Ora 3,23 !...

Floare de colț

Scăldată in soare

Floare de colț

Îubire ce doare

Floare de colț 

Ideal de iubire

Trdită de drum

Spre seară apune.

Destin de parfum.

De o vreme îmi ieși mereu în cale.Te-am văzut,

te-am remarcat : Ești tânără, frumoasă,te admir,

dar nu-ți fac jocul,doar mă distrează. Eu mi-am ales 

drumul, mi-am găsit rostul și fericirea! Poate vrei să fii 

pasageră în viața mea ?Hai să stabilim de la început 

de nu fii fată cuminte ...nu mă mai ispiti...

,                                         

Te văd abătut tor mai des,

Ce motive ai tot n-am înțeles,

Te-ai izolat și te aud oftând,

Ți s-a întâmplat ceva de curând?

Tu taci, nu spui nimic, mă pui pe gânduri

Liniștea mea s-a risipit, mă doare,

Explică-te măcari în câteva rânduri,

Mă gândesc la ceva...poate fi o eroare.

Poate iubirea ? focul ei s-a stins?

Altă cauză nu-mi vine în minte.

Te macină vreo boală ? sau altă ceva?

Ce se întâmplă cu tine? inima mea simte.

      .....................

M-am hotărât, deși îmi este foarte greu,

Ți-am promis marea cu sarea din copilărie,

Prieten ți-am fost și tu mie,

Dar am întânlit iubirea pe care o vreau.

Uite de ce oftez și nu-mi găsesc locul,

Mi-a ieșit și mie în cale norocul

Dar să mă bucur de el nu puteam

Știi bine ce gânduri în minte purtam.

Dragul meu prieten, o să te ajut,

Rămâi tot prietenul pe care l-am avut

Decât o căsnicie fără iubire, secată,

Mai bine rămâi tu cel cu inima curată.

Mă trezesc dint-un vis învolburat

Că sunt un mare împărat

Și că-mi pot permite chiar

Să împart,darurii tuturor

Celor ce muncesc cu spor.

Să aduc bucurii în țară

Și  dreptate și iubire

Și puțină fericire

Dar știu prea bine

Ecurată utopie

Tatăl meu e plecat din lară,

De când eram mic, muncește pe afară.

Uneori mi-e așa tare dor și plâng

Îl apuc în brațe și cu dor îl strâng .

Mi-e dor să batem mingea, împreună 

La școală să mă ducă, uneori de mână

Când unii îmi caută gâlceavă, știu

Vine tata, vine nu-s în pustiu.

Și nu mai tac, pot răspunde pe măsură,

Să nu adun obidă în suflet și ură.

Simt că mă apăra un părinte

Și pot să fiu un copil cuminte.

Tata vine rar, ne trimite bani și alte cele.

Dar de vine acasă, mă lipsesc de ele.

Mamă, tată, locul vostru-i lângă noi 

Viața, ne călește trăind  lângă voi.

Familia nu trăiește prin corespondență

Iubirea, compasiunea, îi dă consistență!!!

 Poezia mea ce este?

Poate o tristă povește

Poate sunt neînțeleasă.

Poate adun nectar din flori

Orbită doar de culori.

Poate vreau să pun în ea 

Luminița  dintr-o stea.

Poezia mea ce este ?

Poate fi ce-am voit eu

Să trăiesc întens prin ea

Pân-ce Domnul m-o chema.

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

Början spelar roll

Början, lika jobbig som spännande. Du bär i ditt hjärta ett brett utbud av upplevelser, känslor, stämningar, förnimmelser. Många av dem är kanske för klumpigt återgivna, uttryckta, så är det nu. Det är en period av färdighetsbildning, sökande, upptäckter, avslöjanden, lärande av misstag och misslyckanden, stunder när du testar mer är du inte övertygad om att du vill fortsätta med det du började. Andra gånger vet vi att ett nytt skede i livet börjar, som vi letar efter antingen själva eller de omkring oss.

Hur som helst, början räknas, tänk dig en bra idrottare, som skulle ha deltagit i olika tävlingar och jag vet inte vad, skulle han ändå komma dit om han inte hade stöd, om han inte hade lycka till att hitta coachen efter hans inlärningsstil och hans behov? Nej, absolut inte.

På samma sätt kanske vi föreställer oss ett varumärke, hade det varit framgångsrikt, hade så många köpt därifrån om det inte haft support, reklam, kampanjer på jag vet inte hur många sociala mediekanaler? Nej, självklart inte, världen skulle inte ens veta att det märket fanns.

Början betyder avskildheten från det som var tidigare. Det kan vara planerat eller oplanerat i förväg, det beror på vad vi vill börja. Om vi till exempel vill anmäla oss till balettklasser, ja, vi kan planera början, även då är det inte riktigt planeringsbart, om instruktören inte kommer tillbaka från mammaledigheten inom utsatt datum. Om vi är mammalediga kan förlossningen inte schemaläggas, vi kan inte välja vilken månad vi ska föda, än mindre dag, tidpunkt. Det händer tillfälligt. Då har både vi och barnet en början, en ny väg som vi ska vandra tillsammans. Det spelar roll hur vi vill att barnet ska börja sitt liv. Som föräldrar kan vi välja vad vi vill att barnet ska ha. Vi uttrycker bara vår kärlek genom att skicka honom pengar och paket med jag vet inte vilken leksak från landet vi jobbar i, men under tiden tar en främling hand om vårt barn? Låt oss inte bli förvånade senare över att det kommer att finnas barriärer, begränsningar mellan oss och barnet. Bristen på närhet till barnet och kommunikation med det påverkar hans utveckling, eftersom han aldrig skulle ha känt sig önskad av dem. Han kommer bara ihåg sina biologiska föräldrar, men han kommer inte att känna igen dem som föräldrar i ordets rätta bemärkelse.

