Alt unghi

15/08/2024

...stie că îmi lipsește,dar imi lipsește mai mult decât știe el...

..........   

10 LUNI, 3 SĂPTĂMÂNI ȘI 4 ZILE

S-au făcut de când clipele sunt mai puţine

De când te-ai îndepărtat "străine"

De când...ai ales să se termine.

Vreau să te pierd, să te uit, să te consum,

Să pot să am curajul să mă adun din scrum.

Să imi dispari de tot, din suflet și din minte,

De pe cerul albastru, din ploaia de cuvinte..

Vreau să mi te șterg, să uit c-ai existat,

Să uit cum mi-ai vorbit, să uit cum m-ai tratat.

Încă mă doare rău, deși-a trecut aproape-un an,

De când te port cu speranță și tu nu dai doi bani.

Vreau să imi dispari, cu ochi, buze și cu zâmbet,

Cu parfumul tău, cu râsul ce îmi era cântec,

Să nu știu cine ești și de ne-om întâlni,

Să fim doar doi străini ce din greșeală s-ar privi.

.......................

Vreau să te uit dar vinul îmi amintește mereu de tine...

Gust din rosé poate rosé-mi va fi ziua de mâine...

Ultima zi din februarie...sfârșit de iarnă 

Se simte un iz ușor de primăvară 

Mi-am luat bilet de avion,

Să îmi plimb gândurile-n alt decor.

Te las... deși, am platit scump prețul despărțirii 

Îți fac retur de amintiri în care mi-ai fost drag

Am pus la curierat adresa nepăsării 

Scrisă cu roșu.... culoarea vinului...pasiunea ta.

Te las ...cu riscul de tot, a te pierde,

Eu doar am vrut un vin și-îmbrățișarea ta...

Dar dorințele mele ți s-au părut prea grele

Si-am renunțat... le poți liniștit și tu, uita...

Te las... deși îmi ești în vorbe mute 

În priviri ce-n lume nu s-au întâlnit 

În atingeri ascunse... de nimeni știute 

Într-un vis pierdut...ce încă n-a trecut...

Te-am căutat ultima oară, in noaptea ce-a trecut...de ceară,

Dar, tăcerea ta mi-a fost singurul răspuns...

Pentru tine.... azi, nu sunt decât o povară 

Tu pentru mine ai rămas...dorul ascuns.

Te las...și plec, cu-a mea iubire neînțeleasă 

Ce greu se stinge... nu se frânge 

Și mi te poartă în inima-mi aleasă 

Într-un suflet... ce nu-mi mai ajunge...

Poate viața nu e așa cum ne-o dorim,

Mici mäcar așa cum ne-o plănuim.

Nu decidem noi pe cine iubim

Și nici momentul în care ne îndrăgostim.

Dăm vina pe soartă sau pe destin

În momentele în care suferim,

Dar, fără să vrem, și noi rănim,

Un ciclu al iubirii, cu urcuș și declin,

Ne promitem mereu că o să fim

Mai reci, mai calmi, să nu mai greșim 

Dar când iubirea arde-n noi din plin,

Uităm ce-am jurat și iar ne dăruim.

Și poate sensul nu e să fugim

De tot ce doare și ne face să simtim,

Ci să acceptăm că, oricât suferim

Prin iubire cădem... și la fel, prin ea trăim.

Mi-e dor de tine chiar de îmi taci

Privirea ta o port ca pe un vechi apus

În suflet si azi mai trăiesc urme 

De zâmbet stins și gând ascuns.

Chiar de te-ai dus pe un drum nou

Te port in amintire viu

Ești visul ce nu se vrea pierdut 

Un dor ce renaște în noapte tarziu...

