Raiul in haos
Mi-ai pictat stele pe cerul înnorat,
Iar eu cu naiva inocență a tinereții
Am ignorat fundalul greșit conturat,
Dar totul s-a spart în zorii dimineții.
S-au risipit iluziile iubirii tale triste
Care îmi hrăneau inima însetată.
Metaforele tale au câte doua fețe
Și oglinda în care te uiți este crăpată.
Multitudinea de chipuri ți se potrivește,
Căci tu nu ai fost niciodată numai unul.
Dragostea ta mai mult mă otrăvește...
Al tău "te iubesc" e sinonim cu mercurul.
Te caut și acum pe cerul senin.
Nu înțeleg de ce dar vreau să îmi amintesc,
Să zăresc ceva ce aș putea să cuprind,
Vreau măcar o senzație cu sensul olfactiv.
Dar de când ai plecat nu mai sunt nori.
Tind să cred ca tu îi desenai intenționat
Uitând tunetele ce îmi strârneau fiori,
Iar eu credeam în fundalul dezordonat.
Eram ancorată în iubirea pe care o simțeam
Fiind singurul real din tot pastelul.
Reprocitatea lipsea, dar cumva completam
Dăruindu-mă până mi-am consumat sufletul.
Eu am rămas cu mâinile goale, cu ochii goi,
Cu mintea împrăștiată, cu raiul în haos.
Sunt singura pe drumul de salcâmi
Înconjurată de liniște și de miros frumos,
De dor de tine, de dor de mine și de amândoi.
Mi se repetă în gând frânturi cu gust amar,
Secvențe mincinoase rostite greoi,
Pe care încerc să le omor cu uitarea
Și să mă despart de tabloul murdar.
Vreau să îmbrățișez noua mea realitate
Străină de tine și tot ce ai însemnat.
Să nu te mai caut în miez de noapte
Și arunc din mine tot ce am păstrat.
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: Patriciaa Ștefan
Data postării: 14 mai 2024
Vizualizări: 564
Poezii din aceiaşi categorie
Înger căzut
Departe
Şi singur,
Un gând călător,
Îl tentează abisul amețitor,
Cu aripile frânte
Păşeşte greoi...
Iubise!
Dar visul s-a stins până în zori.
Înalță privirea şi țipă spre nori:
-Nu pot să mai zbor!
Şi ochii mă dor...
Iar visul se stinge...
De aripi... mi-e dor...
Şi sângele picură-n mine sonor...
Dar pare să cadă în gol...
Om pentru alt om
Întotdeauna un om are nevoie de-un alt om
Și-așa am avut eu nevoie de tine
Și mi-ai fost mereu cu orgoliu în glas
Ai simțit... si-ai plecat, când te-ai simțit prea plin de tine.
M-ai judecat cu tăceri neclintite
Cu vorbe reci, născute din neant...
În ochii tăi sclipeau lumini rătăcite
Eram un chip străin pe-al tău ecran.
Și tot respectul l-ai prefăcut în teamă
Sub acuzații cu glas înfiorător ....
Doar dorul a rămas ce-n liniște te cheamă
Nu te mai strigă... tace, sub un cer tremurător.
În a șaptea așteptare
Privirea-mi îndreptată-n nori,
Răsare soarele în zori,
Luni în șir am pătimit,
Singurătate în suflet tipărit.
Singurătate plină de regret
Cănd concep al tău portret,
Doar el cu mine a rămas
Din viața mea cînd te-ai retras.
Lacrimă pe obraz îmi sprinteni
Și așteptarea conteni,
Inima-mi pierde în instanță,
În ochi nu mai port speranță.
Speranța trecea în disperare,
Vise în urne funerare,
Ultima zi răsare
În a șaptea așteptare.
(În a șaptea așteptare/ part 4...Final)
Prieten adevărat
Un prieten adevărat,
E cel ce nu trădează,
E cel ce e bun,
Și e cel ce stimează.
Autor: Nicoleta Postovan
Vis
Privesc luna, îmi zâmbește,
Încercând să mă atragă
Spre cerul lin ce însoțește
O lume îmbelșugată.
Închid ochii, mă gândesc
La iubirea pierdută a noastră.
Înspre lună eu pășesc
Uitându-mi trupul la fereastră.
Ajung sus, tu mă privești
Cu un buchet de flori în mână,
Așteptând să întâlnești
O prea frumoasă zână.
Mă întreb dacă eu sunt oare
Acea zână-ntruchipată
Într-o floare protectoare
Ce-ți va dărui iubirea toată.
