Proverb

Hai vino iubire și ia-mă de mână
Hai vino și-n brațe mă strânge,
Căci noaptea mi-e tristă, e goală și plânge,
Din negri-i ochi pică reci lacrimi de sânge
Și-i nemângâiată de lună.

Hai, vino iubire și doru-mi alină,
Că-mi e-al nopții cer fără stele.
Pe inima mea tu ai pus lanțuri grele,
Mă strâng și mă dor legăturile tele
Și sufletu-n șoaptă-mi suspină.

Hai, vino iubire să-mi dărui iertare,
Chiar dacă n-o merit din plin.
Ridică-mi iar ochii spre cerul senin
Iubește-mă mult, când eu merit puțin,
C-atunci am nevoie mai mare...

Hei omule, ia seama, lumea-i aproape gata
Când va fi pusă-n mâna prostimii judecata.
Când va fi-nțelepciunea trădată pentru bani
Și scânteieri de-o clipă, slăvite de... gâscani.

Când vei vedea frumosul, hulit de urâciune
Și va fi-n rang de artă chiar orice spurcăciune
Ce-a fost invidioasă că nu e la-nălțime.
Dar, calea-i mai ușoară și-aleasă de mulțime.

Când gâsca proastă cărei, un compliment i-ai da,
Se crede mai frumoasă chiar decât lebăda
Și-n loc să facă pasul, la rangul ei să urce,
Preferă pe aceasta, s-o judece, s-o spurce.

Când orbul incapabil să vadă ce-ai în minte,
Dacă-l ascultă lumea, te spurcă din cuvinte.
Se judecă dreptatea spre-a se ierta greșeala,
Minciuna și hoția, să nu-și dea socoteala.

Când legi chiar, se fac strâmbe și ia păcatul dreptul,
Că-i mai ușoară calea și, e mai greu respectul.
Când, pentru-a nu-și ascunde, mulți, chipul de rușine,
Se judecă păcatul a fi de fapt... un bine.

Când incapacității se dă recunoștință:
- E rău da'... Las' că merge de-i punem o fundiță...
- Cum, suntem proști cu toții și, tu vi sa ne-ndrepti?
Dacă scădem nivelul, suntem cu toți deștepți.

- La noi este puterea, chiar de, mai mic ni-i darul,
Tu, ești nebun pesemne, că depășești tiparul.
Prostia și păcatul, la rang înalt s-au pus
Și de noroi îi umplem pe cei ce-au fost mai sus.

............................................................................

Hei! Recunoaște-ți vina, vom îndrepta greșeala.
Nu judeca dreptatea că-ți cere socoteala!
Trezește-te, fă pasul, doar pare, nu e greu.
De-ți e prea grea povara, te-ajut cu drag și eu.

Hai, dă tribut dreptății, greu pare primul pas,
Dar cei care urmează, îți vin ca într-un dans.
Te plângi, vrei să schimbi lumea și spui că vrei "mai bine"?
Fă primul pas și schimbă, dar, schimbă-te pe tine!

Ne spun poveștile, că-n lume,
Sunt patru vorbe mari, anume:
"Îmi pare rău", "îți mulțumesc"
Și "iartă-mă" și "te iubesc".

Aceste vorbe au putere
Să vindece orice durere,
S-aducă liniștea-ntre noi,
Să cheme dragostea-nnapoi,

Să ștearg-o lacrimă zglobie,
S-aducă-n locu-i, bucurie
Și, orice rană s-o aline,
Iar răul, să-l transforme-n bine.

..................................

Aș vrea, să nu mai am din nou
Motiv să spun: "îmi pare rău".
Să nu mai fie necesar
Un "iartă-mă" să rostesc iar.

Aș vrea, mereu să tot găsesc
Motive, doar să-ți mulțumesc,
Că-n orice clipă care vine
Tu, ești alăturea de mine.

Și pentru vremea ce trecu
Să-ți mulțumesc, pentru că tu,
Minune a lui Dumnezeu,
Faci parte din destinul meu.

Și, nu vreau sa te plictisesc
Spunând mereu cât te iubesc
Dar, tot o spun căci, vreau s-o ști.
Am s-o repet în orice zi,

Ca-n orice clipă ce-o să vie,
Să ai în suflet bucurie
Știind că inima cuiva,
Mereu, i-alaturi de a ta.

Iar plâng norii. Măi, să fie!
Las' că plâng de bucurie...
Te gândeai să pleci la treabă?
Stai că nu e nici o grabă!

Pe o vreme-așa ploioasă,
Bine e să stai în casă,
O cafea să bei, gustoasă,
Cu iubita ta sexoasă.

Lângă foc să fi-n odaie,
Să privesti cu drag la ploaie,
Niște bani de ai, să-i numeri
Sau, să ții doi craci pe umeri

Și, cu buzele s-alinți,
ochi căprui, frumoși, cuminți,
Chip gingaș de-ți ieși din minți,
Buze roze, moi, fierbinți,

Iar în palme să ascunzi
Sâni obraznici și rotunzi,
Cum i-atingi, cum te-nfierbânți,
Nu te saturi să-i frămânți.

Lasă banii-n buzunări,
Hai să numeri sărutări!
Nu stați singuri în odaie,
Bucurați-vă de ploaie!