Vid den motsatta polen finns de föräldrar som väljer att stanna i landet. Morgondagen föder osäkerheter, denna stress som genereras av osäkerheterna, som vi själva föreställer oss, smittar över på barnet, om vi inte vet hur vi ska kontrollera oss själva och låta dem göra vad de vill. Då blir föräldrarna upprörda, pratar strunt, faktiskt strunt, till barnet, helt direkt. Vi ägnar mycket uppmärksamhet åt barnet i den första delen av spädbarnstiden, eftersom deras sinne är som en svamp. Absorbera allt, varje ord, gest, tonfall. Motvilligt kommer han att tillägna sig den början. Det kommer att ta över, stämningar, tankar, intryck, attityder. Det skulle vara synd om detta hände. Han måste växa upp vackert ur alla synvinklar, för hans föräldrar skulle ha tagit honom genom de bästa skolorna, genom de bästa gymnasieskolorna, den mycket drömda högskolan och jag vet inte var, det skulle vara förgäves han skulle nå höjden 1,90, bra utvecklad, atletisk och jag vet inte hur, om vi inuti hittar en blandning av trauman, hållna i oss själva, inte realiserade i tid, inte uttryckta, inte läkta. På utsidan skulle det se bra ut, men på insidan skulle det ses att ingen själ lades ner i dess tillväxt, eftersom den definitivt skulle sakna det som skulle vara mest värdefullt, medkänsla och mänsklighet. Vilken familj kommer han att hitta i sin tur? Vilka generationer kommer att bli resultatet av den familjen och så vidare.

Den behöver själens värme, precis som trädet, när vi planterar den, förutom att vattna den, ser vi till att den växer rakt och tjock, den behöver också värmen från solen för att utvecklas bra på alla.

Ibland kan början betyda att man ägnar sig åt en sport, cyklar, lär sig laga nya recept och så vidare. Var dock försiktig, om du väljer att lära dig något som inte kan läras bara genom att titta på YouTube-videor och det är det, du behöver instruktörer eller lärare för det jobbet, försök leta efter en person som åtminstone har den minsta viljan att vilja förstå din önskan att lära dig den färdigheten, din inneboende motivation att bli mer självständig ur den synvinkeln, dina rädslor, att stödja dig där du inte riktigt lyckas, att tillsammans övervinna det hindret. Annars kommer du också att lida, du kommer också fyllas med frustrationer, nerver över att du betalat för den kursen och instruktören har inte tid för dig, han har alltid andra, han prioriterar dem alltid mot dig, med allt som du också betalat samma summa pengar som de gynnade.

Liksom i skolklasser finns teorin om multipla intelligenser enligt vilken det finns 9 typer av intelligens. Jag vet inte varför vissa lärare fortfarande tycker att deras elever måste vara bra i sitt ämne. Om han väljer att offentligt förödmjuka honom inför klassen för hur lite matematik han kan, då skulle det vara rättvist för honom, efter den klassen, att finansiera honom, att ge honom pengar för att gå till terapisessioner, för att läka från sin rädsla misslyckande, ångest som leder till näsblod, illamående, yrsel, sömn och hjärtrytmrubbningar. Om han inte är bra på matte är det absolut inga problem, han kanske är mer uttrycksfull, bättre på att måla, slagverk, språk, sport, andra ämnen. Det skulle inte på något sätt vara rättvist att märka honom som att han inte kan göra någonting, att han inte skulle veta och inte skulle förstå ändå, att ingenting kan göras för honom och med honom, att ingenting kommer att bli någonting i livet och alla möjliga scenarier som detta. Varje man är unik, han har sina egna egenskaper som måste övas, bearbetas, finslipas. Det är vad föräldrar och lärare som har den här förlegade tanken att om han inte kan lära sig matte så kan han inte göra någonting. Av nyfikenhet känner sig utexaminerade från den matematiska fakulteten nöjda efter att ha avslutat den, hur många slutar egentligen med att undervisa i matematik när vägen till att bli vad de ville är full av hinder vid varje steg, och till och med meriter och kunskaper inte längre spelar någon roll? När han var ute på en lista med 10 kriterier matchade han inte bara ett, annars hade han alla och han blev aldrig accepterad? Vilken mening är det att tvinga dem att följa en väg som inte ens de som älskar matematik skulle följa? Låt barn, elever, elever av alla slag välja sin egen väg, hur mycket eller lite som passar dem! Sätt inte dig själv i andra människors skor och tro att du känner dem bättre, att du inser vad de vill, vad de strävar efter. Misstag som görs på egen hand är mycket lättare att rätta till än de som görs eftersom andra rådde dig att göra ett misstag.

Det beror på fallet, om han är ett mer fogligt barn kommer han att acceptera situationen och försöka hantera den, även om han kommer att vara deprimerad, inte i fred med sig själv, full av ilska och samla dolda frustrationer. Men om vi pratar om en natur som inte lyder, som vill vara oberoende i sina egna beslut och preferenser, då riskerar vi att nå en ökande andel skolavhopp. Han skulle fundera på att varför gå på den där kompisinfo-klassen, när han ändå inte finns i något som diskuteras där, inget gäller honom och passar honom inte. Det är därför det rekommenderas att föräldrar förstår sina barn och stödjer dem i varje större skede av livet.

Även om jag fokuserade på mindre trevliga aspekter är de en del av verkligheten i varje början, trots allt är början den mest komplicerade. Längs vägen blir saker enklare, mer flytande och allt blir en upplevelse mycket mer värd att levas, upplevas och kännas. Naturligtvis har de människor som möter i varje skede av en ung människas liv sina förtjänster.

Så låt oss tacka våra föräldrar som stöttade oss så mycket de kunde, upp till en viss ålder gav de oss möjligheter, kläder, accessoarer, prylar och allt det där, de matade oss, både med mat och och med positiva känslor, som de gav oss ett piller, att de förband våra sår efter varje fall, att de lättade på vår depression när vi tyckte att den var värdelös, att de hade tålamodet att studera oss, analysera oss och berätta vad som skulle passa oss bättre i de flesta situationer, att de gick oss genom parker, till konstgallerier, gelaterier och konditorier, att de odlade några smaker av musik och konst, att de gav oss de första instruktionerna, livets första bruksanvisning.

