O poveste cu mucenici

- Ie cu pâne!, îmi zice bunicul cu voce calmă...
Ascultător, frâng din pânea proaspătă și aburindă, coaptă pe vatră, o coajă mai arsă, așa cum îmi place mie... Rup cu dinții din coaja crocantă, apoi iau o lingură zdravănă din lemn și o înfing cu curaj în borșul roz cu urzici și cartofi, dres cu smântână nouă covârsită în ulcică de lut...

Borșul făcut de bunica era întotdeauna servit în caston de lut ars, iar eu mă zbăteam să dau gata porția uriașă, întrucât, dacă nu terminam tot borșul, nu căpătam din cei mucenici cinstiți cum se cuvine de bunicu și cu un păhăruț de vișinată...

Nu știu cum îl făcea bunica, dar tare bun mai era borșul ei de urzici, căci primăvara, la ieșirea din iarnă, întotdeauna punea în el și carne din garniță păstrată la beci în borcane pline de untură...

Motanul îmi toarce pe picioare cu nările și mustățile fremătând de dorul unei fărâme din porția mea...

- Dălă-i gios, nie boală, câți!, zice bunica cu vorba aspră și pleznind în aer cu șervetul din cânepă, iar motanul, țuști!, îmi sare din brațe și-o tulește speriat sub pat, de nu-i mai vedeam decât vârful de la mustăți care îi ieșeau haios prin găurelele de la dantela ce mărginea cerșaful patului pe care stăteam...

- Lasâ-l măi, dă-i pași! Câ-i suflit șî iel!, zice bunicul împăciuitor, uitându-se după motan și ridicând într-o parte fața de masă "cea nouă", care, din scrin, vedea lumina zilei numai la ocazii speciale.

- Daaa, atâta îl mai cați întri cornițe! Toooată ziulica câtă-i di lungâ stați bot în bot, ce-ți ave di împărțit, nu știu, câ șoarice, leneșu aista, nu prindi, da' la masă nu lipsește, Doamne ferește!, câ nu-ți ticnește îmbucătura di miorlăielile lui!, zice bunica lansând săgeți iuți către bunicu.

Împăciuitor, moi o bucățică de coajă în borș, și-o întind către mustățile pofticioase. Motanul, cu delicatețe de "monșer", prinde a lincăi bucățica sub pat, în privirile dezaprobatoare ale bunicii, care din firea ei ar fi fost în stare să-i taie din tain motanului, nu din zgârcenie, cât mai degrabă din numărătoarea neamului șoricesc, măcar că nu vedeam de nici unii prin acareturi...

După siestă și treburile din gospodărie de peste amiază, amurgul se lasă greu, orătăniile-au prins să cârâie în surdină în poiata lor, cânele tace și el mulțămit în cotruța lui, iar eu, cu inima tremurândă de emoție, precum motanul la prânz, mustăceam după bunicu, neștiind cum să-l provoc la poveștile de-cu-sară, din cătănie, din vreme de război...

- D'apoi, cum bunicule? Chiar și-o fiert cureaua din piele ca s-o mănânce? Așa de aprige "ierau" vremurile acelea?

- D'apoi cum altfel? Câ nu se găse di mâncari pi nicăierea, unii chiar și-o fiert ochincile din chișioari! Da' chițcanii ierau buni la proțap, cine-i prindea, c-o fost secetă și nu s-or făcut holdă... iară lumea murea pi capite di foame... șî când s-o mutat linia frontului, om plecat în bejenie, câț om fost, numa' cu hainili di pi noi, c-așe ne-or zis la comună... ș-am plecat cu trenurili de vite, încărcate cu oameni, de stăteau suiți șî pi dieasupra vagoanilor, că ieram mulți să ne salvăm din calea vrășmașului, care ne-ar fi omorât dacă îi ieșeam în cale...

Un fluture mare - cap de mort - a rupt tăcerea, fâlfâindu-și disperarea după lumina becului de sub streașină. Mă uitam la mâinile bunicului meu, mâini muncite, cum ridică paharul de vin și înainte de a-l sorbi, bunicul a scăpărat câteva picături rubinii către țăr'nă: ofrandă de sânge pentru sângele curs al tovarășilor de cătănie care-au pierit în războiul cel mare... dar și pentru sine, el însuși rănit în bătăliile acelui război...

