2  

Автор Petcu Tatiana

poezii.online Petcu Tatiana

Итого 1 публикации

Зарегистрирован 10 января 2024


Un gând - 537 просмотров

Случайные публикации :)

GALAȚI !

Te cântă poeții, care cum poate

Fiecare cântă pe alt fel de strună.

Știm toți câtă iubire îți poartă .

Zeci de generații și-au îngropat în tine ,

Credințe și speranțe ,

Durere și suspine .

Ești leagăn peste timp

Și loc de închinat .

Еще ...

Mi-e dor

Mi-e  dor  de-o-ncăpere

C-un  mic  abajur ,

Mi-e  dor  de  tăcere

Și  liniște-n  jur  ,

 

De-o  muzică  veche  ,

Din  ani  de  demult ,

Iar  tu , la  ureche 

Să-mi  cânți , eu  s-ascult  .

 

Mi-e  dor , Minabella 

De  buzele-ți  moi ,

De  cântecu-acela 

Ce-l  știm  numai  noi  ..

 

Mi-e  dor  de-o  poveste  

Cu  iz  de  mister ,

De  vise  celeste 

Și  zâne  din  cer  .

 

Mi-e  dor  fără  preget 

Și  simt , tot   mereu  ,

Cum  micul  tău  deget 

Se-atinge  de-al  meu  ..

 

Mi-e  dor  de  misterul 

Frumosului  vis  ,

De  zborul  și  cerul 

Spre  viață  deschis  .

Еще ...

Reminiscenta

Te chem din neguri să apari

Și să îmi dai lumină,

Însă atâtea voci în gol

te strigă fără stimă.

 

Te văd prin ceață și prin fum

Oh, vânt primăvăratic,

Dar sufocat de așteptări

mă sting tot singuratic.

 

Îți simt flagranța ce-ai ascuns-o

Și-mi pare așa.. ușoară.

Înăbușită în dor, însă,

pe loc devine amară.

 

Și cum să fac să mi te-aduc

aici, pentr-o secundă,

când ceru-ți larg și făr' de margini

nu poate să pătrundă?

 

Și-n vis te simt și te ascult,

Dar mă trezesc și ești departe.

Pierdută-n ochii lor de plumb

și vorbele deșarte.

Еще ...

O zi de vară

Pornește-un vânt de vară

Suflând apleacă lanul

Se-ndreaptă către munte

Cântând se mișcă ramul

Coboar-apoi spre mare

Ușor împinge valul

Plimbându-se în cercuri

Șoptind atinge malul

 

Prin apele sărate

Înoată-n lung delfinii

Sărind pe lângă barcă

Încântă pasagerii

Plutind fără de teamă

Se-arată pescărușii

Așteteaptă-n zbor pomană

Să prindă pufuleții

 

Din papură și trestii

Se-aude hărmălaie

Orăcăie brotacii

Tot cântă din cimpoaie

Apar și cormoranii

Egretele-s  vioaie

Ascund în cuib mezinii

Se-arată-n ceruri ploaie

 

Pe câmp rotesc ciulinii

Uscat pământul doare

Oftează mărăcinii

De apă setea-i mare

Furtuna răbufnește

În zări norii se-nfoaie

Stihia se pornește

Ne-ascundem în odaie

 

Privim de la ferestre

Spectacol de șuvoaie

Imagini de poveste

Curg apele puhoaie

Structurile terestre

Topindu-se se-nmoaie

Răsună-n cer orchestre

Prin nori lucesc văpaie

 

De-odată se oprește

Fug norii în convoaie

Apar crâmpeie-albastre

Lumina  se  înfoaie

Un soare dogorește

Cad razele greoaie

Grădina înflorește

Petale-n evantaie

Spre seară vine luna

Căldura se înmoaie

Ieșim cu toți-afară

Să facem o plimbare

Curând răsare noapte

Lumina se îndoaie

Adorm și cântăreții

E liniște-n zăvoaie

Еще ...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 18. Familia von Pieler

Doctore, doctore! Vino!