Vi tackar också pedagogerna, lärarna och professorerna, för de tillbringade också en bra del av tiden med oss, och de kanske har upplevt det vi upplevt, känslorna vid proven var inte bara våra, de var också deras. Vi uppskattar varje bra tanke, varje gång de lät oss lämna lektionen om vi inte mådde bra, när de rättade oss, när de tvingade oss till jag vet inte vilken tävling, när de förklarade för oss, när vi stavade, läste med dem, när de lärde oss nya saker, när de ändrade öden, när de gav mening till våra liv, när de hjälpte oss att hantera vår tid bättre, att sluta vara så utspridda som vi var.

Tack från djupet av våra hjärtan till alla som hjälpt oss att utvecklas, gå igenom gynnsamma förändringar, tog oss under sina skyddande vingar.

 Fetiţa, pe nume Mora, ieşi aproape de amiază din curtea casei şi atrasă de un fluturaş obraznic, colorat ca o sorcovă, nimeri în mijlocul unei poeniţe de vis, desprinsă parcă din cărţile ei de poveşti, prin mijlocul căreia curgea un pârâiaş domol, clipocind printre pietre. Cum neastâmpăratul flutur era pus pe şotii, luându-şi zborul ori de câte ori urmăritoarea sa întindea mânuţele după dânsul, fetiţa se înciudă atât de tare încât începu să-l certe şi să-l ameninţe cu pedeapsa supremă: înfingerea într-un bold. Se pare că nici lucru acesta nu avu darul să-l sperie prea tare pe fluturaş pentru că nu mult după aceea intră în pădure şi se făcu nevăzut în desişul frunzelor. Dar fetiţa nu se dădu bătută. Bănuia că neastâmpăratul se pitise pe undeva, poate chiar acolo, deasupra ei, după ciorchinii de cucuruz, motiv pentru care se ascunse la rându-i în spatele unui trunchi cioturos, aplecat peste un fel de povârniş, care se căsca dedesubt, aşteptând doar să-l înşface. Din păcate, fetiţa nu se mai uită pe unde calcă, aşa cum făcuse tot timpul, şi deodată se pomeni alunecând la vale, rostogolindu-se printre pietre şi mărăcini, căzând în gol, apoi prăbuşindu-se peste o movilă de nisip în mijlocul unei încăperi cu pereţii translucizi. Deşi era încă ameţită şi speriată de cele întâmplate, ţinându-şi cu greu lacrimile care o podideau, nu-şi putu stăpâni un zâmbet de bucurie când văzu în jurul ei mai multe mogâldeţe verzi, cam de aceeaşi înălţime, cu capete mari şi trupuri sfrijite.

     - Ce vă zgâiţi aşa la mine! se buzurlui ea încercând să coboare de pe movila de nisip. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă daţi de-a berbeleacu’?

     Mogâldeţele se priviră între ele descumpănite, apoi clătinară din căpăţânile lor caraghioase în semn că nu. Una dintre creaturi, care părea să fie mai mare peste celelalte, atinse nisipul cu palma iar acesta dispăru ca şi când cineva de sub pardoseala de sticlă l-ar fi înghiţit.

     Fetiţa râse şi bătu din palme fericită.

     - Cum ai făcut asta, Cap de Pepene?

     - ?!

     Răspunsul mogâldeţei cu căpăţâna ovala, ca un bostan, semăna cu un bâzâit de viespe.

     - Bine, zise ea, să ţii minte că te cheamă Cap de Pepene! Iar pe tine, continuă arătând către un omuleţ cu ochii mari, bulbucaţi şi cu linia gurii ca o acoladă, te cheamă Broscuţa Oac!

     Acesta dădu din cap şi se aşeză supus lângă Cap de Pepene.

     - Cu tine-i mai greu, recunoscu fetiţa apucându-l de mână pe cel de-al treilea. Toţi aveţi ochii mari şi negri! Parcă sunteţi fraţi! Tu însă ai gâtul cel mai lung, nu-i aşa ?

     - ?!

     - Am să-ţi zic Struţul cel Mic deocamdată, iar lui, adică ţie, preciză ea trăgându-l din rând pe omuleţul cu gura ţuguiată, Bot de Miel! Aţi înţeles?

     Cei doi aprobară din capete docili, aliniindu-se alături de ceilalţi, în timp ce fetiţa mai făcu două modificări: îl schimbă pe Bot de Miel cu Broscuţa Oac întrucât acesta era un pic mai înalt şi nu-l putea lăsa la urmă.

     - Alinierea în spatele meu! ordonă ea bătând pasul pe loc. Cu cântec, înainte!!!

     Mogâldeţele porniră în pas de front, agitându-şi mâinile şi sâsâind după cuvintele înflăcărate ale fetiţei: Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat / Vom face altul, pe mal, în jos / Altul mai trainic şi mai frumos...

     La a doua tură fetiţa se opri căscând.

     - N-ai niciun scaun pe aici, Cap de Pepene?

    Omuleţul cu capul oval atinse pardoseala şi scoase de acolo un fel de şezlong, pe care îl împinse apoi către fată.

     - ?!

     - Mulţumesc, Cap de Pepene! Acum aşezaţi-vă şi voi în funduleţe pentru că am să vă spun o poveste! Ştiţi povestea lui Făt Frumos şi merele de aur?

     Mogâldeţele clătinară negativ din cap.

     - Bine, copii, am să v-o spun eu ! A fost oadată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-a povesti, a fost...

