Автор Petcu Tatiana

Ai fost un joc ca altele o mie,

O stea atat de neatins.

Dar soarta-a ras de-a lui copilarie

Si-n propria capcana a fost prins.

Acum te vrea si-aproape si departe,

Te vrea cinstit si nepermis

Cand intreaga realitate va desparte

Te are doar in suflet si in vis.

Ii esti iubita si prietena si mama,

Esti lumina din privirile lui triste,

Esti chin, dorinta si-i esti teama,

Esti tot pentru ce-ar trebui sa riste...

Odată cu florile de cireș,

A înflorit și inima mea.

Si știu că n-am dat greș,

Când te-am primit cu crini în ea.

Odată cu oaspeții de vară,

Ai zburat și tu spre mine.

Într-o aripă aducându-mi primăvară,

În alta,un univers de fericire.

Odată cu primele ploi calde,

Ai stropit în mine acel izvor însecat.

Transformat într-un ocean de sentimente profunde,

Care în ciuda soarelui,niciodată nu va deveni uscat.

Odată cu prima rază de soare,

M-ai încălzit cu a ta privire.

Viselor mele le-ai dăruit culoare,

Si un univers de fericire.

Odată cu iarba verde și ușoară,

A învezit un colț din al meu suflet.

Si odată cu această primăvară,

Spre fericire am primit un nou bilet.

Tu iartă-mă mamǎ,

Că copil ideal eu nu ți-am fost.

Cam crescut prea repede,

Că în viață am vrut să-mi fac un rost.

Tu iartă-mă mamă,

Că te iubesc des nu ți-am spus,

Că mi-a fost teamă

Să te cuprind de-ajuns.

Tu iartă-mă mamă,

Pentru atâtea nopți nedormite

și lacrimi vărsate mii,

Ajungând acum eu mamă

Știu ce înseamnă ,durerea pentru ai tăi copii.

În adâncul sufletului, un strigăt se-nalță,

Către ceruri, către stele, către noapte,

Trei întrebări, ca niște săgeți, mă străpung,

Și în gânduri, ecoul lor mereu se-mprăștie.

Există Dumnezeu, o forță creatoare,

Un plan divin, un sens ascuns al vieții?

Sau suntem doar niște atomi, într-o lume haotică,

Aruncați în cosmos, fără niciun temei?

După moarte, ce se întâmplă cu sufletul?

Se deschide o altă poartă, spre o lume necunoscută?

Sau totul se stinge, ca o lumânare în vânt,

Și ne pierdem în neant, ca o lacrimă în mare?

Suntem singuri în univers, pe-o planetă albastră,

Sau există alte ființe, cu vise și speranțe?

În imensitatea cosmosului, suntem doar un punct,

Sau facem parte dintr-un întreg, dintr-o mare familie?

Aceste întrebări, veșnice și neliniștitoare,

Mă urmăresc în fiecare zi, în fiecare noapte,

Și mă fac să caut răspunsuri, în cărți, în stele,

În adâncul inimii mele, în fiecare clipă.

Poate că adevărul nu-l vom afla niciodată,

Dar căutarea în sine ne dă un sens, o lumină,

Ne face să ne întrebăm, să visăm, să trăim,

Și să apreciem fiecare moment, ca pe-o minune

În liniştea de-acasă

Îmi place-aşa de mult!

Îmi plac umbrele serii

Şi greieri să ascult.

Copil al altor vremuri,

Mă trimeteau ai mei

Cu mieii pe izlazuri,

Să am grijă de ei...

Cu doru-i, pitpalacul

Mi se pierdea-n câmpii,

Plutea în aer pacea

Şi dragul de-a trăi.

Vedeam departe codrul,

Un cal fără stăpân,

Mă saluta izvorul

Şi mirosea a fân.

În faptul serii, mierla

Cu-acorduri de artist,

Îţi alina durerea

Oricât erai de trist.

Cânta privighetoarea

La margini de zăvoi,

Şi-o buhă, făr-să ştie,

Ne speria pe noi.

              ☆

Aşa se vedea viaţa

În veacul douăzeci

Dar ştiinţa şi progresul

Le-au risipit pe veci!

Mă privea printre zăbrele 

Partea mea întunecată;

Să-i deschid porțile mele 

Spre căsuța -mi ferecată?..

Ori să mă lupt, confuză 

Cu prezența ei în mine,

Tremurând din buză 

Mă dezbrac de haine 

Și -n oază mlăștinoasă 

M-adancesc păn la bărbie,

Pe -o vreme sumbră și cețoasă.

Și cu veșmânt din măl și ploaie 

S-o iau la goană pe cărare 

Prin foșnet de pădure,

Unde răgete de fiare 

Mă străpung,mă -nfioară.

Umbre hâde și bizare 

Îmi taie calea, mă -nconjoară 

Și nu mai pot, mă prăbușesc 

Îngrozită, fără vlagă;

Din coșmar să mă trezesc,

Mă agăț de -o creangă 

Din răsputeri să mă ridic.

Și cu setea gurii de izvor,

Între lumini și întuneric 

Să răzbat,din nou să zbor...