⭐️Frica și dorința⭐️

La începutul verii,

Erau doar amintiri care mă chinuiau,

Din cauza cărora credeam că voi ajunge să scriu versuri

Care mă bântuiau.

Însă acest anotimp a ajuns să-mi aducă și mângâiere, nu doar tăiere,

Cum spuneam în versurile mele.

Uneori, în momentul neașteptat,

Apare persoana despre care doar visai să fii dat.

La început, nu credeam că va fi nimic.

Doar două zile de festival

Și ne vom comporta ca și cum nu s-a întâmplat nimic.

Am ajuns acasă, cu o bucurie greu de oprit,

Deși n-am știut dacă persoana aceea voia ceva

Sau era doar în capul meu de copil trăznit.

Totuși, nu a fost așa.

La două zile după aceea a venit,

Iar atunci bucuria mea a fost de neclintit.

Și cu timpul

Am ajuns să simt pentru persoana aceea

Niște lucruri greu de explicat,

Însă el nici acum seama nu și-a dat.

Însă îl înțeleg și este normal.

Le are pe ale lui, eu pe ale mele,

Însă teama că nu vom mai vorbi

Îmi trece prin vene.

E o persoană foarte importantă pentru mine

Și doar la o simplă ceartă îmi fac gânduri extreme,

De care nu am cum a nu mă teme.

Îl iubesc și mă iubește,

Însă asta nu mereu biruiește.

De la certurile banale pe care le avem,

Se va sătura un pic câte un pic,

Iar între noi nu va mai fi nimic.

Însă țin foarte mult la el

Și sper ca atunci să-mi rămână măcar un simplu amic.

Deoarece nu voi accepta în sinea mea

Să nu vorbim măcar un pic.

Aș dori ca să poată să fie eu, măcar pentru un timp mic,

Poate așa își va da seama că ceea ce simt eu pentru el

Nu sunt doar vorbe spuse

Și că la ceea ce crede el că țin eu

Să vadă că pentru mine e un nimic.

Tot ce îmi doresc e să fie fericit,

Iar când îl văd sau îi aud vocea,

Ceea ce simt nu prea știu cum să explic.

Deși mă comport ciudat,

Iar el crede că îmi caut motive pentru ca între noi totul să se fi oprit,

Pentru mine acesta este un gând cumplit

Și e ultimul lucru pe care mi l-aș fi dorit,

Deoarece ce simt eu și văd eu în el,

Chiar și lui i-ar fi greu de văzut și simțit.

Ce simt eu pentru el e ceva neexplicit.

Casele sunt împodobite

Și străzile înzăpezite,

Iar frumosul peisaj de iarnă parcă te-ar scoate din orbite.

Afara este frig,

Colindele se aud,

Totul e primenit și e mare chiuit.

Copiii sunt zglobii,

Lumințe mii și mii,

Se aude un sunet zgomotos:

E Moș Crăciun, vine voios.

Așa că, iată, iarna a venit,

Cu sufletul împodobit,

Vă urez un Crăciun nemaipomenit!

Tot ce simt acum nu pot să spun,

Aș părea un om nebun,

Și cine să mă asculte sau să mă drege?

Nimeni nu ar înțelege.

Nu o fac nici eu, deși mă zbat din greu.

Rupturi din amintiri rămase — asta simt, iar dorința de a afla e ca o sabie înfiptă-n oase.

Încerc să-mi amintesc și mă zbat din greu,

Însă tot ce îmi amintesc e o dubiță albă

Și nu știu ce a făcut tatăl meu.

Știu că e un om rău, dar vreau să-mi amintesc tot,

Însă asta nu știu dacă vreodată am să pot. [...]

Dar încerc, căci cicatricea ce o am nu mă lasă

Și mă doare și mă apasă,

Și iar mă doare și apasă,

Din nou și din nou.

În realitate nu e ca-n povești,

Cu un super-erou

Care ne dă un final frumos, ca nou.

Ce e asta, vara?

Poate pentru unii semnifică bucuria căldurii,

Însă pentru mine semnifică tristețea adâncurilor mele,

Pe care încerc să o biruiesc,

Însă e ca o sabie cu două tăișuri.

Vara e doar anotimpul cu pricina,

În care încerc să-mi amintesc și mă zbat din greu

Să-mi dau seama de cicatricea din adâncul meu

Și de ceea ce a făcut tatăl meu.