     Dar nu mai putu continua. Simţi cum i se închid ochii şi alunecă în dulcea lume a somnului. Cap de Pepene se apropie de ea cu sfială, o luă în braţe şi împreună cu ceilalţi se înălţară deasupra râpei, ca nişte îngeri, lăsând-o nu mult după aceea în mijlocul poeniţei cu capul sprijinit pe un glob de sticlă...

Alexandru cel Bun — Povestea unui suflet care s-a întors la lumină

Se spune că fiecare om poartă în adâncul inimii sale o taină pe care lumea nu o poate vedea. Unii oameni își ascund această taină sub zâmbete, alții sub bogății, alții sub putere, iar alții sub o tăcere atât de adâncă, încât nimeni nu mai bănuiește ce se petrece în sufletul lor. Dar Dumnezeu, Care vede și cele ascunse, cunoaște întotdeauna durerea, frica și nădejdea fiecărui om.

Așa era și Lex Luthor.

În copilărie, fusese un băiat cu o minte neobișnuit de ageră. Îi plăcea să citească și să cerceteze, iar cărțile deveniseră prietenii lui cei mai apropiați. În timp ce alți copii alergau prin curțile caselor, Lex putea rămâne ore întregi în bibliotecă, cu o carte deschisă înaintea lui și cu lumina unei lămpi căzând peste paginile pline de formule și desene.

Era curios.

Întreba mereu „de ce?”.

De ce se mișcă lucrurile?

De ce cad obiectele?

De ce oamenii se comportă într-un anumit fel?

De ce unii au totul, iar alții nu au aproape nimic?

Dar printre toate aceste întrebări exista una pe care nu îndrăznea să o rostească:

De ce nu mă simt iubit?

Casa în care crescuse era mare și bogată. Avea camere numeroase, mobilier scump și oameni care se ocupau de toate nevoile familiei. Nimic nu părea să lipsească.

Și totuși, în sufletul copilului exista o singurătate pe care nimeni nu o putea cumpăra și nicio invenție nu o putea vindeca.

Tatăl său era un om sever. Pentru el, slăbiciunea era un lucru de neiertat, iar greșeala trebuia ascunsă. Lex învățase de mic că trebuie să fie puternic.

Dacă lua o notă bună, trebuia să ia una și mai bună.

Dacă făcea o invenție, trebuia să construiască una și mai impresionantă.

Dacă reușea ceva, succesul nu era niciodată suficient.

Astfel, copilul începu să creadă că valoarea lui depinde de ceea ce poate realiza.

Într-o seară, după ce petrecuse ore întregi studiind, Lex își privi tatăl și întrebă cu glas scăzut:

— Tată, ești mândru de mine?

Bărbatul îl privi câteva clipe.

— Ai făcut bine, răspunse el.

Atât.

Pentru un copil, acele cuvinte nu erau suficiente.

Lex coborî privirea.

În acea seară, în timp ce se afla singur în camera lui, își spuse:

— Voi deveni atât de puternic, încât nimeni nu va mai putea spune că nu sunt suficient de bun.

Nu știa atunci că această hotărâre avea să-i schimbe întreaga viață.

Anii trecură.

Copilul deveni adolescent, iar adolescentul deveni tânăr. Inteligența lui se transformă într-un instrument puternic. Citea despre știință, tehnologie, economie și filozofie. Învăța repede și reușea să rezolve probleme pe care alții le considerau aproape imposibile.

Dar, odată cu inteligența, crescuse și mândria.

Lex nu mai privea oamenii ca pe niște semeni, ci ca pe niște trepte.

Unii îi erau folositori.

Alții îi erau inutili.

Cei care îi erau de folos erau păstrați aproape.

Cei care îl dezamăgeau erau îndepărtați.

În cele din urmă, deveni un om foarte bogat și foarte influent.

Avea tot ceea ce copilul de odinioară își dorise.

Dar într-o noapte, când toate luminile orașului străluceau în depărtare, Lex rămase singur în biroul său.

În fața lui se aflau documente, contracte și rapoarte.

Pe masă se afla un ceas.

Tic.

Tac.

Tic.

Tac.

Lex se uită la el.

Deodată, toate lucrurile din jur i se părură fără însemnătate.

Se ridică și se apropie de fereastră.

Orașul era frumos.

Dar în sufletul său era întuneric.

— Am tot ce mi-am dorit, spuse el încet.

Apoi făcu o pauză.

— Și de ce sunt atât de singur?

Întrebarea rămase fără răspuns.

În noaptea aceea, Lex nu dormi.

Pentru prima dată după mulți ani, începu să-și cerceteze nu mintea, ci inima.

Își aminti de copilul care fusese.

Își aminti de dorința de a fi iubit.

Își aminti de toate momentele în care răspunsese la durere prin mândrie.

Și atunci înțelese că ridicase în jurul inimii sale un zid.

Un zid foarte înalt.

Îl construise din avere.

Din orgoliu.

Din teamă.

Din neîncredere.

Din dorința de control.

Dar acum zidul devenise închisoarea lui.

A doua zi începu să caute răspunsuri.

Citi despre credință.

Citi despre creștinism.

Citi despre sfinți.

Citi despre oameni care renunțaseră la bogăție pentru a-și salva sufletele.

Și, cu cât citea mai mult, cu atât simțea o chemare pe care nu o putea explica.

Într-o carte veche întâlni cuvântul „pocăință”.

La început nu îi înțelese adevărata însemnătate.

Dar apoi descoperi că pocăința nu înseamnă doar regret.

Înseamnă întoarcere.

Întoarcerea inimii către Dumnezeu.

Lex rămase mult timp privind acel cuvânt.

Apoi șopti:

— Poate că asta caut.

Și porni la drum.

Drumul său îl purtă până în România.

Ajunse într-o zi în Gorj, iar după multe ore de călătorie se apropie de Cărbunești-Sat.

Era o zi liniștită.

Cerul era senin, iar vântul mișca încet frunzele copacilor. Satul părea departe de lumea în care Lex își construise imperiul.