Eu înfulecam, cred, al patrulea mucenic, din cei însiropați și tăvăliți peste zi în nucă și miere de bunica, care acum ofta în surdină, bolmojind la niște ațe de-ale ei...

Bunicul ședea pe-o lăicioară acoperită grijuliu de bunica cu un preș moale de coade, să-i mai ostoiască din durerile rănii căpătate în război, rană produsă de schijele unui obuz care a decimat regimentul bunicului...

- Mulți or chierit atuncea, pre mulți, iară unii s-or ales cu răni grele sau cu sminteală..., zice bunicul oftând...

- Da' în bejenie cum o fost bunicule?, îi zic eu zgândărindu-i într-adins amintirile, ca să nu care cumva să mă trimită la culcare...

- Greu! Tari greu o fost!, zice oftând bunicul. Că pi noi ne-o luat în seamă niște grofi cari avea casâ mari cu nu-ș câte odăi, da' pi noi ne-o pus cu vitele câți ieream, nu ne-o dat nici velințe, di dormeam ca vitele în paie...

- Cum așa bunicule?, zic eu revoltat de neomenia suferită de bunicul și toți ai lui...

- Uite așe! Că de muncit la vite peste zi, sau la câmp, sau la pădure ne dădea la toți, numai pentru mămăliga și acoperișul grajdului în care stăteam. Măcar că săsoaica n-ave copchii, di grasă și de neomenia lor... Iară mămuca îi munce în casâ la dereticat și scuturat, câtă-i ziulica di lungâ, fără o canâ di apă, dară n-ave încotro, fiindcă ni ținea pi toți laolaltă... Câ unii din sat cu noi or fost despărțiți și dorul și jalea le ierea mari de nu știau unii de alții...

Din nou, liniștea nopții se lăsa, din când în când, frântă de țiuitul ciuvicii care își striga perechea... Bunicul nu șchiopăta, dar când se strângea cerul a ploaie, mi-l aduc aminte cum își freca încet piciorul stâng, acolo unde schijele obuzului îi lăsaseră amintirea lor de fier...

- Bunicule, da' zii și de comoară!, zic eu cu voce moale...

- Păi dacâ știi, la ci să mai spui io?, îmi zâmbește bunicul șmecherește pe sub sprâncenele-i suri și groase...

- Te roooog, bunicule!, mă milogesc eu cuminte și încrezător, căci știam că rubiniul din pahar îi dezlega și mai mult vorba domoală și-l cunoșteam deja când avea chef de stat la povești...

- Păi o fost așa: într-o zi, când mămuca spăla podelele săsoaicei, o scândură se iți din locașul ei, dezvelind o cutiuță croită din lemn. S-o dovedit că iereau cocoșei din aur, bani străvechi, cu valoare, da' mămuca i-or pus la loc, fiindcă era femeie cinstită. Iară săsoaica o văzut a doua zi, ș-o întrebat-o dacă i-o dibuit comoara di sub podele. Iară mămuca o zîs că doară pi dinafară o spălat podelele și nu pe dinăuntru...

- Grozav, bunicule!, am bătut eu din palme încântat, trezind-o pe bunica din moțăială, care având știință de poveștile bunicului, nu le mai lua în seamă, ci doar mă săgetă cu privirea:

- Hait, de-amu la culcare, că-i trecut de cufundac!, zice bunica oftând ușor și strângând firimiturile de pe mușamaua cu care era învelită masa.

Cu greutate și lentoare-n picioare, m-am dus către așternutul răcoros și alb ca laptele. Am făcut închinăciune după datină și m-am vârât sub macatul aspru, gândindu-mă la bunicul cel tânăr din poza îngălbenită și pătată de muște de pe perete: el împreună c-un tovarăș de cătănie, zâmbeau, fără să știe la grozăviile pe care aveau să le înfrunte împreună...