Însă tot ce îmi amintesc e dubița albă

Și loviturile care treceau ca un zmeu.

Toți îmi spun să mă opresc aici

Și am încercat,

Însă mereu acest anotimp iubit – vara –

Nu m-a lăsat.

Când am impresia că trece,

Vara revine și durerea începe să mă reînece

De amintiri, emoții și durere.

Însă am impresia că într-o zi

Acest anotimp îmi va aduce și mângâiere,

Nu doar tăiere.

Dragă Moș Crăciun

Uite ce îți scriu eu acum,

Nu vreau dulciuri, jucării,

Vreau cu toți mai bun să fii.

La copii nevoiași,

Să le aduci pași mai voioași,

Gânduri bune mii și mii,

Să avem copii zglobii.

Și să zburde-n lung și-n lat,

Dă-le tot ce au visat.

Bucurie, sănătate,

Cărțicele, ciocolate,

Părinți buni și iubitori,

Dă-le îndată, tu când zbori.

Ce se întâmplă acum e necunoscut,

Ceva prin care eu nu cred că am mai trecut.

E prima persoană pe care o iubesc cu adevărat,

Ceva de neimaginat.

Când îl văd și îl aud, simt bucurie,

Ce simt acum e o magie.

Ore în șir noi am vorbit,

Însă niciodată nu m-am plictisit.

Îl voi iubi mereu necondiționat,

Iar felul în care țin la el e greu de explicat.

Ce-i drept, în mintea mea totul e complicat.

De fiecare dată când îl luam în brațe,

Simțeam cum timpul fuge ca o răgace.

Prima dată nu am crezut că va fi ceva,

Însă se pare că nu a fost așa;

Idiotul a apărut „în fața mea”

În momentul în care nu credeam că voi ține la cineva,

Iar acum, pentru mine, a devenit

Tot ce cândva doar m-aș fi gândit

Aș fi vrut să fiu ca lumea,
Să râd ușor, să trec senin,
Dar gându-mi arde, fără voie,
Și nu mă lasă să fiu plin.

Ei mă privesc ca pe-o greșeală,
Ca pe-un străin căzut din timp,
Vorba-mi e grea, tăcerea, vină,
Iar mersul meu, un drum nepotrivit.

Când ei adorm, eu stau cu noaptea
Și-mi scriu durerea pe hârtie,
Cuvântu-mi e singura casă
Într-o pustie veșnicie.

Aș fi vrut viață fără semn,
Fără de focul ce mă frânge,
Dar scrisul mi-a fost dat ca soartă
Și-n fiecare vers… mai plânge.

Mi-a trebuit întreaga viața

Și gând adanc,îndelungat

Intr-un cadru întunecat,

Ca sa-mi dau seama de fapt

Ca atârn de-un fir de ața.

Mi-a trebuit profunzime

Ochii sa închid și sa visez

Conștiința sa-mi fie treaza

Ca sa mi dau seama ca apusul…

Mi e apogeu,

Iar răsăritul doar mă întristează

Atât de crud și de sălbatic

E cerul zilelor de mai,

Că simt in nări parfumul magic

De mir și flori…la porți de rai!

Atât de vie mi-e simțirea

De-alerg prin grâul lui cuptor…

Și mă adap cu nemurirea

Din flori de mac..sau de bujor!

Și mestec pâine tărănească…

Cu must din strugurii cei moi,

În orice casă românească,

Din orice toamnă de la noi.

Apoi îmi cântă pe la geam

Zăpada albă din povești

Colinde vechi si’’La mulți ani’’

Ce-aduc iertările cerești…

Dar noi…din nou ne-ncumetăm

La alte trebi fără de rost,

Uitând de noi!Uitând să dăm

Celor ce merită…prinos!

J.B.

Ea nu-și pierde speranța în timp ce se roagă.

Nu este deloc simplu,

mai ales atunci când sună clopotele

pentru tot ceea ce se poate înălța

dar nu se înalță, ci se scufundă.

Un țipăt poate însemna un coșmar

sau o frontieră pentru sfințenie

atunci când infinitul este în interior.

Viața este o iluzie sau o mască a unui ego

și poate că această disimulare are scopul

de a rostogoli acest ego într-un haos

mai mare decât Mare Imbrium

numită și Marea de Lacrimi.