Tanti Crina alerga printre bălțile care acopereau cu dărnicie gropile de pe aleile de ciment care uneau clădirile. O primăvară extrem de umedă cu nopți bogate în ploi nesfârșite se așezase cu multă insistență peste Lazaret. Parcă era un asalt al cerului asupra unei redute ce nu putea fi cucerită decât la adăpostul întunericului. Cum se arătau zorii, norii se retrăgeau lăsând un soare încă incomplet refăcut după suferința din lunile de iarnă să mângâie mai mult cu speranțe decât cu căldură oameni și animale, așteptări și dezamăgiri. În puținele momente când curtea spitalului se golea de zarva pacientelor și a personalului, urechile oamenilor se umpleau de vuietul Oltului peste măsură de umflat de ploi și de curgerile ce nu încetau să coboare pe toate cărările ce duceau spre vale. Cei câțiva câini aciuați dincolo de gardul ce dădea spre râu, locul în care resturile de mâncare îi invitau la adevărate ospeţe, mârâiau mai amenințători decât niciodată. Nicio vietate nu părea să rămână nepăsătoare la jocul cerului cu pământul.

Doctore, doctore!

Gabriel se opri din mers și se întoarse. Părea împovărat de toată suferința acelor locuri în ciuda unei stări de beatitudine care domnea printre paciente odată cu începutul unui nou ciclu de viață timid apărut pe la colțurile de garduri sub forma săgeților albe ce vor exploda în primele flori ale anului. După o toamnă melancolică zdrobită de un alb mult prea supărător ce uniformizase trăirile într-o perpetuă inerție, iată că dincolo de micul univers personal puteai vedea cum se naște făptura plină de viață a naturii răspândind culori și mirosuri. Fiecare pacientă își deschidea larg ferestrele sufletului pentru a-și reîmprospăta viața.

— Tanti Crina!

Aceasta se apropie de doctor, aproape să-l dărâme, apoi spuse șoptit:

— Știu totul. V-am văzut.

— Ce tot spuneți?

— V-am văzut doctore. Cu Iulia.

— Iulia urmează un tratament. Sigur că m-ați văzut cu Iulia.

— În peșteră. Dar nu spun. Iulia este tânără. Tu ești tânăr și tinerii sunt bolnavi dacă nu fac dragoste. Dar nu vreau să plece.

Doctorul Gabriel deveni mai atent.

— Tanti Crina! Este vorba de tratament. Nu știu ce ați văzut. Peștera este un loc secret al Iuliei. Ea a vrut să mergem acolo, să mi-l arate.

— Și asistenta mergea acolo. Și asistenta a plecat. Nu vreau să plece și Iulia.

— Iulia o să plece când se va face bine.

— Nu, doctore! Pleacă acum. Vino! Este îmbrăcată în rochia aceea nouă și pleacă.

Doctorul Gabriel o lăsă pe alee pe tanti Crina și se precipită spre salonul-debara. Iulia era așezată pe marginea patului cu un mic bagaj pregătit alături.

— Ce vrei să faci, Iulia?

— Vreau să plec. Aici nu mă ajută nimeni.

— Eu nu te-am ajutat?

— Ba da. Nici nu știi cât de mult. Dar nu mai poți face nimic pentru mine.

— Pot, Iulia. Acum te cunosc. Îți cunosc viața și pot să te fac bine.

Scoase caietul din buzunar și se apropie de focul viu din sobă. Fără să stea pe gânduri îl aruncă sub privirile speriate ale Iuliei.

— De ce, doctore?

— Pentru că viața ta nu mai este un secret.

Scoase foile scrise de el și le puse în fața Iuliei.

— Aici este toată copilăria ta. Și trebuie să recunosc că nu ești deloc atât de bolnavă pe cât de mult ai suferit.

Iulia luă foile și le aruncă și ea în foc.

— Mă simt ușurată, dar locul meu nu este aici. Vreau să plec.

— Vrei să pleci pentru a-ți căuta sora?

— Mă simt bine. Trebuie să o regăsesc. Are nevoie de mine.

— Dar ai găsit-o vreodată? Nu cumva cauți o fantomă?

— Sora mea are nevoie de mine.

— I-ai iubit mult. Pe mama ta, pe mătușa ta și chiar pe tatăl tău.

— Ei nu mai sunt! Din cauza mea.

— Nu, Iulia! Greșești. Ai iubit, dar ai uitat să te iubești pe tine. Îți cauți sora, dar încă trebuie să te cauți pe tine. Abia atunci când toate foile vor vorbi vei putea să-ți refaci familia. Atât cât a rămas din ea.

Scoase din buzunar cele câteva hârtii pe care încă cuvintele continuau să se ascundă în spatele unei chei de criptare nedeslușită.

— Citește-mi foile, Iulia!