Și mie în simplitatea mea de copil, nici că făceam vreo diferență între sfinții din icoana alăturată, care parcă cântau în cor slava celor muceniți în războiul cel mare, a celor care atunci mai trăiau doar în vorbele domoale ale unui bunic și în luminițele strălucitoare, precum niște bănuți din aur, din ochii măriți de admirație a unui ștrengar de nepot... și care, uite, astăzi, trăiesc din nou în slovele acestea așternute-n amintirea lor, ca să nu se risipească...


Categoria: Proza

Toate poeziile autorului: Shadow Man poezii.online O poveste cu mucenici

Data postării: 9 martie

Adăugat la favorite: 1

Timp de citire: ~13 min.

Vizualizări: 522

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Îmi amintesc...

M-ai întrebat cum de-mi amintesc toate astea, cât de vii sunt amintirile acestea în memoria mea... nu știu să-ți zic, dar uite, stau câteodată și mă cufund în fotoliul acesta moale, închid ochii și... 

...-mi amintesc culori, sunete, mirosuri și crâmpeie de lumină și umbre, de parcă au fost ieri: îmi amintesc curat, de verile pe care le petreceam în vacanța mare la bunici, îmi amintesc de casa lor mică străjuită de salcâmi, de fântâna cu ciutură din fundul grădinii, ograda, orătăniile din curte, câinele legat cu lanț de cușca lui, porcul din poiată, curcanii care bufneau indignați la rațele leșești, moțatele rațe care măcăneau toată ziua și lipăiau tipa-tipa, când la teica cu mâncare, când la teica cu apă... 

...Îmi amintesc de bunicul cum le dădea urluială la orătănii... ce-i urluiala? erau buruieni verzi, grase, pe care bunicul le toca mărunt și-apoi le amesteca cu porumb grunjos sfărmat (și-acum îmi răsună în urechi toaca aceea sacadată pe fondul măcăielilor nerăbdătoare)... îmi amintesc de câinele cum lătra dând bucuros din coadă atunci când îi dădeam oase numai bune de ros și-mi amintesc de serile cu cer limpede, scăpătat de stele, de amurgul acela ivoriu de la țară, de sunetele acelea... de cosașii care-și cântau delirul în iarba înaltă, de câte-un cufundac care spărgea când și când această neliniște, acest freamăt, această așteptare a toată suflarea care se pregătea de culcare...

...Mi-l amintesc pe bunicul cum aprindea, la lăsarea întunericului, un bec de sub strașina casei, după care se așeza obosit de peste zi pe băncuța de sub păr, - mamă! ce bune erau perele acelea parfumate, zemoase și dulci... de-aveam fața și mâinile lipicioase de la ele și bineînțeles tricoul pătat de zeama lor -, mi-l amintesc pe bunicul cum sorbea încet la un pahar de vin ca mai apoi, cu glasul lui domol și moale, începea să-și povestească amintirile pe care eu mi le amintesc acuma: despre cum a trecut și îndurat războiul dimpreună cu tovarășii lui, despre faptele lor de arme, despre înfrângeri și cuceriri, despre durere și lacrimi și despre disperare... despre foametea din '46 când mureau animalele pe capete, despre seceta cumplită din acea vară... despre mâlul pe care-l scotea din fântână în loc de apă... povestea cu gravitate toate acestea trăite de el și de alții, pe care atunci îi pomenea, unii dintre ei nemaifiind în viață...

Îl priveam cu ochii mirați și-mi amintesc și acum de umbra lui, de lumina care-i izvora de undeva din spate, lumină care-l înălța în ochii mei ca pe un sfânt din icoane... Și-mi amintesc de niște fluturi mari care dansau haotic în jurul becului, fâlfâind cu aripile lor parcă aplaudând poveștile bunicului, în timp ce eu aproape îmi țineam răsuflarea, imaginându-mi cu ochii minții, pe toate câte mi le povestea bunicul...

-Hait!, la culcare de-amu', câ ț-o hi somn!
-Nuuu! Mai stăm oleacă de vorbă, bunicule! Nu mi-i somn! Nici nu-i trecut de ora zece!!!

