s-aducă bine

Ultimă șansă cați în ceruri când e greu

Căzând rănit pare că nu ascultă nimeni

Ești răzvrătit, ar spune mulți, un fariseu

Ar fi mai bine să citiți atent prin carte

Să fii mai bun, să fii onest poate fi greu

Țineți prieteni și familie  aproape

Hazardul reavăn e stăpân, și e ateu

Tu ești speranța de mai bine pentru mâine

Puțin noroc și cutezanță nu-i clișeu

Mâinile tale sunt puterile divine

Bucuria şi tristeţea te urmăresc,

La colţ, oriunde ele te pândesc.

În funcţie de faptele tale.

Vor fi ori nori, ori soare-

Contează mult ceea ce ai făcut,

Prezentul este bântuit de trecut!

Anii trec, dar nu poţi scăpa!

Trecutul şi prezentul se vor revedea

Viitorul ţi-l vor negocia...

Negocierea s-a terminat!

Trecutul şi prezentul au decis ce va fi:

În funcţie de fapte, viitorul te va răsplăti.

Că tot s-a-ntors lumea cu susul în jos,
Sucim și proverbul, să pară frumos,
Deși ar fi bine să nici n-o gândim,
E epoca noastră pe care-o trăim:
Cel care altuia o groapă îi sapă,
Ajunge departe, ajunge chiar papă.
Acel ce devreme, în zori s-ar scula,
Să meargă la muncă, în ea va pica.