— Nu vreau.

— Este Iulia sora ta?

Iulia își întoarse privirea spre sobă și răspunse la întrebarea lui Gabriel cu altă întrebare.

— Știi unde este? Unde este Iulia? Trebuie să o găsesc.

— Este în siguranță și cred că vrea ca tu să stai cu mine, departe de ea.

Un zâmbet ușor se așeză pe fața Iuliei, rupând acea dungă care traversa mereu unul dintre obraji.

— Să fim domnul și doamna Aaron von Pieler?

— Dar suntem domnul și doamna Aaron von Pieler.

Doctorul Gabriel îi cuprinse din nou obrajii în palmele sale. Iulia își afundă fața în palmele sale și câteva lacrimi se prelinseră printre degetele sale.

— Eu sunt baronul. Baronul Aaron von Pieler. Tu m-ai salvat pe mine iar eu ți-am salvat sufletul din mâna diavolului. O să fii nevasta mea în fața oamenilor și a lui Dumnezeu.

Eu, Iulia, un suflet născut în întunericul iadului, văd lumina Domnului doar prin ochii tăi. Când căldura mâinilor tale dispare, se lasă întunericul, adăugă ea reluând un pasaj din caietul baronului.

— Voi fi mereu lângă tine, Iulia. Voi avea grijă de tine toată viața. Rămâi lângă mine.

— Și Iulia, fata noastră?

— Iulia, fata noastră ne așteaptă acasă. Vino Iulia. Azi mergem acasă. Vom fi mereu familia von Pieler.

Doctorul luă micul bagaj și amândoi se îndreptară spre casa de la marginea satului sub privirea speriată a Crinei.

De astă dată, tanti Crina se repezi spre turnul roșu și dispăru în spatele acestuia. După câteva minute, se opri speriată. Simțise cum apa rece îi inundase încălțările și, pe măsură ce înaintase, observase că apa creștea. Speriată, s-a întors strigând cât o ținea gura.

— Unde ești, Iulia? Ieși de acolo. O să te îneci.

Hotărâră să meargă pe malul Lotrioarei, dar nu făcură decât o mică parte din drum și un vuiet puternic le opriră pașii. Nivelul apei creștea văzând cu ochii și începuseră să apară scânduri smulse din garduri, apoi chiar și câteva obiecte din gospodăriile care se învecinau cu râul.

— O viitură, spuse Iulia speriată, retrăgându-se de pe malul râului.

— Nu te speria. Să ne întoarcem la drum. Acolo vom fi în siguranță.

— Și fata noastră? Ai spus că este acasă. Este în pericol.

— Iulia, noi nu avem nicio fată.

— Când mor părinții, sora mai mare devine mamă. Unde este Iulia, doctore?

— Iulia este destul de mare să-și poarte singură de grijă. În paginile caietului am găsit de mai multe ori cuvintele „viol”, „tenis”, „cruce”. Ai fost violată, Iulia?

Vuietul creștea tot mai mult.

— Unde este Iulia, doctore?

— Cred că este în peșteră.

— Trebuie să ne întoarcem. Are nevoie de ajutor.

— Dar ea știe cel mai bine cum să plece de acolo.

Iulia nu răspunse și începu să alerge spre spital. Când ajunseră în drum, se intersectară cu câteva tractoare cu remorci pline de nisip. Lucrurile păreau să devină grave. Oltul putea inunda oricând spitalul. Opriră un tractor și urcară în cabină alături de șofer.

 

Еще ...

Fantezie

Un gust amar simții acum pe seară 

  Când ochii ei mi-au smuls

Timpul schițat pe coală.

    Mi-a rupt, fugitiv, versul

      Mi-a arătat demersul

   Unui îndrăgostit, bolnav

Ce ajunge la disperare,

    Și nu mai are loc în pat.

Căci dansul nopții îl îndeamnă 

   Să facă pași de-abia venit,

Fără rușine, fără conștiință 

    Peste un drum numai de flăcări,

Așteptat parcă,

De niște șerpi ascunși 

       După un stup de nectar.

 

Oh, spune-mi, tu

   Zeiță atotputernică

  Cum e să-ți pierzi răbdarea 

    Cu a lui psihoză isterică,

Cum e să zbieri numai la lună

    Să te-neci în ale mele      gânduri ;

Alături de entitatea 

    Ce nu-ți oferă o frânghie

Pentru a-ți găsi scăparea,

Ca să te întorci vie

Sau încă cunoscută,

    Drept a mea fantezie.

