Pas...prin lume!

Am fost și eu copil cândva

Într-un sătuc pe mal de râu,

Cu oameni iuți și gospodari

Ce cultivau cartof, porumb și grâu

De mic am fost trimis cu vaca

Și-a trebuit să dau cu sapa,

Iar mama tot mereu mi-a spus

Doar cine-nvață poartă mapa

Abecedarul l-am citit cu mama

La flacăra plăpândă de la lampă,

Și niciodată nu treceam de nouă

Gazul fiind o sursă foarte scumpă

Abia când am ajuns în clasa-patra

Noi am avut curentul tras în casă,

Și învățam cu mama pân' la zece

Apoi ea la război mergea să țeasă

Așa am învățat eu a citi și scrie

Cu multe greutăți și neajunsuri,

Și-n minte am o mie de întrebări

La care din pacate..nu am răspunsuri!

Mă plouă, sunt ud, dar sper

Să vii așa cum ne-am vorbit,

Te-aștept în mână cu biletul

Unde ai scris..Adio..s-a sfârșit. 

Cum pot să cred în scrisul tău

Și în cuvintele, greu de-nțeles,

Când mai acum..o săptămână

Ne sărutam, fiind...al tău ales. 

Da, cunosc ce tu mi-ai reproșat

Dar am crezut că este-o glumă,

Și chiar aminte îmi aduc, c-ai zis

Că tot ce fac și tu auzi se-adună. 

Nu știu ce am făcut de am greșit

Și, nici ce la ureche... ți-a ajuns,

Așa că bine-ar fi să ne-ntâlnim

Să mă întrebi și să obții răspuns. 

Ieri te-am sunat și-am stabilit

Că azi să ne vedem, să discutăm,

Dar văd că timpu-i dus în noapte

Geaba mai sper că azi ne sărutăm. 

Privesc cum vântul poartă norul

Și nu mai cade stropul binecuvântat,

Așa că-mi strâng umbrela și pornesc

Spre casă, singur, trist și...resemnat!

De unde vii măi Omule așa de istovit și gârbovit,

De parca-i duce-n spate povara lumii de la apus la răsărit.

Păi, bunul meu vecin să știi că-mi duc anii grei ai vieții,

Ce-au fost frumoși în tinerețe, dar triști la vârsta bătrâneții.

Nu înțeleg de ce te plângi, mi-a zis al meu tânăr prieten,

Când văd că ai de toate și chiar te miști destul de sprinten.

Nu m-a lăsat să-i dau răspuns să afle că nu-l plac,

Cu degetul s-a arătat spunându-mi cât este de sărac.

L-am ascultat cum invoca că n-are unde să muncească,

Și cum că doctorul i-a zis de munca grea să se ferească.

Atunci mirat l-am întrebat dac' are pus vreun diagnostic,

Și foarte-ngândurat mi-a explicat că are un deficit acustic.

Pentru moment mi-am spus că poate-și bate joc de mine,

Dar l-am simțit că munca nu-i de el și că părinti-l întreține.

La despărțire am îndrăznit timid să-i dau un sfat prietenesc,

De vrei puțină bunăstare, tovărășie fă cu cei ce munca o iubesc.

Nu cred c-a priceput prea mult din ceea ce i-am spus,

Că spatele mi-a-ntors și a plecat rapid și puțin indispus.

Din tot ce s-a-ntâmplat am încercat să trag concluzii,

Dar din păcate din nou am constatat că viața...e plină de iluzii!