Vântul susura gingaș agitând ușor frunzele salcâmilor, greierii țârâiau plăcut în grădină, în timp ce mirosul de caprifoi ne învăluia amurgul cu totul, iată, orătăniile s-au culcat în poiată și din toată suflarea, numai eu și bunicii mai stăteam treji la o bucată de vorbă, povestind de vremuri de mult apuse, de altădată, acel "altădată" atăt de îndepărtat, zugrăvit atât de cinematic în vorba domoală a bunicului meu... 

S-a lăsat liniște. Luna e înaltă, rotundă și mare... becul s-a stins, fluturii nu mai zboară, s-au dus și ei la culcare. Noapte bună, bunicule, acolo, sus, oriunde ai fi...

Mai mult...

TE CAUT

    Ce dulce și limpede e apa din sufletul tău,
    Din care sorb cu poftă, ca dintr-un hău,
    Știind că mi-e sete tot timpul de tine:
    Te caut și te găsesc, în cuvinte puține...
    
    Cu sârg te-am cules din rănile mele adânci,
    Ca pe-un val risipit peste albastrele stânci,
    Ca pe un fruct copt al dorințelor mele,
    Ca pe o ploaie căzută peste nopțile grele...
    
    Te-am simțit pe buze ca pe-un nectar,
    Dulce, dar în același timp și amar,
    În lumile tale m-am rătăcit fără să vreau,
    În lumina ochilor tăi, care mă urmăreau...
    
    Și-n tăcerile acestea, ce ne-au mai rămas,
    Ți-am simțit pasul liniștit, trecând fără glas,
    Ca o stea licărind, te aștept în amurg,
    Numărând clipele care încet se scurg...
    
    Eu te-am pierdut printre atâtea amintiri,
    Fiind amândoi ale iubirii noastre martiri,
    Dar tu m-ai regăsit printre suspinele tale,
    În zorii de zi, atunci când a nins cu petale...
    
    Iar noi am aflat, chiar și-n tăcere deplină,
    Iubirea nu moare, ci doar se înclină,
    Se-ascunde în ploaie, în zbor de cocori,
    În dorul ce-apasă tăcut uneori…
    

Mai mult...

EU NU MAI AM DE GÂND

    Eu nu mai am de gând să-ţi scriu, 
    Vorbe de duh pierdute-n pustiu, 
    În vers mâzgălit în mod desuet, 
    Doar ca să pară că sunt un poet... 
    
    Versuri să-ţi scriu e-un mare păcat, 
    Acuma mă aflu mai mult cumpătat, 
    Cu inima mea, atent, să măsor, 
    Sentimente trecute şi grave, ce dor...
    
    În versuri am pus însăşi inima mea, 
    Învelită-n cuvinte de catifea, 
    Aşternute-ntr-o carte licenţiată,

    În rime cinstite, stă scrisă o viaţă…

Mai mult...

ELIBERAT…

    Povara sufletului meu, 
    s-a spulberat ca o furtună 
    străpunsă de soare în zori… 
    
    Eliberat, amorţit ca şi cum, 
    nu-mi mai găsesc calea-napoi 
    spre suferinţă… 
    
    Sărutul tău amar îmi lipseşte, 
    Visul meu greu s-a sfârşit, 
    în mine nu mai locuieşte nimeni…

Mai mult...

ÎNTOTDEAUNA TOAMNĂ

   Toamnă, tu chiar nu m-ai păcălit niciodată!
    Dintr-o privire te-am citit și am știut de-ndată,
    Că-n pragul casei mele scăldată-n soare,
    O să te-ntorci din nou, ființă călătoare!
    
    Și ai să vii curând cu ifos și plictis în glas,
    Și-n scurtul timp ce ne-a rămas,
    Ai să-mi propui pe buze vin pelin-amar,
    Și-ai să mă minți că-i dulce vinul din pahar!
    
    Da' eu-s convins că-n umbra ființei tale,
    Se-ascunde atâta vifor, patimă și jale,
    Încât aș vrea să te evit. Și dacă pot,
    Din treburile tale importante să nu te scot!
    