Еще ...

GALAȚI !

Te cântă poeții, care cum poate

Fiecare cântă pe alt fel de strună.

Știm toți câtă iubire îți poartă .

Zeci de generații și-au îngropat în tine ,

Credințe și speranțe ,

Durere și suspine .

Ești leagăn peste timp

Și loc de închinat .

Еще ...

Mi-e dor

Mi-e  dor  de-o-ncăpere

C-un  mic  abajur ,

Mi-e  dor  de  tăcere

Și  liniște-n  jur  ,

 

De-o  muzică  veche  ,

Din  ani  de  demult ,

Iar  tu , la  ureche 

Să-mi  cânți , eu  s-ascult  .

 

Mi-e  dor , Minabella 

De  buzele-ți  moi ,

De  cântecu-acela 

Ce-l  știm  numai  noi  ..

 

Mi-e  dor  de-o  poveste  

Cu  iz  de  mister ,

De  vise  celeste 

Și  zâne  din  cer  .

 

Mi-e  dor  fără  preget 

Și  simt , tot   mereu  ,

Cum  micul  tău  deget 

Se-atinge  de-al  meu  ..

 

Mi-e  dor  de  misterul 

Frumosului  vis  ,

De  zborul  și  cerul 

Spre  viață  deschis  .

Еще ...

Reminiscenta

Te chem din neguri să apari

Și să îmi dai lumină,

Însă atâtea voci în gol

te strigă fără stimă.

 

Te văd prin ceață și prin fum

Oh, vânt primăvăratic,

Dar sufocat de așteptări

mă sting tot singuratic.

 

Îți simt flagranța ce-ai ascuns-o

Și-mi pare așa.. ușoară.

Înăbușită în dor, însă,

pe loc devine amară.

 

Și cum să fac să mi te-aduc

aici, pentr-o secundă,

când ceru-ți larg și făr' de margini

nu poate să pătrundă?

 

Și-n vis te simt și te ascult,

Dar mă trezesc și ești departe.

Pierdută-n ochii lor de plumb

și vorbele deșarte.

Еще ...

O zi de vară

Pornește-un vânt de vară

Suflând apleacă lanul

Se-ndreaptă către munte

Cântând se mișcă ramul

Coboar-apoi spre mare

Ușor împinge valul

Plimbându-se în cercuri

Șoptind atinge malul

 

Prin apele sărate

Înoată-n lung delfinii

Sărind pe lângă barcă

Încântă pasagerii

Plutind fără de teamă

Se-arată pescărușii

Așteteaptă-n zbor pomană

Să prindă pufuleții

 

Din papură și trestii

Se-aude hărmălaie

Orăcăie brotacii

Tot cântă din cimpoaie

Apar și cormoranii

Egretele-s  vioaie

Ascund în cuib mezinii

Se-arată-n ceruri ploaie

 

Pe câmp rotesc ciulinii

Uscat pământul doare

Oftează mărăcinii

De apă setea-i mare

Furtuna răbufnește

În zări norii se-nfoaie

Stihia se pornește

Ne-ascundem în odaie

 

Privim de la ferestre

Spectacol de șuvoaie

Imagini de poveste

Curg apele puhoaie

Structurile terestre

Topindu-se se-nmoaie

Răsună-n cer orchestre

Prin nori lucesc văpaie

 

De-odată se oprește

Fug norii în convoaie

Apar crâmpeie-albastre

Lumina  se  înfoaie

Un soare dogorește

Cad razele greoaie

Grădina înflorește

Petale-n evantaie

Spre seară vine luna

Căldura se înmoaie

Ieșim cu toți-afară

Să facem o plimbare

Curând răsare noapte

Lumina se îndoaie

Adorm și cântăreții

E liniște-n zăvoaie

Еще ...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 18. Familia von Pieler

Doctore, doctore! Vino!