Mi-e dor și visul nu are hotar

Doar aici ești, să mă privești 

Căci am rămas o umbră trecătoare 

De când mi-e dor și nu mai ești....

voiam sa îmi ramai un strop dulce de vin

sa-mi fi un cald apus de toamnă

dar mi-ai rămas etern suspin

O coarda plânsa de chitară

de esti in brate potrivite

de ești acolo unde-ti dorești

fără ambiguitati prostești

de ești iubit... sa prețuiești..

azi inca arde doru-n mine

cum ardea candva odată...

si imi mocnește o durere

de-o profunzime întunecată,

vreau sa ma-mpac cu mine

sa las Sa cresca peste rana flori

din gânduri sa se nască doar poeme

despre tine, vin și promise îmbrățişări..

Din dorința de a mai te simți puțin

Imi torn cu sufletul tremurând un pahar de vin

Îl cuprind cum tu m-ai învățat 

Vreau sa îl gust... dar mirosul ii e atât de fad.

Inchid ochii și ma cuprinde o stare de fericire

Mi-amintesc când turnam în pahar a ta poezie

Și retrăiesc orice moment cu suferință 

Doar să îmi mai fii măcar o clipă.

Si-aș retrăi fără sa clipesc fiecare lacrimă 

Doar să mai râd cu tine măcar o dată

Si-aș retrăi fiecare noapte nedormită

Doar să mai fiu o ultimă dată de tine îmbrățișată.

Am ochii triști, culoarea feței mi s-a pierdut

Sunt palidă, uitată, pierdută în trecut

Pierdută in timp și nu mai arăt ca mine

Atât de goală si totuși plină.. de-a ta amintire.

Aerul poartă o răceală exactă,

cu gust de metal neșlefuit,

ca o tăcere oxidată

care se așază pe respirație.

Fiecare inspirație devine o măsură,

fiecare expirație - o renunțare.

Cerul coboară lent,

plumburiu și dens,

asemeni unei greutăți morale

lăsate peste oraș.

Clădirile își strâng umbrele

ca niște trupuri obosite,

obișnuite cu presiunea.

Lumina nu cade,

ci se fracturează,

alunecând pe suprafețe reci,

ca o idee prea clară

pentru a mai consola.

Ziua înaintează

fără promisiuni.

Strada respiră metalic.

Pașii sună ca niște semne

scrise direct pe asfalt,

un alfabet dur

al trecerii.

Ecoul nu răspunde,

doar confirmă.

În interior, o oboseală abstractă

se solidifică lent,

ca rugina pe o structură veche.

Nu este durere,

ci o continuitate rece,

o stare care persistă.

Aerul rămâne greu,

cu gust de metal,

ca o prezență imposibil de ignorat.

Orașul și trupul

își împart aceeași respirație,

aceeași tăcere densă,

aceeași formă de a fi.

Doamne al luminii fără seamăn,

cel ce ești și vei rămâne,

plec genunchiul, frâng îndemnul

firii mele spre țărână.

N-am nimic să-Ți pun pe masă

decât vina mea cea grea,

inima, o candelă arsă

și puterea de-a ruga.

Am  greșit știind că doare,

am tăcut când trebuia

să mă fac o lumânare

pentru crucea Ta cea grea.

dar Tu, blând în judecată,

nu m-ai lepădat nicicând,

mi-ai lăsat deschisă poarta

spre iertare și Cuvânt.

Spală-mi, Doamne, gândul frânt,

vindecă-mi privirea seacă,

fă din mine lut cuminte

în palmele ce-l leagă.

Și de va veni sfârșitul

fără fapte, fără rod,

ia-mi căderea drept strigăt

și ridică-mă din ea.

Că nu cer răsplată, slavă,

nici cununi de biruință,

ci să fiu, în ceasul morții,

scris în mila Ta și-n sfinți.