Azi am trecut pe la părinți,

Că n-am fost de-atâta timp,

Mereu pe ei îi găsim frânți,

De munca grea din câmp

Ajung la poartă, câinele latră,

Străini ne simte, nu ne mai știe,

Mă sui pe gard, arunc o piatră,

Degeaba, nimeni nu văd să vie

Împing și mă strecor în curte,

În scârtâit uràt de balamale,

Simt miros plăcut de turte,

Și-aud un zăngănit de oale

De după ușă se ivește mama,

Având drept sprijin un baston,

Cu mare grijă, își pune năframa,

Iar peste umeri poartă palton

În spate-ncovoiat apare tata,

Pe cap purtând căciulă neagră,

La câine face-un semn să tacă,

Și înspre noi încep să meargă

Înaintăm spre ei cu pas vioi,

Simțind cum dorul ne împinge,

Mâna le-o sărutăm la amândoi,

În timp ce ochiul nostru plânge

Pe banca dinaintea casei stăm,

Sub via care-ncepe să rodească,

Și multe amintiri mai depănăm,

Rugându-ne ca ei să mai trăiască

Când vorbele de duh s-au terminat,

Ne ridicăm pentru-a-intra în casă,

Unde-s bucate multe de gustat,

Și un vin roșu într-un ulcior pe masă

E bucurie multă în casa de la deal,

Când ne-adunăm să stăm la masă,

Și cât de bine e în satul tău natal,

Când ai părinți, ce te doresc acasă

Șederea noastră nu e prea lungă,

Și-n liniște ne spunem noapte bună,

Simțind cum mama vrea să plângă,

O-mbrățișăm și ne rugăm ca Domnul..

să o mai  tină

Călătoresc pe drum de munte

Și pedalez către Izvorul Alb,

Nu simt să merg la hibernare

Cât timpul mai este încă cald.

Mă uit în dreapta și văd lacul

Ce se numește Bâtca Doamnei,

E plin de lebede, gâște și rațe

Ce parte fac din sânul toamnei.

În stânga mea se-ntinde pădurea

Cu al ei colorit bătând spre arămiu,

E frunza cândva verde de foioase

Ce va cădea pe jos într-un târziu.

În față se aude apa unui izvor

Ce iese de milenii dintre stânci,

Și unde setea des ne-o potoleam

Pe când eram doar niște țânci.

Privesc în spate și-mi văd orașul

Ce poartă acum haină modernă,

Ce vă așteaptă zilnic să-l vizitați

Iar seara să cinați într-o tavernă.

Ajung lângă izvorul dintre stânci

Când soarele dispare după munte,

Setea îmi potolesc și-o iau la vale

Atent să nu alunec trecând pe punte.

În drum spre casă vizitez și-o piață

De unde cumpăr bunătăți de toamnă,

De la țărani ce știu lucra pământul

Citind biletul scris de a mea doamnă!

Vouă vă las, ce-n ani am adunat
Și versul scris și pus pe melodie,
Iar ție-ți spun pentru a mia oară
Că te iubesc, nespus, dragă Mărie.

Nu știu când Domnul m-o chema
Și spiritul să-mi părăsească trupul,
Doar știu că singur voi pluti la Cer
Înconjurat de îngeri, către Sfântul.

Mult mi-aș dori să nu mă plângeți
Când florile veți pune pe mormânt,
Mai bine, rugă de iertare.. înnălțați
Că sufletul mi-i Sus și nu-n pământ.

Copile, tu ești deacum la casa ta
Și simt că nu-ți lipsește mai nimic,
Așa că-ți voi lăsa... dragostea mea
Să-ți fie drept alint...când mă ridic.

Presimt, că-mi veți lipsi iubiții mei
Și tu Ioana, Eduard și scumpă soție,
Așa că am compus pentru-amintire
O ultimă-ncercare și tristă... poezie.

Acum, mărturisesc că tot ce-am scris
A fost povestea vieții, cu..rele și bune,
De care azi cu nostalgie-mi amintesc
Ca muritor și trecător...prin astă lume!

O pasăre de pradă e iubirea,

Ce de pe creasta inimilor noastre,

Se avântă ca să prindă mântuirea,

Cu al său clonţ şi ghearele-i măiastre.

Cu văzul ascuţit ca o săgeată

Şi auzul fin ce foşnetul surprinde,

Flămândă către pradă se îndreaptă

Prin nesfârşita noapte, şi o prinde.

Cu mare poftă rupe atunci din ea

Şi după ce îşi simte guşa plină,

Adoarme pe o ramură sub stea,

Până în zori cu veşnică lumină.

Oglindă oglinjoară.
Spune-mi cine-i cel mai frumos din țară.

Oglindă magică de pe perete,
Umple-mă de epitete,
Șterge-mi toate petele,
Și adu-mi toate fetele.

Hai! Hai! Nu mai sta!

