Paștele blajinilor

Puneți-mi hățuri și căpăstru,

Și în manej loviți-mă cu biciul,

Am să nechez pentru deliciul vostru,

Purtând pe carne sacrificiul.

Mi-e pielea de furtună tăbăcită,

În frunte sunt țintat cu praf de stea,

Pământul plânge sub a mea copită,

Iar vântul șuieră prin coama mea.

Aruncă-mi sacul cu ovăz din iesle,

Și pune-mi o tipsie cu jăratec,

Ca să îmi crească aripi lungi, celeste,

Să pot zbura într-un ținut sălbatec,

Să bat pământul reavăn cu copita,

Cu spume în zăbală să-mi înfrâng trufia,

S-ating în zboru-mi cerul cu aripa,

Și-apoi să-mi car în spate toată herghelia,

Să zbor cu ea în galop peste planete,

Să paștem iarbă de pe Jupiter și Marte,

Și tolăniți apoi, să urmărim comete,

Cum trec la trap, ducându-se spre moarte.

Îţi pierzi privirea printre aştri,

Nici ochii nu-ţi mai sunt aşa albaştri,

Adulmeci urma unei sincere iubiri,

Şi împarţi cu neantul vechi trăiri.

Cu lumea cauţi să te-mpaci,

Urând iubirea în care zaci,

Poeme scrii fără de muză,

Şi pentru toate cauţi scuză.

Te-ncântă flori uitate în vază,

Ferestre care pot opri o rază,

Cuvinte aruncate în dispreţ,

Şi multe lucruri fără preţ.

Adormi mereu înfricoşat,

La piept strângi perna ruşinat,

Visezi acelaşi vis murdar,

Şi-n noapte împrăştii clipe de coşmar.

Sunt obosit și noaptea e târzie

Îmi strâng hârtiile împrăștiate,

Și mă îndrept ușor spre dormitor

Când ceasul arată unșpe-jumătate.

Deschid și îmi consult telefonul

Văzând căsuța plină de mesaje,

Răspund rapid la câteva din ele

Și văd cum stau partidele-n sondaje.

Apăs pe clolpțel și-l las pe mut

Și îmi fixez alarma pe ora șapte,

Rostesc o rugăciune la culcare

Și-i zic soției noapte bună-n șoapte.

Somnul nu vrea să vină către mine

Iar gându-mi fuge la ziua de mâine,

Nu știu dacă visez sau dacă-s treaz

Tresar și mă ridic la un lătrat de câine.

Arunc un ochi la orologiul din perete

Și cu tristețe constat că-i dimineața,

Opresc alarma să nu-mi trezesc soția

Și somnoros îmi spun...al naibi-i viața.

Încep să-mi butonez iar telefonul

Care-mi arată că azi va fi vreme rea,

Și-mi amitește să-mi plătesc restanța

La gaz, că altufel va fi mare belea.

Dezmeticit dar cu multe-ntrebări

Îmi fac și savurez o cafea fierbinte,

Și îmi repet în gând cu indignare

Ce bine mai era făr' telefon 'nainte!

Ea credea ca rupe clipe,

dar zmulgea ceva din timp

cu tristetea invelita,

si cu gindul impletit.

Unde mai striga cu soapte,

unde culegea din frig

asteptarile desarte

mai lasat imbatrinit.

Ea credea ca este piatra,

aruncind-o ridicind

dar o inima desarta

intre cer si un pamint.

Tot credea si poate crede

ea asa si a ramas,

cu rupturi tristete,clipe

fara timp ce are pas.

Suspină pereții în noapte, sufletele ce-au îngropat

Şi vântul hârâie-n pervazuri şi-n geamul crāpat.

Prin crengi, un luminar se zbate-n tenebre,

Despletind din pereți siluete funebre.

În răpăitul de ploaie solemn cadențat,

O cucuvea solitară macabru geme printr-o umbră de sat.

De ce e frig și inima mă doare,

Iar tu nu simți răceala dintre noi,

Stăm amândoi tăcuți în așteptare,

Și știm că pe-năuntru suntem goi

Ne punem tot mai des o întrebare,

De ce noi nu mai suntem ca-nainte,

Când știm că-n viața totu-i încercare,

Și uneori călcăm pe jar fierbinte

Și știm cu siguranța amândoi,

Că drumul nostru n-a fost un vis,

Am stat în vânt, bătuți de ploi,

Și nimeni și nimic nu ne-învins

A fost și greu, dar am trecut,

Peste necazuri, ce au durut,

A fost ușor și ne-a plăcut,

De mână tot timpul ne-am ținut

Pe calea vieții am evitat,

Să-ne-acuzăm unul pe altul,

Și am știut să ne purtăm,

Și-n spate să ne ducem sacul

Și anii ni s-au adunat cu plus,

Riduri adânci lăsând pe chipuri,

Și tinerețea ni s-a dus pe-ascuns,

La fel cum fură apa din nisipuri

..................................