Te ating, te uiți în gol,
Ne-ntâlnindu-mi moarta privire
Ce speră că un miracol
Se va ivi ca o strălucire.
Ochii mei goi îi întâlnești,
Atingându-mi părul, mângâindu-l
Reușești să mă privești,
Golul inimii acoperindu-l.
Îți surâd, încep să plâng
Când încet, încet dispari.
Trandafirii eu îi strâng
În timp ce tu, domol, tresari.
O mână fină mă cuprinde,
Încălzindu-mi sufletul pustiu
Care ține încă la tine,
Necăjit și sângeriu.
Cobor treptat, deschizându-mi ochii,
Oh, lună! Mă contempli din nou,
Dar zâmbetul e acum al morții,
Suferind într-un tablou.
Îmi simt lacrimile ochilor
Transformându-se în gheață
Unde-i lumea visurilor,
Pierdută acolo în ceață?
Îți caut încă zâmbetul
Pierdut în amintire
Dar uite, îmi pierd sufletul
Într-un vis de fantezie.
Omagiu lui Mihai Eminescu
Omagiu lui Mihai Eminescu
Mihai, luceafăr peste veacuri, stins,
Tu ne-ai lăsat un dor adânc, aprins.
Cu versul tău, în suflet ne-ai pătruns,
Și limba dulce-n slove ai ascuns.
Pe codri falnici i-ai făcut să plângă,
Pe ape line dorul să le-nfrângă.
Iar stelele, cu farmecul tău viu,
S-au prins în horă-n cerul azuriu.
Din „Teiul sfânt” se scurge nemurirea,
Și-n fiecare vers vibrează firea.
Ai pus în cuvinte un neam întreg,
Ești farul ce călăuzește-un legământ vechi.
Astăzi, Mihai, îți închinăm cuvânt,
Cu gând curat și suflet legământ.
Ești steaua noastră-n zarea infinită,
Purtând mereu lumina ta vrăjită.
Înger căzut
Departe
Şi singur,
Un gând călător,
Îl tentează abisul amețitor,
Cu aripile frânte
Păşeşte greoi...
Iubise!
Dar visul s-a stins până în zori.
Înalță privirea şi țipă spre nori:
-Nu pot să mai zbor!
Şi ochii mă dor...
Iar visul se stinge...
De aripi... mi-e dor...
Şi sângele picură-n mine sonor...
Dar pare să cadă în gol...
Om pentru alt om
Întotdeauna un om are nevoie de-un alt om
Și-așa am avut eu nevoie de tine
Și mi-ai fost mereu cu orgoliu în glas
Ai simțit... si-ai plecat, când te-ai simțit prea plin de tine.
M-ai judecat cu tăceri neclintite
Cu vorbe reci, născute din neant...
În ochii tăi sclipeau lumini rătăcite
Eram un chip străin pe-al tău ecran.
Și tot respectul l-ai prefăcut în teamă
Sub acuzații cu glas înfiorător ....
Doar dorul a rămas ce-n liniște te cheamă
Nu te mai strigă... tace, sub un cer tremurător.
În a șaptea așteptare
Privirea-mi îndreptată-n nori,
Răsare soarele în zori,
Luni în șir am pătimit,
Singurătate în suflet tipărit.
Singurătate plină de regret
Cănd concep al tău portret,
Doar el cu mine a rămas
Din viața mea cînd te-ai retras.
Lacrimă pe obraz îmi sprinteni
Și așteptarea conteni,
Inima-mi pierde în instanță,
În ochi nu mai port speranță.
Speranța trecea în disperare,
Vise în urne funerare,
Ultima zi răsare
În a șaptea așteptare.
(În a șaptea așteptare/ part 4...Final)
Prieten adevărat
Un prieten adevărat,
E cel ce nu trădează,
E cel ce e bun,
Și e cel ce stimează.
Autor: Nicoleta Postovan
Vis
Privesc luna, îmi zâmbește,
Încercând să mă atragă
Spre cerul lin ce însoțește
O lume îmbelșugată.
Închid ochii, mă gândesc
La iubirea pierdută a noastră.
Înspre lună eu pășesc
Uitându-mi trupul la fereastră.
Ajung sus, tu mă privești
Cu un buchet de flori în mână,
Așteptând să întâlnești
O prea frumoasă zână.
Mă întreb dacă eu sunt oare
Acea zână-ntruchipată
Într-o floare protectoare
Ce-ți va dărui iubirea toată.