Tanti Crina alerga printre bălțile care acopereau cu dărnicie gropile de pe aleile de ciment care uneau clădirile. O primăvară extrem de umedă cu nopți bogate în ploi nesfârșite se așezase cu multă insistență peste Lazaret. Parcă era un asalt al cerului asupra unei redute ce nu putea fi cucerită decât la adăpostul întunericului. Cum se arătau zorii, norii se retrăgeau lăsând un soare încă incomplet refăcut după suferința din lunile de iarnă să mângâie mai mult cu speranțe decât cu căldură oameni și animale, așteptări și dezamăgiri. În puținele momente când curtea spitalului se golea de zarva pacientelor și a personalului, urechile oamenilor se umpleau de vuietul Oltului peste măsură de umflat de ploi și de curgerile ce nu încetau să coboare pe toate cărările ce duceau spre vale. Cei câțiva câini aciuați dincolo de gardul ce dădea spre râu, locul în care resturile de mâncare îi invitau la adevărate ospeţe, mârâiau mai amenințători decât niciodată. Nicio vietate nu părea să rămână nepăsătoare la jocul cerului cu pământul.

Doctore, doctore!

Gabriel se opri din mers și se întoarse. Părea împovărat de toată suferința acelor locuri în ciuda unei stări de beatitudine care domnea printre paciente odată cu începutul unui nou ciclu de viață timid apărut pe la colțurile de garduri sub forma săgeților albe ce vor exploda în primele flori ale anului. După o toamnă melancolică zdrobită de un alb mult prea supărător ce uniformizase trăirile într-o perpetuă inerție, iată că dincolo de micul univers personal puteai vedea cum se naște făptura plină de viață a naturii răspândind culori și mirosuri. Fiecare pacientă își deschidea larg ferestrele sufletului pentru a-și reîmprospăta viața.

— Tanti Crina!

Aceasta se apropie de doctor, aproape să-l dărâme, apoi spuse șoptit:

— Știu totul. V-am văzut.

— Ce tot spuneți?

— V-am văzut doctore. Cu Iulia.

— Iulia urmează un tratament. Sigur că m-ați văzut cu Iulia.

— În peșteră. Dar nu spun. Iulia este tânără. Tu ești tânăr și tinerii sunt bolnavi dacă nu fac dragoste. Dar nu vreau să plece.

Doctorul Gabriel deveni mai atent.

— Tanti Crina! Este vorba de tratament. Nu știu ce ați văzut. Peștera este un loc secret al Iuliei. Ea a vrut să mergem acolo, să mi-l arate.

— Și asistenta mergea acolo. Și asistenta a plecat. Nu vreau să plece și Iulia.

— Iulia o să plece când se va face bine.

— Nu, doctore! Pleacă acum. Vino! Este îmbrăcată în rochia aceea nouă și pleacă.

Doctorul Gabriel o lăsă pe alee pe tanti Crina și se precipită spre salonul-debara. Iulia era așezată pe marginea patului cu un mic bagaj pregătit alături.

— Ce vrei să faci, Iulia?

— Vreau să plec. Aici nu mă ajută nimeni.

— Eu nu te-am ajutat?

— Ba da. Nici nu știi cât de mult. Dar nu mai poți face nimic pentru mine.

— Pot, Iulia. Acum te cunosc. Îți cunosc viața și pot să te fac bine.

Scoase caietul din buzunar și se apropie de focul viu din sobă. Fără să stea pe gânduri îl aruncă sub privirile speriate ale Iuliei.

— De ce, doctore?

— Pentru că viața ta nu mai este un secret.

Scoase foile scrise de el și le puse în fața Iuliei.

— Aici este toată copilăria ta. Și trebuie să recunosc că nu ești deloc atât de bolnavă pe cât de mult ai suferit.

Iulia luă foile și le aruncă și ea în foc.

— Mă simt ușurată, dar locul meu nu este aici. Vreau să plec.

— Vrei să pleci pentru a-ți căuta sora?

— Mă simt bine. Trebuie să o regăsesc. Are nevoie de mine.

— Dar ai găsit-o vreodată? Nu cumva cauți o fantomă?

— Sora mea are nevoie de mine.

— I-ai iubit mult. Pe mama ta, pe mătușa ta și chiar pe tatăl tău.

— Ei nu mai sunt! Din cauza mea.

— Nu, Iulia! Greșești. Ai iubit, dar ai uitat să te iubești pe tine. Îți cauți sora, dar încă trebuie să te cauți pe tine. Abia atunci când toate foile vor vorbi vei putea să-ți refaci familia. Atât cât a rămas din ea.

Scoase din buzunar cele câteva hârtii pe care încă cuvintele continuau să se ascundă în spatele unei chei de criptare nedeslușită.

— Citește-mi foile, Iulia!

— Nu vreau.

— Este Iulia sora ta?

Iulia își întoarse privirea spre sobă și răspunse la întrebarea lui Gabriel cu altă întrebare.

