Автор Metaforic

Astept, indur,sunt abătut,

Sătul de această nerăbdare.

Ca multă vreme a trecut

Si tu nu îmi apari in zare.

Astept ziua ca s-apună,

Si-apoi noaptea să se scurgă.

Astept să fim iar împreună,

Dar pana acolo-i cale lungă.

Aștept si astept, e in zadar

Nu vreau speranța să dispară.

Aștept ca să te văd iar,

Chiar dacă oceane ne separă.

Aștept si sper că o sa vină,

Acea clipă minunată,

Nu vreau să imi devii străină,

Tu mie-mi ești destinată.

Îngerii au anunțat,

Numele cel minunat,

Să fie numit ISUS,

Numele a venit de sus.

Să știm că se va înălța.

Dumnezeu îl va lua...

Raiul cu drag la primit,

În casa sfântă a venit,

Ne așteaptă și pe noi..

Să fim în grădina sa,

In veci a ne APĂRA.

.

O secundă de te-aș avea,

Lumea toată mai bună mi-ar părea.

Zbuciumul sufletului meu s-ar liniști 

Iar pe față deodată un zâmbet mi s-ar ivi.

Și dupa lungi momente de așteptări,

Nopți nedormite și lacrimi vărsate până-n zori

Eu și cu tine am fi în sfârșit regăsiți, 

Și-n acea clipă ne-am simți împliniți.

Ce dulce e otrava care îmi curge-n vene!

O simt în nări, în palme, e prizonieră-n perne,

Printre cearșafuri calde ce-mi răscolesc ființa 

Un suicid atipic îmi macină dorința.

Îmi picură arsenic, și verde de Paris,

Se furișează tainic din iad în Paradis

În haine-ți simt prezența în ritm de reggaeton,

Pagină de revistă - roman foileton.

Pe buze îmi suspină ultimul tău sărut -

Soldat căzut în luptă, erou necunoscut.

Pe piele îți simt pielea ce-mi arde ca acidul

Celulă cu celulă... - Oprește genocidul!

În colțuri de odaie tăcerea strânge zestre,

C-o partitură nouă, orchestra-mi cântă feste...

Fotoliul îți îmbrățișează atât de dulce trupul,

Dar tu nu ești acolo,...acolo doarme timpul.

Și ieri și azi, pe stradă, ba și în parc și-n sală,

La teatru sau la film, nu mai țin socoteală,

Te văd mereu în toate și peste tot,..mă iartă!

Când mă lipsești de tine, să te iubesc e-o artă!

Ziua și noaptea,

Se potrivesc,

Nu știu chiar,

Dar mă gândesc .

Autor: Nicoleta Postovan 

Pe mări învolburate, o corabie plutea,

Cu pânze sus, mândria ei se arăta.

Dar sub covertă, uneltiri și hoții,

Rodeau din ea, ca niște șobolani.

Când valurile crescură și furtuna s-aprinsese,

Corabia, lovită, începu să se scufunde.

Atunci, hoții, cuprinși de spaimă și teamă,

Au sărit în luntre, lăsând-o-n urmă.

Căpitanul, cu ochii plini de amărăciune,

Și-a văzut nava cum se duce la fund.

Dar nu s-a dat bătut, ci a strigat cu putere:

"Nu vă temeți, oameni! Vom lupta împreună!"

Și cei rămași, uniți de un dor nestins,

Au reparat corabia, cu trudă și credință.

Au aruncat hoții în mare, fără milă,

Și-au ridicat din nou pânzele, cu bucurie.

Corabia, renăscută din propria-i cenușă,

A navigat din nou, spre zări neatinse.

Iar hoții, rătăcind pe mare, înfrigurați,

Au învățat că lașitatea nu duce nicăieri.

Când hoții părăsesc corabia, nu dispera,

Căci cei curajoși, uniți, o pot salva.

Nu lăsa teama să te cuprindă, ci luptă,

Și vei vedea cum răul se va preface-n scrum.