Aici nu existau clădiri uriașe.

Nu existau oameni care să alerge după bani.

Era doar liniște.

Și în mijlocul acelei liniști, Lex zări o biserică ortodoxă.

Se opri.

Privi spre turla bisericii.

Deasupra ei se afla Sfânta Cruce.

În sufletul său se născu o emoție pe care nu o mai simțise.

Nu știa de ce, dar simțea că trebuie să intre.

Coborî din mașină.

Merse încet spre poartă.

O deschise.

Păși în curtea bisericii.

La intrare îl întâmpină un om al bisericii.

— Pace și bine ai venit!

Lex îl privi surprins.

— Bună ziua.

— Bine ai venit. Ești pentru prima dată aici?

Lex ezită.

— Da.

Omul zâmbi.

— Atunci intră. Nu te teme.

Lex îl privi.

— Nu știți cine sunt.

— Nu contează cine ai fost înainte să intri pe această poartă. Contează cu ce inimă ai venit.

Cuvintele îl tulburară.

Lex păși în biserică.

În interior, lumina candelelor se mișca încet. Icoanele priveau tăcute către cei care veniseră să se roage.

Lex nu știa toate rânduielile.

Nu știa unde să stea.

Nu știa ce să facă.

Dar știa că trebuia să rămână.

Se apropie de icoana Mântuitorului.

Pentru o clipă, își aminti de toate lucrurile pe care le făcuse.

Își plecă fruntea.

— Doamne...

Se opri.

Vocea îi tremura.

— Dacă mă mai poți primi...

O lacrimă îi coborî pe obraz.

— Primește-mă.

În biserică era liniște.

Dar în sufletul lui se întâmpla ceva.

Pentru prima dată, Lex nu mai încerca să fie puternic.

Nu mai încerca să demonstreze nimic.

Pur și simplu stătea înaintea lui Dumnezeu.

Preotul îl primi și îl ascultă.

Lex povesti despre copilăria sa.

Despre singurătate.

Despre tatăl său.

Despre dorința de a fi respectat.

Despre averea sa.

Despre mândrie.

Despre oamenii pe care îi rănise.

Despre nopțile în care, deși avea totul, se simțea gol.

Când termină, preotul îi spuse:

— Fiule, Dumnezeu nu așteaptă să vii înaintea Lui spunând că nu ai greșit. Dumnezeu așteaptă să vii cu inimă sinceră și să spui: „Am greșit. Ajută-mă să mă schimb.”

Lex ridică ochii.

— Și dacă am greșit prea mult?

— Niciun om nu trebuie să creadă că mila lui Dumnezeu este mai mică decât greșelile sale.

Lex rămase tăcut.

Cuvintele acestea îi pătrunseră adânc în suflet.

În zilele următoare, începu să vină tot mai des la biserică.

Învăța.

Se ruga.

Asculta.

Întreba.

Și, încetul cu încetul, omul care fusese Lex Luthor începea să se schimbe.

Nu peste noapte.

Nu printr-o minune care să șteargă trecutul.

Ci prin pași mici.

Într-o dimineață ajută un bătrân să ducă niște lucruri până acasă.

În altă zi cumpără medicamente pentru o familie care avea nevoie de ele.

Apoi ajută un copil să-și cumpere cărți pentru școală.

Când oamenii îi mulțumeau, el răspundea:

— Nu mie trebuie să-mi mulțumiți. Mulțumiți lui Dumnezeu și rugați-vă pentru mine.

Averea lui începu să fie folosită pentru oameni.

Casa lui deveni mai simplă.

Viața lui deveni mai liniștită.

Dar cea mai mare schimbare era în inimă.

Într-o duminică, după Sfânta Liturghie, Lex rămase în biserică.

Privi icoanele și spuse:

— Vreau să las în urmă omul care am fost.

Preotul se apropie.

— Ce ai în inimă?

Lex răspunse:

— Vreau un nume nou.

— Ce nume?

Lex privi către icoana Mântuitorului.

— Alexandru.

Apoi adăugă:

— Alexandru cel Bun.

Preotul zâmbi.

— Atunci să înțelegi că un asemenea nume nu este o laudă. Este o datorie. Dacă vrei să fii numit astfel, trebuie să înveți să fii bun în fiecare zi.

Alexandru își plecă fruntea.

— Voi încerca.

— Nu spune doar „voi încerca”. Spune: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi merge pe acest drum.”

Alexandru făcu semnul Sfintei Cruci.

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi merge pe acest drum.

Din acea zi, oamenii din sat îl numiră Alexandru cel Bun.

Dar el nu se considera bun.

Când cineva îl lăuda, răspundea:

— Nu sunt bun. Încă învăț să fiu.

Într-o seară, stătea în curtea bisericii și privea apusul.

Un copil se apropie de el.

— Domnule Alexandru?

— Da?

— Pot să te întreb ceva?

— Sigur.

— De ce ai venit tocmai aici?

Alexandru zâmbi.

— Pentru că eram pierdut.

— Și acum?

Alexandru privi către biserică.

— Acum știu unde să mă întorc atunci când mă rătăcesc.

Copilul se gândi puțin.

— Și unde este drumul?

Alexandru răspunse:

— În inimă, dacă inima îl caută pe Dumnezeu.

Copilul zâmbi și plecă.

Alexandru rămase singur.

Clopotul începu să bată.

O dată.

De două ori.

Apoi încă o dată.

Sunetul se răspândi peste casele satului.

Alexandru își făcu semnul Sfintei Cruci.

În fața bisericii, sub lumina amurgului, nu mai era omul care se temea să fie slab.

Nu mai era copilul care credea că trebuie să fie puternic pentru a fi iubit.

Nu mai era omul care credea că averea poate cumpăra pacea.

Era Alexandru.

Un om care învățase să se roage.

Un om care învățase să ceară iertare.

Un om care învățase să ajute.