Te ating, te uiți în gol,
Ne-ntâlnindu-mi moarta privire
Ce speră că un miracol
Se va ivi ca o strălucire.
Ochii mei goi îi întâlnești,
Atingându-mi părul, mângâindu-l
Reușești să mă privești,
Golul inimii acoperindu-l.
Îți surâd, încep să plâng
Când încet, încet dispari.
Trandafirii eu îi strâng
În timp ce tu, domol, tresari.
O mână fină mă cuprinde,
Încălzindu-mi sufletul pustiu
Care ține încă la tine,
Necăjit și sângeriu.
Cobor treptat, deschizându-mi ochii,
Oh, lună! Mă contempli din nou,
Dar zâmbetul e acum al morții,
Suferind într-un tablou.
Îmi simt lacrimile ochilor
Transformându-se în gheață
Unde-i lumea visurilor,
Pierdută acolo în ceață?
Îți caut încă zâmbetul
Pierdut în amintire
Dar uite, îmi pierd sufletul
Într-un vis de fantezie.
Omagiu lui Mihai Eminescu
Omagiu lui Mihai Eminescu
Mihai, luceafăr peste veacuri, stins,
Tu ne-ai lăsat un dor adânc, aprins.
Cu versul tău, în suflet ne-ai pătruns,
Și limba dulce-n slove ai ascuns.
Pe codri falnici i-ai făcut să plângă,
Pe ape line dorul să le-nfrângă.
Iar stelele, cu farmecul tău viu,
S-au prins în horă-n cerul azuriu.
Din „Teiul sfânt” se scurge nemurirea,
Și-n fiecare vers vibrează firea.
Ai pus în cuvinte un neam întreg,
Ești farul ce călăuzește-un legământ vechi.
Astăzi, Mihai, îți închinăm cuvânt,
Cu gând curat și suflet legământ.
Ești steaua noastră-n zarea infinită,
Purtând mereu lumina ta vrăjită.
Alte poezii ale autorului
Abia în iulie
Aș vrea să poți să îmi citești în ochi
Primăvara care răsare în mintea mea
Și toate versurile scrise despre noi,
Nesuperficial, fără a le pierde noțiunea.
Visele mele de după ora trei a nopții
Conturând numai momente fericite.
Dar ele există doar între coperțile cărții
Ce poartă în loc de titlu numele noastre.
Căci eu scriu atunci când îmi lipsești
Despre cât însemni și tot ce îmi doresc,
Ce aș vrea să îți spun când mă privești,
Despre ce simt, dar nu pot să rostesc.
Despre cioburile de lângă patul tău
Și nisipul vărsat pe podeaua maronie...
Căci nu am suportat clipele ce se scurgeau
Știind că mă vor despărți curând de tine.
Am spart clepsidra în mod voit, neregretat,
Cu oarba speranța că voi opri timpul
Și pentru câteva ore chiar a funcționat...
Până a sunat de pe perete ceasul.
Trezind conștientizarea interioară
Că trebuie să plec, că trenul nu așteaptă...
Că de acum mă voi ruga timpului să treacă
Știind că te voi revedea tocmai la vară.
Viziune
Tunete cu sunet de vioară, parcă acordată puțin mai strâns
Și norii albi din timpul nopții, luminați de fulgere cu nuanțe mov,
Copacul de iasomie, ce împrăștie nesecat al său miros
Pe care nici ploaia nu îl spală, ci se împletesc până la ultimul nod...
Construiesc pastelul perfect, dar și motivul evadării
Din camera cu patru paturi goale și lampă cu lumina slabă.
Fără sa spui nimănui, fără sa știi ce te așteaptă, tu îți strângi
În buzunare doar strictul necesar pentru amintirea vagă
Ce îți va rămâne, o data cu trecerea verii sau a mai multora.
Toată claritatea cade asupra unei singure persoane,
Despre care vorbești mereu, dar tot în secret îi este identitatea.
Tu fugi, ramai și fără suflu și fără rațiune...către străinul de departe.
Tu fugi, fără sa te uiți înapoi la camera ce ai lăsat-o pustie.
Tu fugi, cu inima fanfară, gata de a fi iarăși împrăștiată.
Tu fugi, fără sa te uiți înapoi la pericolul care vine după tine.
Tu fugi, de gălăgia din capul tău către liniștea ce crezi ca te așteaptă.