    Căci știu că tu cu mine nu mai ai răbdare,
    Și vrei să pleci din nou, ființă călătoare,
    Lăsând în urmă-ți cer întunecat și ceață,
    Cu iz de nuci și de gutui topite în dulceață!

Mai mult...

PRIVESC

    Privesc la frunze, la soare, la cer şi la flori, 
    La tine, la ochii tăi, umbriți de culori, 
    La buzele pline, cu speranţă privesc, 
    Sub pecetea unui sărut vreau să le strivesc… 
    
    Privesc cum Viaţa-mi pulsează în vene, 
    Privesc cum cocorii dansează-n poiene, 
    Privesc în tăcere, la sufletu’-mi plin, 
    Cu respect, către Viaţă, acuma mă-nclin…
    
    Privesc cum Moartea pândeşte la colţuri, 
    Zornăindu-şi cu ură, disperarea în lanţuri, 
    Privesc, în tăcere, cu sufletul gol, 
    Dând Morţii respect şi făcându-i ocol… 
    
    Privesc la toţi norii, la cei ce vor să se plece, 
    Cu-ochii închişi, să văd, cum viaţa îmi trece… 
    Pe frunte-mi, şuviţe de păr, lăsate în vânt, 
    Întunecate-odată, acuma-s de argint…

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Un omagiu !

             Ce reprezintă pentru mine stema R. S. R. ?

E cea mai frumoasă imagină. Nu știu cine, sau câte minți 

au contribuit la realizarea ei.

           Am văzut diverse steme, embleme, dar nici una 

care să-mi sugereze atâta frumusețe, bogăție, mărăție .

Nici trecutul și nici viitorul nu va ridica ROMÂNIA în 

culmea dezvoltării și respectului în lume, având un 

conducător cizmar cu patru clase.Cei de azi au studii 

înalte și unde am ajuns ?Pe cizmarul, după care azi plâng mulți 

îl va reabilita istoria, chiar și peste sute de ani. Poate, va 

trece multă vreme, să se mai nască un patriot ca el.

Mai mult...

Ficțiunea lui Roald Dahl în viața reală în daneză

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

 

Roald Dahls fiktion i det virkelige liv

 

Roald Dahls børnehistorie Matilda har også et gran af sandhed. Portrættet af Matilda (med små afvigelser fra Matilda afspejlet i hans skrifter) eksisterer i hverdagen. Den person lavede permutationer, logaritmer, ligninger af jeg ved ikke i hvilken grad, beregninger til 1000 uden at bruge telefonens lommeregnerfunktion, læste siden han var 4 år, så sine egne interesser og lidenskaber, mens hans storesøster lavede hendes neglelak, og hendes bror så en fodboldkamp med jeg ved ikke hvilket argentinsk hold, hvis hendes far undervurderede hende, smurte han foret på den jakke, han oftest bar, med roll-on antiperspirant, han vidste hvor meget tid vil der løbe tør for alle kornprodukterne i hendes skål, hun vidste også, hvem der ville levere hende, og før de løb tør, ville hun altid vælge mælk fra det samme firma (fordi hun kun kunne lide det), hun kunne også fortælle fra udseendet, hvor meget hun skulle hælde for ikke at oversvømme dugen, hun vidste, hvordan hun ikke skulle blive til grin ved danse ved at træde på sin partners fod, hun vidste, hvornår det skulle regne med meget bedre nøjagtighed end AccuWeather-appen, hun følte, da hun blev afvist eller accepteret af dem i Jeg sværger, hun følte sig ofte misforstået, selvom hun forstod alle hele tiden, hun vidste hvad alles grunde og frygt var, hun vidste ikke at lade sig være ringere, hun vidste hvordan hun skulle kæmpe for sine rettigheder , for retfærdighed og sandhed. For hende var det altid ligegyldigt, hvad der var retfærdigt. Han har altid været en rolig, jordnær person, men lige så sjov. Ved at synge alles indsats, blev ingen forurettet eller ignoreret.