Un om care învățase că adevărata putere nu este să-i stăpânești pe ceilalți, ci să-ți stăpânești propria mândrie.

Într-o noapte, înainte să plece din biserică, Alexandru îngenunche înaintea icoanei Mântuitorului.

Lumina unei singure candele tremura în liniștea bisericii.

— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Îți mulțumesc că mi-ai arătat drumul atunci când eu nu mai știam încotro să merg. Ajută-mă să nu mă mai întorc la omul care am fost. Ajută-mă să fiu bun cu cei săraci, blând cu cei întristați, răbdător cu cei care greșesc și smerit atunci când oamenii mă laudă.

Se opri.

Apoi adăugă:

— Și dacă vreodată voi uita cine sunt, adu-mi aminte de această biserică și de ziua în care ai deschis înaintea mea ușa către o viață nouă.

Apoi se ridică.

Ieși din biserică.

Deasupra satului se întindea cerul înstelat.

Alexandru privi către el și zâmbi.

Pentru prima dată după mulți ani, nu mai simțea nevoia să aibă răspuns pentru toate.

Unele lucruri trebuiau doar trăite.

Unele taine trebuiau doar primite.

Iar unele drumuri trebuiau parcurse cu credință.

A doua zi, Alexandru se întoarse din nou la biserică.

Și în ziua următoare.

Și după aceea.

Viața lui nu devenise lipsită de încercări. Mai avea momente de îndoială, momente în care trecutul îl urmărea și momente în care vechea mândrie încerca să se întoarcă.

Dar acum știa ce să facă.

Se oprea.

Se ruga.

Și își amintea de cuvintele preotului:

„Nu contează numai cât de jos ai căzut. Contează și către cine te întorci atunci când te ridici.”

Așa trecură anii.

Iar oamenii din Cărbunești-Sat ajunseră să-l cunoască nu după trecutul său, ci după faptele sale.

Copiii îl salutau.

Bătrânii îi vorbeau.

Oamenii săraci știau că pot găsi la el un ajutor.

Iar el, de fiecare dată când cineva îi spunea „Alexandru cel Bun”, își pleca privirea și răspundea:

— Rugați-vă pentru mine, ca să merit într-o zi acest nume.

Și astfel, omul care cândva crezuse că lumea trebuie cucerită învățase că adevărata biruință este aceea asupra propriei mândrii.

Omul care își construise ziduri în jurul inimii învățase să deschidă ușa.

Omul care căutase puterea în bogăție o găsise în credință.

Iar omul care fusese cândva Lex Luthor își găsise, în cele din urmă, un alt nume și un alt drum.

Alexandru cel Bun.

În fiecare duminică, clopotul bisericii din Cărbunești-Sat se auzea peste sat.

Iar atunci Alexandru își ridica privirea către cer și își făcea semnul Sfintei Cruci.

Nu mai întreba:

„Cât de puternic pot deveni?”

Ci întreba:

„Cât de mult bine pot face astăzi?”

Și aceasta a fost cea mai mare schimbare din viața lui.

Pentru că omul care își petrecuse copilăria încercând să fie deasupra tuturor descoperise, la sfârșitul drumului, că omul adevărat nu se înalță călcând peste ceilalți.

Se înalță atunci când îi ridică pe cei căzuți.

Iar în lumina blândă a candelelor, înaintea icoanelor, Alexandru cel Bun învățase taina pe care nicio carte de știință și nicio avere nu i-o putuseră dărui:

că sufletul își găsește adevărata pace atunci când omul se întoarce cu sinceritate către Dumnezeu.

Și astfel, povestea lui nu s-a sfârșit în ziua în care și-a schimbat numele.

Atunci abia a început.

A început povestea unui om care a învățat să iubească.

A unui om care a învățat să ierte.

A unui om care a învățat să fie smerit.

A unui om care a învățat să folosească ceea ce avea pentru binele altora.

A unui om care, după o viață întreagă petrecută în căutarea puterii, a găsit în cele din urmă ceva mai mare decât puterea:

credința, nădejdea și iubirea.

Iar peste sat, în liniștea serii, clopotul bisericii continua să bată.

Și fiecare bătaie părea să spună:

„Întoarce-te.”

„Nu este prea târziu.”

„Ridică-te.”

„Mergi înainte.”

Iar Alexandru cel Bun mergea.

Cu pași liniștiți.

Cu inima smerită.

Și cu Dumnezeu înaintea lui.

L-am întrebat:
"De unde ai asta?"
Mi-a răspuns, grav aș putea spune:
"De la un bătrân șaman. Mi l-a dat înainte să moară."
Am privit îndelung țestoasa de peruzea în care parcă se adunase tot cerul verii, prinsă cu un șnur, la gâtul firav al copilului.
L-am privit cum îndesa frunze uscate în rucsac și l-am întrebat:
"La ce-ți trebuie frunzele astea? Ce vrei să faci cu ele?"
Mi-a răspuns ușor iritat:
"Vreau să le semăn. Știi, acolo unde stau eu, nu sunt copaci, nu există niciun petec de iarbă. Peste tot unde te uiți, vezi numai ciment, beton, oțel sau sticlă. Nu sunt copaci sau vreo floare. Așa, poate că vor crește și la mine copaci."
"Pentru asta ai nevoie de semințe și nu de frunze.", am spus eu ușor amuzat de seriozitatea copilului.
S-a uitat la mine cu milă și mi-a răspuns:
"Tu nu știi că din frunze răsar alți copaci? Uite, am să te chem după ce am să semăn câteva frunze. Și după ce va ploua. Că frunzele au nevoie de apă. Și de soare."
L-am privit din nou și i-am întins un pumn de frunze roșii, galbene, arămii și verzi:
"Ia-le și pe astea. Trebuie să ai câte una din fiecare culoare."
M-a privit cu ochi mari:
"Nuuu! N-ai înțeles. Nu contează culoarea. Doar ți-am zis: le trebuie apa și soare."
"Corect.", am gândit eu. "Bună observație."
Și abia atunci mi-am dat seama: din ochii copilului izbucneau raze orbitoare de lumină. Iar copilul acela eram eu. 
"E toamnă.", am zis copilului din mine, încercând din răsputeri să nu par banal.
"Da!", mi-a răspuns el cu vioiciune. "Dar încă mai este timp!"
"Timp... Pentru ce?", am întrebat eu.
"Să răsară!", mi-a răspuns el simplu.
O, Doamne! Câtă dreptate avea! Am privit cerul și-am zâmbit. Da. Încă mai este timp. Timp pentru toate. Timp pentru mine. Și pentru copilul cu ochi de soare.