O zi frumoasă v-oi avea 

Când soarele și luna

Calea îmi v-or lumina 

De parcă țin cununa 

O zi frumoasă v-a pleca 

Și v-a veni una tristă 

V-or plânge norii după dor

Și luna după mine 

Când soarele se v-a țicni 

V-a lumina în față 

Îmi v-oi topi inima mea 

Și dorul după viață 

Când luna se v-a sătura 

Îmi v-a lua cununa 

Inima se v-a strica 

Ca sticla de oglindă

Adesea jindui să fiu mică,

Fără griji și fără frică,

Să alerg fără vreo țintă 

Cu genunchi julit de -o trântă.

Să cred iarăși în povești,

Rostogolindu -mă pe pajiști;

Cu jucăriile -n desagă,

Să cutreier lumea -ntreagă.

Cerul să -l ating din zbor

Cu degetul de la picior,

Când mă dau în huțuluș

Cu ursulețul meu de pluș.

De -a v-ați ascunselea -n ogradă 

Prin tuneluri de zăpadă 

Cu gașca mea de prichindei 

Puși pe șotii după ei.

Și ziulica cât de mare

Să port în păr o floare;

Noaptea să adorm buștean 

Cu roi de fluturi pe tavan..

Eram bătrân și stăteam la prag,
Cu mâinile-n genunchi, ca doi străini,
Când am văzut venind pe drum
Un tânăr drept, cu ochii plini.

Mergea cum mergeam odată eu,
Cu pas ușor, neatent la ani,
Și-n mersul lui am recunoscut
Greșelile mele tinerești, ca niște bani
Pierduți pe drum, fără socoteală.

S-a oprit în fața mea tăcut
Și m-a privit fără rușine.
— Nu mă mai ții minte? mi-a spus.
— Sunt tu, dar fără de mâine.

Avea în glas o nepăsare
Care m-a durut mai mult ca moartea,
Căci el credea în toate atunci,
Iar eu nu mai credeam nici noaptea.

L-am întrebat de ce-a venit,
Căci n-am nimic să-i mai dau;
Mi-a spus: Te iau de mână-napoi,
Că te-ai pierdut prea rău.

Și m-a apucat cu palma caldă,
Cum nu mai fusese de mult,
Și-n clipa-aceea am simțit
Cât timp mi-a fost de mult tăcut.

Am mers o vreme fără glas,
Pe drumul vechi, copilăresc;
El îmi arăta ce-am fost odat’
Și ce n-am știut să iubesc.

Mi-a spus de zilele pierdute,
De frica mea de a trăi,
De toate da-urile spuse prea târziu
Și de nu-urile grăbite, știi.

— Nu te judec, mi-a spus încet,
Te-am așteptat o viață-ntreagă.
Și-atunci am plâns ca un copil
Ce-și regăsește mama-n pragă.

Când am ajuns la margini de sat,
El s-a oprit și mi-a dat drumul:
— De-aici mergi singur, mi-a zis blând,
Eu nu pot trece tot drumul.

Și-n timp ce se-ntorcea ușor,
Am înțeles, fără cuvinte,
Că nu tinerețea m-a părăsit,
Eu am plecat prea mult din mine.

Acum stau iar la vechiul prag,
Dar nu mai sunt chiar singur, parcă:
Mă ține cineva de mână
Dintr-o vreme care nu pleacă.

Când ajungi să-ți numeri anii

Tare-ai vrea să oprești roata,

Sau măcar timpul s-o strice

S-o repari și să-ți vezi soarta

Când ești tânăr habar n-ai

Cât de ușor trece vremea,

Gându-ți este doar s-aduni

Și să îți sporești averea

Când îți faci un rost în viață

Uiți spre cer să mai privești,

Și gândești că tot ți se cuvine

N-ai de ce cuiva, să mulțumești

Când apar dureri, nevoi în casă

Atunci grabnic pe pământ cobori,

Și-ntelegi că ești un simplu călător

Cu bilet plătit sau nu și, ai să zbori

Când ești sănătos și ai de toate

Nu uita ca mâine vei fi un bătrân,

Viața nu ți-o irosi că vorba spune

Apa trece, pietrele și faptele rămân!