Han så alles hensigter, hvad der besjæler hver mand, hvad der styrker ham, hvad deprimerer eller trætter ham. Hun vidste, hvem hun skulle stole på, og hvem der ville have svigtet hende i en mere kompleks situation. Cam kunne næsten forestille sig, hvad de kunne forvente af hver enkelt, hvordan de ville reagere, hvad der ville få dem til at samarbejde eller afvise ideen om samarbejde, hvordan de ville tale med hver enkelt. Ingen kunne overraske hende med noget, hun var bekendt med de fleste af de situationer, der kunne opstå undervejs.

Han kunne se folks naturlige skønhed, ikke kunstige skønhed, at de ville lægge make-up, at de ville tage læbestift på, at de ville skabe en bouffant volumen i deres hår, eller at de ville være i fitnesscentret og arbejde på alt deres muskelgrupper. Nej, intet i den retning, hun værdsatte folk for, hvad de var, ikke hvad de ønskede at fremstå som. Hun havde ikke brug for unødvendig kosmetik, naturlighed var det mest ægte, derfor var hun smuk. Det mest specielle ved hende var, at hun værdsatte folk for, hvem de var, ikke nødvendigvis, hvad de ville tilbyde eller bevise. Alt dette skete, fordi hun så folk fra alle perspektiver, absorberede deres blikke, læste dem, som om hun læste romaner. Hun var ivrig efter at observere detaljerne i hver persons personlighed, at tage det bedste fra hver enkelt, ligesom en bi samler pollen fra blomster for at behandle og blive til honning.

Samtidig var hun beskeden, hun indså, hvad hun kunne, og hvad hun ikke kunne. Hun troede aldrig et øjeblik, at hun kunne klare det helt selv. Han kendte sine grænser. Hun forstod, at der er situationer, hvor hun også har brug for at rådføre sig med sine bekendte for at give deres mening til kende og handle med viden.

Han havde en meget fin og omhyggelig forståelse af konsekvenserne af hans egne handlinger, og hvordan de kunne påvirke dem omkring ham.

Karakteren fra Roald Dahls bog kunne finde sit moderne modsvar hos ingen ringere end Cecilia.

Mai mult...

Dulce

Se-nalță odată cu negura dimineții; în ogradă, stropii de rouă pironiți pe buza firului de iarbă sunt singurii receptori ai arătării sale. Bățul lemnos atinge treptele încremenite de trecerea vremii, în timp ce zmeurișul viscerent, măriginit de fragmente colțuroase, se-ntinde de-a lungul întregului zid cu-ai săi străjeri, care slobozesc mireasma dulceag-otrăvitoare a zmeuricii îmbinată cu frânturi amărui de rostopască. În răspăr, agrișul fuzionează tonalități gălbui-roșiatice, iar experiența senzorială este reconfortată de priveliștea benignă a grădinii de zarzavat, umbrită de falnicul corcoduș. Batalioanele erbacee, care te întâmpină de pe prispa casei, au stratul de mazăre în prima linie, urmat de îndeaproape de fasolea cățărătoare din turnurile de control ale aracilor de lemn. În spate, hagima, ceapa și loboda ascund urma cartofilor pământii. Sub prispă, în carcera subpământeană, stă leșul nopârcii nimicite, învelit acum într-un palton de astrahan. Pală este-atingerea ei în zorii dimineții.

Mai mult...

O NOAPTE ROMANTICĂ

  Pe  Robert îl cunoșteam de ceva vreme.Lucrăm amăndoi  la aceiași  fundație.

Nu știu exact cu ce se ocupă,doar că ne întânlim uneori.A intrat în biroul meu

să mi comunice că trebuie să mergem spre seară să ducem niște materiale ne-

cesare unei fundații.Când l-am văzut intrând, am simțit  o undă de simpatie.

Parcă o rază de lumină îi brăzda chipul.Mi s-a părut că Robert avea ceva special

în privire,un farmec aparte.Înalt și bine  înzestrat de natură, avea ceva magic

în privire De fapt el nu  prea vorbea, asculta apoi răspundea print-un zâmbet cald.

S-a hotărât deci  să plecăm împreună spre fundația Gărgărița cu un transport.