La fel ai făcut și ieri, la fel faci și astăzi, și dacă s-ar putea
Ai face la fel și mâine pentru pătura verde împărțită la doi,
Pentru singura priza unde îți încarci pe rand telefonul și tigara,
Pentru îmbrățișarea nocturnă a cuiva despre care nu vei spune "noi"
Chiar dacă el este omul care simți că te completează.
Tu te pierzi în ochii lui atunci când îți vorbește despre viață
Și te arunci în brațele lui, când noaptea este rece, dar pielea sa e caldă...
Asta este viziunea ta despre echilibru, dar nu pui corect lucrurile în balanță,
Căci ignori frigul ce te înconjoară, după cele 5 secunde de confort
Și pătura incapabilă să te învelescă, menită pentru o singura persoană.
Tu nu existi în acest tablou, dar continui să îl pui în ramă,
Încercând sa îl așezi, într-un cui ce apropae stă să cadă,
Măcar sa îl faci să pară cât de cât drept.
Noapte albă
Tablou pictat din culori de trandafir,
Agățat de pereții camerei obscure.
Dezordinea tronează, nu poți să respiri,
E un miros închis cu esențe dure.
Pereți de cărămidă, ce cândva păstrau
În interiorul lor căldură... cu tapet verde,
Pătat de praf și de-amintiri ce promiteau
Să nu se șteargă de timpul care trece.
Pe holul rece, cu ferestre din care au
Rămas doar tocul, se aude vântul
Ce sună precum un râs metalic. Eu stau
Și îl ascult, uitând și scopul și prezentul.
De ce mă aflu eu aici? Pe unde am intrat?
La ușa principală acum mult timp am pus
Un lacăt și încă doua, trei, am aruncat
Și cheia pe un sertar, la care nu am ajuns.
Dar uite-mă... repet în minte un cântec
Vechi șoptit de tine la urechea mea,
Într-o noapte caldă, precum un farmec
Sau o vrajă ce m-a urmărit de-o viața.
Aș vrea să mă întorc, dar continui să merg
Trecând pe lângă uși, cu vopseaua cojită,
Dar culoarea-i încă vie și amintiri ce nu mai trec,
Ascunzând cioburi din inima mea rănită.
*
Este un vis repetitiv când noaptea nu-i albă,
De care fug, să mă ascund în nesomn.
Ma refugiez în tăcerea nopții care-i sfântă
Și în prezența Lunii, căreia îi cer un îndemn.
Dar am și eu partea mea de vinovăție,
Căci nu te-am lăsat să îmi pleci din gând,
Nici numele tău nu le este străin buzelor mele,
Repetând cu foc, fiecare literă pe rând.
Nici brațelor tale nu le am dat drumul încă,
Le las să mă înghită în fiecare noapte
La ora trei și jumătate, într-o formă pașnică,
De un ultim minut tandru de o adâncă liniște.
Dar totul este efemer și ai să-mi treci curând,
Deși am spus că nu te voi lăsa deloc atunci
Asta ți-a fost ultima dorință, iar eu, sperând,
Naiv că nu esti serios și ce am promis nu calci.
Crinii culcați la pământ, la fel și spicele de grâu
Își au cuvântul, trezindu-mă din visul fără somn.
Și muzica de pe fundal, păstrându-și ritmul
Creează un refugiu și mă invită să dorm.
*
Tablou pictat din culori de trandafir,
Agățat de pereții camerei obscure.
În mijlocul ei, pe masă sunt așezate în șir
O sticla de vin și un pahar, miros de strugure,
De salcâm, de miere și de dor; toate în note dure.
..............................................................................
Societate
O furtună îmi bate în piept,
Amețindu-mi atât mintea cât și pașii.
Dar eu nu stau, merg drept,
Să ies din marea în care mă sufoc.
Marea de oameni fără duh,
Fără scop și fără ochi.
Abia în iulie
Aș vrea să poți să îmi citești în ochi
Primăvara care răsare în mintea mea
Și toate versurile scrise despre noi,
Nesuperficial, fără a le pierde noțiunea.
Visele mele de după ora trei a nopții
Conturând numai momente fericite.
Dar ele există doar între coperțile cărții
Ce poartă în loc de titlu numele noastre.
Căci eu scriu atunci când îmi lipsești
Despre cât însemni și tot ce îmi doresc,
Ce aș vrea să îți spun când mă privești,
Despre ce simt, dar nu pot să rostesc.
Despre cioburile de lângă patul tău
Și nisipul vărsat pe podeaua maronie...