În tinerețe totul ți se cuvine,

Nu știi să scazi și doar sa-aduni,

Iar când timpul bătrâneții vine,

Spui rugăciuni, speri în minuni .............................. 

Un sfat aș da acum eu tuturor,

Trăieste, dar nu cu viața la pariu,

Și toate să le faci la timpul lor,

Ca nu cumva să fie...prea târziu!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

cIn trupul meu traiesc 2 oameni,,,

Unul bun si educat

Altul aspru plin de demoni,

Celalalt fara de pacat...

Unul lupta si se zbate 

Sa o obtina orice tel,

Altul uneori visează 

Sa aibă sufletul de otel....

Unul rupe si cu dinții

Sa obtina ce-a dorit,

Altul plange noaptea-n perna 

Ca sa uite ce-a iubit....

Unul calca pe morminte

Sa ajungă acolo sus,

Altul cu tristețe asteapa

Ingandurat orice apus...

Unu injura si loveste

Toti sa faca cum vrea el,

Altul are doar un gand 

Fericirea e a lui tel...

Altul lupta si se zbate

De nimic lui nu ii pasa,

Altul sta citește carti

Singurel la el acasa....

Unul vrea sa intoarca muntii

Si vrea sa obtina marea,

Altul se multumeste

Având doar painea si sarea....

Altul rupe tot din cale

Case si palate ar face

Altu-n casa lui de lut

Doar sa aibă un pic de pace

       ........

Doamne, spune-mi cum sa fac ?

Echilibrul sa-l gasesc...

Ca ma cert cu ambii zilnic,

Cum as putea să-i opresc ?!.

A. Țurcanu @reper

Trăim în lumea în care nunta e mai importanta ca iubirea...

În lumea în care înmormântarea e mai importanta ca cel înmormântat ... Unde mamele semidezbracate explică fetițelor despre decentă și modestie ... 

Iar tații cu paharul în mână arată exemplu clar cum e să fii bărbat onorat....

 O lume care caută să își perfecționeze imperfecțiunile trupești evitadusi lumea interioară și sufletul 

Toți vor să devina mai buni în ochii altora .. Dar în ochii voștri suferă inecanduse în nelegiuiri ...

Baladă pentru cel ce n-a mai fost

(cu dor care nu mai întreabă și iubire care nu mai cere)

Nu ți-am scris când tăcerile strigau,

Când umbrele tale dansau prin perdele —

Doar am învățat să respir lipsa ta,

Să iubesc tăcerea — ca pe tine, în stele.

A venit aseară vântul, o umbră,

Să mă-ntrebe cu glasul tău stins:

„Mai plângi?” Iar eu am zâmbit amar,

Cum zâmbești când durerea s-a prins.

Și am lăsat lacrimile să curgă cu ploaia,

Să le poarte pe drumuri străine,

Să nu mai știe nimeni că dor,

Că încă port numele tău în mine.

N-am cerut să te-ntorci. Nici nu mai sper.

Pașii tăi s-au pierdut ca-n vis —

Dar port în mine un cântec fără glas,

Un ecou de tine, nedescris.

Noaptea s-a așternut peste mine ca o rană,

Blândă, dar adâncă, ca un legământ,

Și i-am spus: „E-n altă lume iubirea mea,

Una fără întoarceri, fără cuvânt.”

Stelele – candele oarbe, fără foc,

Luna – o corabie ce-și plânge drumul,

Și cerul e gol, fără tine-n el,

Ca un templu părăsit ce-și uită rostul.

Frunza tremură pe ram ca dorul meu,

Sub fiecare bătaie de vânt —

Tremură, dar nu cade…

Așa cum nici eu nu renunț.

Am păstrat locul tău la fereastra vieții,

De parcă te-ai fi întors vreodată,

Dar știu — nu mai ești nici în zare, nici în vis,

Doar în mine… ca o rană niciodată coaptă.

Și dacă vreodată vei trece prin gând,

Ca o umbră de frunză în visul tăcut,

Să știi că aici, în inima mea care tace,

Ești încă… neșters, netrecut, neminut.

Iar când adorm, te văd ca pe-o icoană —

Într-un colț de cer, prăfuit, neuitat,

Și mă sting câte puțin cu fiecare noapte,

Cu fiecare „te iubesc” nerostit, îngropat.