Ea crede că atât cât are

este suficient pentru ea.

Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,

deși oarbecăiește și pare a fi un robot

care suflă în nisipul fierbinte

pentru a face obiecte de sticlă,

transparente, aproape invizibile.

Viața ei pare a fi un cristal de Murano

din care lipsește conținutul.

Poate că își dorește doar un simplu sfârșit ;

nicidecum să fie mântuită.

Poate că trebuie să mediteze

ca să înțeleagă lipsa de sens

a condiției sale umane.

Nu poate ține pasul cu nimic nou

în timp ce este blocată de acele obiecte

pe cale de dispariție -vizibilitate, viziune.

Umbra ei se adâncește în profunzimea sufletului,

se transformă într-o frică care roade

și dă contur acelei tăceri stranii,

tăcere care este absorbită de pereți.

În timp ce își digeră visele cubice,

îi este frică că se va pierde în sine ;

îi este frică de propria ei metamorfoză. 

Reîntoarcerea în propriul ei abis intern

este o târâire ciclică, inelară,

dar nu o resemnare

și poate un râs pietrificat, un rânjet.

Deasupra capului ei,

câțiva nori sunt pe punctul de a se ciocni ;

cer plin de fulgere.

Poate că are nevoie de Dumnezeu,

dar ea se gândește doar la acele întrebări

lipsite de răspunsuri; își îneacă dorințele în băutură

și cade într-un somn psihedelic,

unde nu se mai poate ruga.

Poate că a fi în brațele lui Morfeu este un refugiu.

Nu-și pierde speranța.

Poate că se va trezi în Rai.

Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?

Poezie de Marieta Maglas

Nota : Poezia este o analiză a unui personaj din piesa de teatru Ce Zile Frumoase, scrisă de Samuel Beckett, această poezie a fost publicată în Lothlorien Poetry Journal. Mare Imbrium sau Marea Ploilor, sau Marea de Lacrimi, în latină Mare Imbrium, este o mare situată pe partea vizibilă a Lunii. Marea de Lacrimi s-a format ca urmare a umplerii unui crater cu lavă lichidă.

Paștele Blajinilor

Azi, cimitirul e viu de oameni și miros de cozonac,

iar vântul duce în aer arome de busuioc și tămâie.

Sub pași grăbiți, pământul suspină,

iar printre cruci, florile noi șoptesc rugăciuni vechi.

Câte o floare vie, pusă cu mâini tremurânde,

câte o coroană grea, aplecată sub povara dorului.

Ne întoarcem spre voi, cei plecați,

cu sufletele pline de dor și cu ochii înlăcrimați.

E sărbătoare în ceruri azi —

sufletele se adună în dans lin de lumină,

și cred că ne priviți de dincolo de timp,

cu blândețea celor care au înțeles tot ce noi încă învățăm.

Sperăm că ne iertați pentru lacrimile neterminate,

pentru cuvintele nespuse, pentru dorințele neîmplinite.

Sperăm că ne vegheați drumul

și ne îmbrățișați în vise, tăcuți și buni.

Astăzi, sub cerul curat de primăvară,

punem ofrande simple: flori, pâine, lumânări —

dar mai ales, vă aducem inimile noastre,

bătând, încă, pentru voi.

@reper A.Turcanu

În jurul Mesei, ne-am adunat
Să ascultăm o rugă în Tăcere,
Și să vorbim despre Brâncuși
Ce lumii a lăsat... mare avere.

Spre cer o Pasăre se-ndreaptă
Sculptată cu talent și măiestrie,
Ce-n zbor, în tril...este...Măiastră
Ce sufletul ne umple de mândrie.

Suntem îndrăgostiți...sub Poarta
Numită de Maestru...a Sărutului,
Ne-mbrățișăm cu multe sărutări
Simțind în inimi torentul pulsului.

Privim către Coloana, ce se înalță
La cer, fiind fără sfârșit... a Infinitului,
De unde am putea, mâna să-ntindem
Spre EL, piciorul să atingem, Sfântului.

Maestre, Brâncuși, rămâi în națiune
Românul sculptor, fără egal sub soare,
Iar ale tale, capodopere... sculptate
Poporului român și lumii fac...onoare!