Căci nu am suportat clipele ce se scurgeau
Știind că mă vor despărți curând de tine.
Am spart clepsidra în mod voit, neregretat,
Cu oarba speranța că voi opri timpul
Și pentru câteva ore chiar a funcționat...
Până a sunat de pe perete ceasul.
Trezind conștientizarea interioară
Că trebuie să plec, că trenul nu așteaptă...
Că de acum mă voi ruga timpului să treacă
Știind că te voi revedea tocmai la vară.
Viziune
Tunete cu sunet de vioară, parcă acordată puțin mai strâns
Și norii albi din timpul nopții, luminați de fulgere cu nuanțe mov,
Copacul de iasomie, ce împrăștie nesecat al său miros
Pe care nici ploaia nu îl spală, ci se împletesc până la ultimul nod...
Construiesc pastelul perfect, dar și motivul evadării
Din camera cu patru paturi goale și lampă cu lumina slabă.
Fără sa spui nimănui, fără sa știi ce te așteaptă, tu îți strângi
În buzunare doar strictul necesar pentru amintirea vagă
Ce îți va rămâne, o data cu trecerea verii sau a mai multora.
Toată claritatea cade asupra unei singure persoane,
Despre care vorbești mereu, dar tot în secret îi este identitatea.
Tu fugi, ramai și fără suflu și fără rațiune...către străinul de departe.
Tu fugi, fără sa te uiți înapoi la camera ce ai lăsat-o pustie.
Tu fugi, cu inima fanfară, gata de a fi iarăși împrăștiată.
Tu fugi, fără sa te uiți înapoi la pericolul care vine după tine.
Tu fugi, de gălăgia din capul tău către liniștea ce crezi ca te așteaptă.
La fel ai făcut și ieri, la fel faci și astăzi, și dacă s-ar putea
Ai face la fel și mâine pentru pătura verde împărțită la doi,
Pentru singura priza unde îți încarci pe rand telefonul și tigara,
Pentru îmbrățișarea nocturnă a cuiva despre care nu vei spune "noi"
Chiar dacă el este omul care simți că te completează.
Tu te pierzi în ochii lui atunci când îți vorbește despre viață
Și te arunci în brațele lui, când noaptea este rece, dar pielea sa e caldă...
Asta este viziunea ta despre echilibru, dar nu pui corect lucrurile în balanță,
Căci ignori frigul ce te înconjoară, după cele 5 secunde de confort
Și pătura incapabilă să te învelescă, menită pentru o singura persoană.
Tu nu existi în acest tablou, dar continui să îl pui în ramă,
Încercând sa îl așezi, într-un cui ce apropae stă să cadă,
Măcar sa îl faci să pară cât de cât drept.
Noapte albă
Tablou pictat din culori de trandafir,
Agățat de pereții camerei obscure.
Dezordinea tronează, nu poți să respiri,
E un miros închis cu esențe dure.
Pereți de cărămidă, ce cândva păstrau
În interiorul lor căldură... cu tapet verde,
Pătat de praf și de-amintiri ce promiteau
Să nu se șteargă de timpul care trece.
Pe holul rece, cu ferestre din care au
Rămas doar tocul, se aude vântul
Ce sună precum un râs metalic. Eu stau
Și îl ascult, uitând și scopul și prezentul.
De ce mă aflu eu aici? Pe unde am intrat?
La ușa principală acum mult timp am pus
Un lacăt și încă doua, trei, am aruncat
Și cheia pe un sertar, la care nu am ajuns.
Dar uite-mă... repet în minte un cântec
Vechi șoptit de tine la urechea mea,
Într-o noapte caldă, precum un farmec
Sau o vrajă ce m-a urmărit de-o viața.
Aș vrea să mă întorc, dar continui să merg
Trecând pe lângă uși, cu vopseaua cojită,
Dar culoarea-i încă vie și amintiri ce nu mai trec,
Ascunzând cioburi din inima mea rănită.
*
Este un vis repetitiv când noaptea nu-i albă,
De care fug, să mă ascund în nesomn.
Ma refugiez în tăcerea nopții care-i sfântă
Și în prezența Lunii, căreia îi cer un îndemn.
Dar am și eu partea mea de vinovăție,
Căci nu te-am lăsat să îmi pleci din gând,
Nici numele tău nu le este străin buzelor mele,
Repetând cu foc, fiecare literă pe rând.