#povestire, #inocenta, #speranta, #copil, #metafora, #lumina, #fantasy, #ShadowMan

O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ. 

Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?

Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt. 

Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii. 

Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.

Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural. 

Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți. 

Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.

Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.

Forsögulegur fiskur

Hópur ástralskra vísindamanna og geimkönnuða hefur vogað sér að taka þátt í verkefni sem þeir hafa aldrei heyrt um áður, nefnilega að fara í ferð með nýju Kepler 170 eldflauginni. Eldflaugin er í raun frumgerð, enn í þróunarprófunum, en voru lofaði að þeir yrðu verðlaunaðir fyrir hugrekki sitt ef þeir kæmu aftur heilu og höldnu til jarðar.

Þeir tóku áhættuna sem þeir verða fyrir, gerðu sér grein fyrir að þeir gætu ekki litið dagsins ljós aftur, tóku áskoruninni, tóku allt sem þeir þurftu, fengu tvenns konar búnað (einn fyrir þegar þeir eru í eldflauginni og annan fyrir þegar það mun tungl og þeir verða að fara upp á yfirborð Júpíters tungls Evrópu). Verkefni þeirra miðar að því að kanna og greina himintunglann Europa, sem fleiri kenningar hafa heyrst um, en ekkert áþreifanlegt í meginatriðum. Leyndardómurinn er þeim mun meiri að það hafi verið gefið þetta nafn "Evrópa", mjög almennt nafn, vegna þess að það er meginland Evrópu og myndun Europa FM, en ég sé eitthvað kunnuglegt í þessu nafni, bendir það ekki einhvern veginn til hugmyndina um að það gæti lofað tilvist lífsforma, hvort sem það jafnvel örverur?Og ef satt er, þá: Hvernig myndi dagur á Evrópu líta út?, Hversu margar klukkustundir hefur sólarhring þar?, Hver væri meðalhiti? , Er himinninn einhver sérstakur litur þarna, eins og hvernig sjáum við á jörðinni?, Eru árstíðir á þeim eða er það eilífur vetur?, Í ljósi þess að það er vatnsrík pláneta, er flogi og flæði?

Hugrakkir vísindamenn okkar munu gefa okkur svar við öllum spurningum. Stjórnturninn sér til þess að allar nauðsynlegar athuganir séu gerðar til að fara í loftið og vélarnar fara í gang, skrúfurnar snúast hraðar og hraðar, þær eru slökktar. Þeir fara í gegnum öll lög lofthjúps plánetunnar jarðar, þeir hristast eins og þeir geta, þeir geta ekki einu sinni haft augun opin lengur og þeir hafa yfirgefið lofthjúpinn. Nú er eldflaugin enn á leið í átt að Evrópu, en á hægari hraða, eins og hún sé á floti, sem er það sem hún gerir í raun og veru.

Til að draga ferðalag þeirra segi ég að eftir mánuð komu þeir til Evrópu, mánuð þar sem þeir lifðu aðeins á niðursoðnum túnfiski, hylkjum sem koma í stað daglegra máltíða, þeir eru þurrkaðir og beinþéttni þeirra hefur minnkað. Þeir hafa ekki farið í bað í mánuð, en árangur krefst fórna.

Þeir komu, þeir komust út úr eldflauginni, þeir voru að ganga á yfirborði frosnu hafsins í Evrópu. Hættan á að renna og togna á ökkla er ekki eins og á skautavellinum, því þyngdaraflið er ekki eins og á jörðinni, ég snerti yfirborðið með fótunum öðru hvoru, ekki alltaf, þetta er meira stökkganga. Með leysi sem bráðnar, sýður, gerir hvers kyns efni fljótandi, kýldu þeir gat á yfirborð Evrópu til að draga sýni, vísbendingar um líf, hvað sem er. Rafmagnsstöng er síðan sett í það gat. Þegar það finnur skepnur mun það setja net þar sem það mun veiða þær. Það er ekki einu sinni stundarfjórðungur liðinn á jörðinni að þeir hafi þegar náð einhverju. Hver er tilgangurinn með því að vera fastur ef hann kemst ekki upp úr holunni vegna þess að hún er of lítil? Landkönnuðir stækka gatið með leysinum. Þeir drógu út stórt dýr á stærð við strandhvalirnar sem eru í fréttum. Ég set hann í hitakassa af hans stærð og fer með hann í eldflaugina.

Hann virðist frekar dofinn, þegar hann er að deyja úr því að vera tekinn úr sínu náttúrulega umhverfi.

Einn vísindamannanna tekur atlas um líffærafræði sjávardýra á Evrópu. Sjáðu þennan fisk, hann lítur út eins og jarðarbrauð ásamt steinbít. Munnurinn er nokkuð áhugaverður, nefið ferhyrnt og með yfirvaraskegg.

Í fyrstu héldu þeir að um sjaldgæfa tegund væri að ræða úr ríkinu Felinae Purcicae natāre, en eftir að þeir stungu hann fyrir blóð var niðurstaða DNA prófsins vægast sagt átakanleg.