— Știi unde este? Unde este Iulia? Trebuie să o găsesc.

— Este în siguranță și cred că vrea ca tu să stai cu mine, departe de ea.

Un zâmbet ușor se așeză pe fața Iuliei, rupând acea dungă care traversa mereu unul dintre obraji.

— Să fim domnul și doamna Aaron von Pieler?

— Dar suntem domnul și doamna Aaron von Pieler.

Doctorul Gabriel îi cuprinse din nou obrajii în palmele sale. Iulia își afundă fața în palmele sale și câteva lacrimi se prelinseră printre degetele sale.

— Eu sunt baronul. Baronul Aaron von Pieler. Tu m-ai salvat pe mine iar eu ți-am salvat sufletul din mâna diavolului. O să fii nevasta mea în fața oamenilor și a lui Dumnezeu.

Eu, Iulia, un suflet născut în întunericul iadului, văd lumina Domnului doar prin ochii tăi. Când căldura mâinilor tale dispare, se lasă întunericul, adăugă ea reluând un pasaj din caietul baronului.

— Voi fi mereu lângă tine, Iulia. Voi avea grijă de tine toată viața. Rămâi lângă mine.

— Și Iulia, fata noastră?

— Iulia, fata noastră ne așteaptă acasă. Vino Iulia. Azi mergem acasă. Vom fi mereu familia von Pieler.

Doctorul luă micul bagaj și amândoi se îndreptară spre casa de la marginea satului sub privirea speriată a Crinei.

De astă dată, tanti Crina se repezi spre turnul roșu și dispăru în spatele acestuia. După câteva minute, se opri speriată. Simțise cum apa rece îi inundase încălțările și, pe măsură ce înaintase, observase că apa creștea. Speriată, s-a întors strigând cât o ținea gura.

— Unde ești, Iulia? Ieși de acolo. O să te îneci.

Hotărâră să meargă pe malul Lotrioarei, dar nu făcură decât o mică parte din drum și un vuiet puternic le opriră pașii. Nivelul apei creștea văzând cu ochii și începuseră să apară scânduri smulse din garduri, apoi chiar și câteva obiecte din gospodăriile care se învecinau cu râul.

— O viitură, spuse Iulia speriată, retrăgându-se de pe malul râului.

— Nu te speria. Să ne întoarcem la drum. Acolo vom fi în siguranță.

— Și fata noastră? Ai spus că este acasă. Este în pericol.

— Iulia, noi nu avem nicio fată.

— Când mor părinții, sora mai mare devine mamă. Unde este Iulia, doctore?

— Iulia este destul de mare să-și poarte singură de grijă. În paginile caietului am găsit de mai multe ori cuvintele „viol”, „tenis”, „cruce”. Ai fost violată, Iulia?

Vuietul creștea tot mai mult.

— Unde este Iulia, doctore?

— Cred că este în peșteră.

— Trebuie să ne întoarcem. Are nevoie de ajutor.

— Dar ea știe cel mai bine cum să plece de acolo.

Iulia nu răspunse și începu să alerge spre spital. Când ajunseră în drum, se intersectară cu câteva tractoare cu remorci pline de nisip. Lucrurile păreau să devină grave. Oltul putea inunda oricând spitalul. Opriră un tractor și urcară în cabină alături de șofer.

 

Еще ...

Fantezie

Un gust amar simții acum pe seară 

  Când ochii ei mi-au smuls

Timpul schițat pe coală.

    Mi-a rupt, fugitiv, versul

      Mi-a arătat demersul

   Unui îndrăgostit, bolnav

Ce ajunge la disperare,

    Și nu mai are loc în pat.

Căci dansul nopții îl îndeamnă 

   Să facă pași de-abia venit,

Fără rușine, fără conștiință 

    Peste un drum numai de flăcări,

Așteptat parcă,

De niște șerpi ascunși 

       După un stup de nectar.

 

Oh, spune-mi, tu

   Zeiță atotputernică

  Cum e să-ți pierzi răbdarea 

    Cu a lui psihoză isterică,

Cum e să zbieri numai la lună

    Să te-neci în ale mele      gânduri ;

Alături de entitatea 

    Ce nu-ți oferă o frânghie

Pentru a-ți găsi scăparea,

Ca să te întorci vie

Sau încă cunoscută,

    Drept a mea fantezie.

Еще ...
prev
next