Măi oglindă oglinjoară,
Acum tot răul mă-nconjoară!
Ce mi-ai făcut măi oglinjoară?
Voiam doar o viață mai ușoară.

Eu nu asta ți-am cerut
Că ești magică si bună am crezut,
Dar, doar magia am văzut.

Care din voi firește,

Ar putea satura,

Cu pâine și cu pește,

Pe atâția și atâția.

Atunci la nunta mare,

Când vin nu mai era,

Din apa aceea multă,

Miracol el făcea.

Bolnav de ești

Și crezi cu adevărat 

Cu tine este Domnul...

De boală ești scăpat.

Bolnav ologul care

Dorea a se scalda,

Să scape de durere.,

Pe el îl aștepta.

Credința-i importantă,

Ea te-ajuta mereu,

Să ai mereu aproape,

Pe bunul Dumnezeu .

Nimic mai mult…

Doar cuvinte țipate tare,
atât de tare încât să fie auzite,
aplaudate, validate pentru urletul lor —
rostit cu gura larg deschisă.

Nimic mai mult…

Cuvinte țipate,
apoi — la fel de tare — uitate.
Ca și cum ne-ar fi lovit amnezia vremii,
cea care ne șterge memoria
încărcată de trâmbițe și turle,
care nasc doar sunete —
nimic mai mult,
sunete fără puls de suflet.

Țipăm cu toții — da —
țipăm când e rentabil,
când vrem să dăm bine
în tabloul derizoriu al vremii.
Căutăm aplauze pe scena vieții,
unde spectacolul e atât de prost regizat
încât ajungem o batistă de nas —
da, o batistă —
accesoriu demodat,
purtat azi doar de câțiva rătăciți
în universul grăbit,
care o duc cu ei
ca pe o dovadă
că a existat cândva suflet —
suflet, nu doar zgomot
în construcția numită „cuvânt”.

Dar, revenind la batistă…
cândva, necesară;
azi — utile sunt cele de hârtie,
folosite o dată și aruncate.
Aruncate oriunde.

Și nimeni nu mai întreabă:
cine vede reziduurile gândirii seci,
care pot stârni dezgust
și contaminare colectivă?

Nimic mai mult…

Doar litere ce alcătuiesc cuvinte,
scoase din gură — edificiu
ce pretinde măreție,
dar, pe lângă zgomote,
emană mirosuri grele
de cadavre sufletești —
suflete ce nu și-au găsit locul,
nici șansa de a fi resuscitate.

Prea ocupați cu zgomotul —
tare și sec —
am uitat sufletul literelor
așezate în cuvinte
care poate salva.

Nimic mai mult…

Doar cuvinte:
să fim mai buni,
mai empatici,
mai atenți…

Ce frumos sună —
de parcă am fi apostoli
când le rostim solemn.
Dar din zece, câți le simțim?
Câți le puartăm în noi
și le dăruim?

Nimic mai mult…

Cuvinte —
sună bine,
ne aplaudăm,
ne mândrim,
le uităm
precum primul fulg de nea —
și poate
precum ultimul adevăr.

Nimic mai mult.

Aud stomper pe octogon-ul punk
Boom-uri și electroshock-wave
Zzz-uri din trompele elefantului

  Crash pentru corpul uman
    Crah pentru oasele încarnate pentru funcția de susținere
      Haos pentru animale aruncate în tombola de bizar

Bdooh-uri,pompe,tobe

             ,,we are beasts of social drums,,

E fior ascuns în tine,
Nu-l aștepți, dar el tot vine;
Vine-n dar la fiecare,
Și la fel, în dar, dispare.

Pe-un surâs, pe-o vorbă bună,
Pe un cântec despre lună;
Pe-un miros de primăvară,
Din orice poate s-apară.

O vibrație născută,
Dintr-o lume nevăzută,
Curge-n suflet, și-l inundă,
Izvor cald, cu Viață Sfântă.

Când apare, când dispare,
Și când vine parcă-i bine,
Și tu vrei cu disperare
Să rămână mult la tine;

Îns-aproape din senin,
Se topește ca o boare,
Rămânând în loc venin,
Până data viitoare.