Rannsakendur héldu frystum kattardýri í haldi, nánar tiltekið ferskvatninu Nebelung. Hann var einn af fáum Nebelungum neðansjávar (alveg gamlir að því er virðist) sem raunverulega búa í kyrrlátu vatni tunglsins Evrópu. Það var grátt eins og Nebelung kettirnir á jörðinni. Það hefur lögun eins og fiskur, en samkvæmt atlasinu væri það kattardýr. Þannig að það getur ekki verið annað en selur ef hann hefur bæði kött- og fiskeiginleika.

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

Perintö

Tänään keskustelemme erikoisesineestä, rakkaasta esineestä meille, meille, jotka edelleen säilyttävät talon ullakolla tavaroita, tarkemmin sanottuna huopahattu. Baijerin hattu, kiistaton historiallinen hattu, sai viisi kastetta, kaksi valmistujaista, useita häitä ja siinä se. Hattu, joka oli vain useilla sukupolvilla, mutta puettavana, en usko, että he sitä käyttivät, sitä ei voi käyttää enää kauan sitten. Kuten aiemmin mainitsin, se on huopa, se on sininen (sähkösininen tai kuninkaallinen), ja sen sivuun on kiinnitetty höyhen.

Cecilian isoisoäiti vaati, että hänet pidettäisiin parhaissa mahdollisissa olosuhteissa. Jotakin tapahtui, vain ajan kuluminen on sanonut, se ei ole enää sitä mitä se oli, se ei enää istu niin kuin ennen. Edes sinisen sävy ei ole enää eloisa, se on nuhjuisempaa, vanhaa, pölyistä. Se olisi hieno vintage-asuideoille, mutta muuten pidä se kauniina, vain kokoelmaa varten.

Cecilia ei ollut mikään pieni yllätys, että toistaiseksi runollisesti kuvattu hattu kätkee sisäänsä suuren puutteen, tarkemmin sanottuna siinä asuu koiperhe. Joten totta puhuen, kun joku perii hatun, hän ei vain saa hattua, hän saa siihen myös koit.

Perhe asuisi hatussa. Perhe?, niin monta?, dynastia ehkä, sillä on myös kuningas ja hallitsija ja melkein kaikki, mitä se tarvitsee ollakseen täysivaltainen monarkia. Mutta miten tästä voi tykätä? Kuinka kauan hän on ollut poissa koipalloista?, mistä lähtien Prontoa on käytetty tuholaistorjuntaan? Vihainen ja miettivä Cecilia kysyy itseltään näitä kysymyksiä jatkuvasti. Kuinka kaikella ilmeisellä huolella, jota kaikki ovat pitäneet, hattu päätyy hajoamaan tällä nopeudella. Jos tuo isoisoäiti tietäisi ja olisi elossa, hän olisi erittäin vihainen. Cecilia istuu ja istuu miettien ratkaisua loistonsa palauttamiseen toisella kertaa.

Hän löysi sen, hän tietää mitä tehdä, hän keksii ratkaisun, joka tappaa heidät, kun he kuolevat, hän ottaa ja leikkaa pois materiaalin osan, joka halutaan poistaa.

Jatka kuten kuvailin. Vain leikkimällä ja syventämällä leikkauskohtaa yhä enemmän, hän pääsee saksilla materiaalin toiselle puolelle. Hyvät ihmiset, teillä on ollut se neljä sukupolvea, mistä tiedätte kuinka pitää huolta jonkun teille jättämästä omaisuudesta? Hän ei antanut sinulle sitä, että asetat vastuuta harteillesi, hän antoi sen sinulle, koska hän ajatteli, että olisi mukavaa, jos sinulla olisi jotain, josta hän piti melko vähän. Ylitit todella kevytmielisyyden rajan! Ymmärrämme, että sinä et todellakaan välitä itse hatusta, mutta etkö välitä myös isoisoäidistä, joka uskoi sen sinulle?

Cecilia aloitti ompelemisen samanvärisellä langalla kuin hattu alun perin olisi ollut. Mikä on pointti? Täydellistä synonyymia ei ole olemassa, ei väreissä eikä sanoissa, valitettavasti väri oli ainutlaatuinen, se oli korvaamaton. Cecilia, jonka dioptria on +1,75, luulee sen olevan samanvärinen. Emme tiedä mitä muuta sanoa... tarkoitus oli hyvä... "antaa loistonsa toisella kertaa", mutta liian suuren innostuksen vuoksi tulos oli hieman huonompi. Cecilia, arvostamme huolehdit siitä, että käytit sitä, desinfioit, puhdistit, huolehdit siitä, mikä on aina arvostettua, mutta jos sinulla ei olisi ollut niin hauskaa leikkaus, se oli silti erittäin hyvä.Kaikessa on aina suositeltavaa olla tasapainossa. Miksi on hyvä mitata tekojamme, päätöksiämme? Koska oletetaan, että ajamme ja meidän on käännyttävä, meillä on mutka edessä, meidän on mitattava nopeutta (koska liian paljon voi viedä meidät pois tieltä, poikkeaa meidän polkumme), halu, jolla haluamme ohittaa tuon kaaren, ei ole väliä kuinka kauan se kestäisi, kuinka nopeasti, kuinka asiantunteva, mitä en tiedä mitä.. tärkeintä on kuinka harmonisia ja kuinka turvallisia olemme Kukaan ei taputtaa meille, olemme vain oma itsemme, emmekä tarvitse taputuksia.

Myös tässä tapauksessa perinnöllinen hattu olisi voinut pysyä ehjänä, se ei olisi vaatinut toimenpiteitä, korjauksia, koristeluja, retusointia, ellei rakas Cecilia olisi niin innokkaasti halunnut parantaa sitä kokonaan. Harkinnan arvoista on myös se, että asiat eivät usein vaadi radikaalia muutosta toimiakseen, vain osittainen tai vain neljännes auttaisi yhtä paljon.

Cecilia...Cecilia...joko sinulla ei ollut varmaa käsiä tai välitit liikaa hatusta.