Nici brațelor tale nu le am dat drumul încă,
Le las să mă înghită în fiecare noapte
La ora trei și jumătate, într-o formă pașnică,
De un ultim minut tandru de o adâncă liniște.
Dar totul este efemer și ai să-mi treci curând,
Deși am spus că nu te voi lăsa deloc atunci
Asta ți-a fost ultima dorință, iar eu, sperând,
Naiv că nu esti serios și ce am promis nu calci.
Crinii culcați la pământ, la fel și spicele de grâu
Își au cuvântul, trezindu-mă din visul fără somn.
Și muzica de pe fundal, păstrându-și ritmul
Creează un refugiu și mă invită să dorm.
*
Tablou pictat din culori de trandafir,
Agățat de pereții camerei obscure.
În mijlocul ei, pe masă sunt așezate în șir
O sticla de vin și un pahar, miros de strugure,
De salcâm, de miere și de dor; toate în note dure.
..............................................................................
Societate
O furtună îmi bate în piept,
Amețindu-mi atât mintea cât și pașii.
Dar eu nu stau, merg drept,
Să ies din marea în care mă sufoc.
Marea de oameni fără duh,
Fără scop și fără ochi.
Abia în iulie
Aș vrea să poți să îmi citești în ochi
Primăvara care răsare în mintea mea
Și toate versurile scrise despre noi,
Nesuperficial, fără a le pierde noțiunea.
Visele mele de după ora trei a nopții
Conturând numai momente fericite.
Dar ele există doar între coperțile cărții
Ce poartă în loc de titlu numele noastre.
Căci eu scriu atunci când îmi lipsești
Despre cât însemni și tot ce îmi doresc,
Ce aș vrea să îți spun când mă privești,
Despre ce simt, dar nu pot să rostesc.
Despre cioburile de lângă patul tău
Și nisipul vărsat pe podeaua maronie...
Căci nu am suportat clipele ce se scurgeau
Știind că mă vor despărți curând de tine.
Am spart clepsidra în mod voit, neregretat,
Cu oarba speranța că voi opri timpul
Și pentru câteva ore chiar a funcționat...
Până a sunat de pe perete ceasul.
Trezind conștientizarea interioară
Că trebuie să plec, că trenul nu așteaptă...
Că de acum mă voi ruga timpului să treacă
Știind că te voi revedea tocmai la vară.
Viziune
Tunete cu sunet de vioară, parcă acordată puțin mai strâns
Și norii albi din timpul nopții, luminați de fulgere cu nuanțe mov,
Copacul de iasomie, ce împrăștie nesecat al său miros
Pe care nici ploaia nu îl spală, ci se împletesc până la ultimul nod...
Construiesc pastelul perfect, dar și motivul evadării
Din camera cu patru paturi goale și lampă cu lumina slabă.
Fără sa spui nimănui, fără sa știi ce te așteaptă, tu îți strângi
În buzunare doar strictul necesar pentru amintirea vagă
Ce îți va rămâne, o data cu trecerea verii sau a mai multora.
Toată claritatea cade asupra unei singure persoane,
Despre care vorbești mereu, dar tot în secret îi este identitatea.
Tu fugi, ramai și fără suflu și fără rațiune...către străinul de departe.
Tu fugi, fără sa te uiți înapoi la camera ce ai lăsat-o pustie.
Tu fugi, cu inima fanfară, gata de a fi iarăși împrăștiată.
Tu fugi, fără sa te uiți înapoi la pericolul care vine după tine.
Tu fugi, de gălăgia din capul tău către liniștea ce crezi ca te așteaptă.
La fel ai făcut și ieri, la fel faci și astăzi, și dacă s-ar putea
Ai face la fel și mâine pentru pătura verde împărțită la doi,
Pentru singura priza unde îți încarci pe rand telefonul și tigara,
Pentru îmbrățișarea nocturnă a cuiva despre care nu vei spune "noi"
Chiar dacă el este omul care simți că te completează.
Tu te pierzi în ochii lui atunci când îți vorbește despre viață
Și te arunci în brațele lui, când noaptea este rece, dar pielea sa e caldă...
Asta este viziunea ta despre echilibru, dar nu pui corect lucrurile în balanță,
Căci ignori frigul ce te înconjoară, după cele 5 secunde de confort
Și pătura incapabilă să te învelescă, menită pentru o singura persoană.
Tu nu existi în acest tablou, dar continui să îl pui în ramă,
Încercând sa îl așezi, într-un cui ce apropae stă să cadă,
Măcar sa îl faci să pară cât de cât drept.