A.Turcanu

A fost o dată ca-n povești

A fost o dată ca-n povești,

O viață minunată,

Când oamenii se mai vedeau,

Prin drum și pe la poartă.

Când oamenii se întâlneau

La veselii și șezători,

Iar fete și băieți jucau,

La hore până-n zori...

Copii până târziu jucau

De-a ascunselea pe-afară,

Și nu conta că-s la oraș

Sau poate, de la țară...

Faceam o gălăgie, Doamne,

Mereu babe ne certau,

Și în suflet realizau

Că copiii se distrau...

Da, ce șotii mai făceam,

Fugeam de acasă,

În ripa ne scăldam,

Boboceii de atâtea ori,

Noi i-am pierdut,

Când ne trimiteau părinții

Pe iarba la păscut!

Din nisip castele

Noi vara construiam,

Câte trăiri, emoții,

Momente noi aveam...

Băieții construiau căsuțe,

Singuri în copaci!

Sculptau locuri frumoase

Din rachite, fagi.

Acoperiș din stuf sau paie

Să ne putem ascunde,

Când vine câte-o ploaie...

Mi-e milă de copiii

Ce cresc azi, acum...

Că n-au trăit emoții

La joaca de "în drum".

Nu știu de "baba oarbă"

Ce seara o jucam,

Și pereche la papuci

Jucând le căutam.

Nimic nu poate fi ca înainte,

Și vara ne era

Cu mult mai fierbinte!

Pe dealuri, pe câmpii

Nici iarba nu creștea,

Animalele iarba o pășteau.

În livadă adesea, noi ne jucam

Cu prune dulci, mereu ne alintam,

În pădure, după flori alese...

Văzut-am animale,

Multe și diverse...

Și o căprioară

Acasă am avut!

Fincă micuță,

Rănită s-a pierdut...

Am văzut și lanuri

De ghiocei cândva,

Iar voi nu știu dacă

O să-i vedeți, cândva.

Pădurea cea de brazi

Astăzi s-a uscat,

Cărările pădurii

Azi s-au astupat.

Oamenii n-au timp

Să le mai pășească,

Pe internet ore în șir,

Reitingul să-și crească.

Cu fetele ne întâlneam,

Cosite la păpuși noi împleteam...

Azi rar de tot ne salutăm

Decât pe internet, când mai intrăm...

Nimic nu realizăm...

Nimic nu ne mai povestim...

Emoții, sentimente

Noi nu mai trăim!

Nu auzim nici cântec

De păsări primăvara...

Nu știm ce e picnic

Familial vara...

Cum e să zburi

Vara pe câmpie,

Cum să mănânci un strugure,

Toamna de la vie...

De-ar fi să mor, s-o fac sub cer curat,

Când pomii plâng și frunza nu mai spune,

Să fiu lăsată-n colțul cel uitat,

Sub doi cireși, cu rădăcini în lună.

Să nu-mi aduceți flori din piață, goale,

Nici panglici reci, cu nume ce nu știu —

Aduceți liniștea — s-o lase-n vale,

Și-un vers din mine, spus încet, târziu.

Nu vreau coroane grele, ruginite,

Ci o tăcere-n care să-ncăpem —

Să-mi citiți poemele rostite

Ca pe-o icoană scrisă din blestem.

Să-mi spuneți dorul doar privind hârtia,

Să nu strigați ce n-ați simțit nicicând —

Citiți-mi gândul, nu doar poezia,

Și-n fiecare cuvânt — fiți un legământ.

Să nu veniți cu slove de-nvățate,

Ci cu o inimă ce-a înțeles —

Că eu am ars în nopți neumblate

Și m-am făcut, încet, un singur vers.

Lăsați-mi lângă cruce o privire

Și poate-o carte, dacă vântu’-adie —

Am fost o rană plină de iubire

Ce a rămas doar liră-n poezie.

Și dacă vreți să știți — cine-am fost eu,

Priviți cireșii goi, în nopți cu lună —

Acolo sunt… în vers și în tăcere —

Semnez cu sufletul: 

"Mica Poetă", tăcută și nebună.

Buburuza cea micuță

Are fustiță drăguță,

Un maiou cu bulinele...

Ochelari cu două stele.

Uite că sosește vara,

A plecat și primăvara,

La bunica v-om pleca,

Cireșele v-om mânca...

Că și ele au bulinele,

Înăuntru sâmburele,

Fix ca bulinele mele,

Dar mai vreau și căpșunele...

(A.Țurcanu