Când intri-ntr-un domeniu nou,
Nu te purta ca un erou!
Poți fi maestru priceput
Dar, intri în necunoscut.
Fă pașii mai încetișor,
C-ai putea fi începător.
Poți fi profesor bun dar, lasă,
Nu ști să construiești o casă.
De vrei să faci ceva-nțelept,
Nu-ncepe ca un arhitect.
Mănânci pe pâine medicina
Dar, nu ști să-ți repari mașina.
Te crezi din start un bun mecanic,
Poți să muncești și-un an, zadarnic.
Atunci când "vasul ți-e prea plin",
Nici completările nu-ți vin,
Respingi și sfatul ce-l primești
Și-adesea riști să te lovești.
Și se întâmplă-atunci minunea:
Nu mai atingi perfecțiunea.
Spuneau niște filozofii
Că, "cel mai bine-i să nu ști",
Observi si ești dispus sa-nveți
Și astfel, iute te deștepți.
Un sfat cumva dacă primești,
Vei ști-n ce fel să-l folosești
Și iată cum devii un geniu,
Desăvârșit și-n alt domeniu.

Azi îți trimit dragostea mea

Și te invit la o cafea

Amară-n faptul dimineții,

Ca tu să simți dulceața vieții.

Ș-un strop de dulce-n ea să fie,

Să simți mai multă bucurie.

Ș-am să pun ceașca cât mai plină,

Să ai o zi cât mai senină.

Adaug lângă ea ș-o floare,

Să fi mereu înfloritoare,

Dar și toată plăcerea mea,

De-a fi cu tine, la cafea.

Ești tu devină soartă?

Sau poate nu-mi dau seama

Ca și-o ființă moartă

Ce nemai știind teama

Târziu se pierde între ciulini.

Soartă, ce-n tăcere ai plăsmuit

Unii să sufere oare fără încetare,

Lăsându-și visul aghesmuit

Sedus și secat de întristare,

Și pierzând dorința în țelini.

De ce ai făcut oare ca-n viață

Unii să aibă-n suflet ghiață,

Și totul în jur să îi lovească

De nu au loc în inimi să iubească,

Și trec în amintire perfect hialini.

De ce-ai prezis mereu omului

Să îți urmeze bătăile ritmului

Ce le-ai compus printre semeni,

Și cu o baghetă magică-i ademeni,

Și le oferi vederea-n ochii cristalini.

Dar nu, profeție nu ești soartă,

Tu, știind că vina lor o poată.

Pe cei înconjurați de micșorimi

Îi osândești multor asprimi.

Dar apoi tu în viață poți să îi alini.

Ea sunetul viorilor baladă

El corzile întinse disonant

Ea șipotul pârâului de munte

El caută să-l soarbă însetat

Ea plasă de păianjen însorită

El fluture zburând dezinformat

Ea gheară elegantă de felină

El pradă abdicând deliberat

Ea soarele ce scutură lumină

El luna reflectând nevinovat

Ea intrinsec poartă creația divină

El inventează gânditor, preocupat

Un el și ea pe-aceeași undă rezonează

Deși nu seamănă-n esență  conceptual

Se completează lăsând poarta cucerită

Inseparabil diferiți fundamental

Atâtea inimi funcționale,

dar moarte la figurat…

Mă uit în jurul meu…

mă doare.

Alături de cine

m-am înconjurat?

Animalele ne plâng de milă,

văzându-ne așa-zisa „umanitate”.

Oare chiar trăim cu toții

într-o societate obiectivă,

sau doar fugim

de propria realitate?

Să fim condamnați

la o viață funcțională

într-un abis plin

de pustiu?

Nu ești tratat

așa cum ar trebui să fii,

asta e cel mai dureros…

știu.

Mă uit cu-anhedonie grea,

La „noi” — dar cine-am fost cândva?

Tu, rece-n gând și-n mângâieri,

Cu ochii prinși de alte sfere-n zări.

Cu inima bătând ușor

Pentru iluzii fără dor,

Pentru o caldă amăgire

Ce-ți dă fiori, dar nu iubire.

Iar eu — mereu aici rămas,

Neclintit în al tăcerii ceas,

Cu zâmbet rece, împietrit,

Pe chipul meu de dor lovit.

Ți-am fost sprijin când plângeai,

Dar râsul nu mi-l dăruiai,

Ți-am fost adăpost și alinare,

Dar nu și loc de sărbătoare.

Cu sentimente halucinate,

De-amor aprins și doruri sparte,

Trăind o viață fără preț,

Cu suflet frânt și ochii-n ceață.

Și când pe viață nu mai pui

Nici vis, nici inimă, nici glas,

Moartea îți șoptește: „Haide, vino!” —

Și câștigă fără pas. 

Am primit mai mult decât pot duce,

voci suave șoptind la răscruce,

prin noroi adus de ploi în gunoi —

să rămân cu ele? Nu voi…

Plânge cu lacrimi de ceară,

împins de alcool, seară de seară;

lângă mine, lângă ruine,

construiesc masa plină de rușine,

la care mă rog să dispară,

împreună și prin goluri,

să cunoaștem viața reală...

aș vrea — dar am primit alte cadouri.

Vânt pustiu peste suflet suflă încet,  

Mă simt doar un schelet,  

Fără viață, fără sens, incomplet,  

Cu o sincopă, dar și-un vis secret.

Un zâmbet blajin să mai înflorească,  

În văzduhuri nesfârșite să mai rătăcească,  

Viața vreau s-o deslușesc,  

Cu un surâs copilăresc.

Tot ce simt, în caiet să povestesc,  

Să desenez, iar versurile ți le șoptesc,  

Poate-ai să vezi că lipsesc,  

Poate-ai să-nțelegi ce năzuiesc.

Iar de nu, poate cândva,  

Peste caietul vechi, prăfuit,  

O adiere ușoară va trece-așa,  

Deschizându-l iar...  

A mea dorință, a mea suferință...