              CONTINUARE

Mai mult...

DANIEL part .3

          Spre seară ,când treburile s-au mai liniștit ,mi-am amintit că foamea  îmi dă târcoale

și m-am dus acasă. La casa cea nouă .Mama a scos o masă în curte și a pus pe ea cina când

ziua se îngâna  cu noaptea .Luna se ridicase binișor ,iar cântecul greierilor se auzeau în  surdină.

Era ceva nou pentru noi O liniște  plăcută ,doar câte un lătrat de câine venea dedeparte.Somnul 

a venit pe nesimțite ,ușor și odihnitor..Era un nou început .Din acea zi mama nu a mai avut timp  să

plângă ,sau nu am mai văzut noi. Mama a devenit puternică, hotărâtă ,și s-a luat la trântă cu toate

problemele ce-i  ieșau în cale La prima vedere părea o femeie firavă ,dar de unde a luat atâta curaj?

A reușit să crească și să educe cei șase copii: patru băieți și două fete!...

          Zilele de vară se scurgeau pe nesimțite,se apropia toamna ,eu trebuia să merg la grădinița

di mijlocul satului ,unde am fost și am văzut-o cu prietenii mei .Mama începea pregătirile de iarnă ,

cu adunarea lemnelor de foc .La poarta noastră veneau mereu căruțe cu lemne pe care frații mai mari

le tăiau și le stivuiau  în samaluc ferite de ploi și de zăpadă Urma pregătirile pentru școașă .A veam nevoie

de uniforme ,încălțăminte și rechizite .Sfătuită  de alte mămici ,mama a obținut ajutoare de la o fundație

care sprijinea familile defaforizate.

          Mama era un argint viu iar noi o ajutam fiecare după puterile noastre ,tata ar fi  fost mândru să ne vadă

cum ne descurcăm. Ne -am implicat în toate treburile gospodărești: îngrijirea grădinii,,repararea  gardurilor  ,

tăiatul lemnelor,adusul apei de la Prut cu cobilița-acestea erau treburile băieților mari ,iar fetele o ajutau pe

mama în gospodărie : curat ,spălat și ajutor în bucătărie.La început oamenii ne compătimeau ,apoi când au

văzut cât de bine suntem organizați :muncim ,mergem și la școală ,mama ne învață să respectăum pe cei din

jur ,am căpătat și  respectul tuturor.

          Când frații mei au terminat cele opt clase care se făceau în sat ,au găsit ușor locuri de muncă .În zilele de

salaru ,veneau acasă zâmbind și puneau banii în mâna mamei ,care se bucura .De azi copii nu mai cumpărăm

pe datorie de la magazinile din sat .Tudorel,fratele mai mare ,era ajutor de tractorist  la nenea Octav ,șeful  asociației,

iar Gabriel ajuta la sera de legume de lângă pârâul din vale. a domnului  învățător.

Mai mult...

A Doua Mare Revelație - Călătoria Sufletului meu în afara Trupului meu

       În noaptea de 25 Decembrie 1995, cam în jurul orei 03:30 în sufragerie, când eu dormeam singur în pat pe partea stângă, am simțit că Sufletul meu iese din Trupul meu prin basculare la verticală în dreptul tălpilor Trupului meu de unde brusc am ajuns în mijlocul sufragerie și prvind spre ușa cu geam a sufrageriei am vrut să mă duc în holul de intrare a apartamentului încercând să fac pași, dar am observat că nu era necesar să fac pași și astfel am plutit la cam 10 cm de la podea, am trecut prin ușa cu geam a sufrageriei apoi am trecut doar cu jumătate din Sufletul meu prin ușa apartamentului și fiindu-mi teamă să nu mă întâlnesc cu vreun om am reintrat în hol.

       După acea fiind cu spatele la ușa cu geam a sufrageriei, brusc Sufletul meu a schimbat direcția de deplasre la 180 de grade sexagesimale și astfel am plutit trecând prin ușă și m-am oprit mai întâi în dreptul patului unde se afla trupul meu simțind o oarecare greutate și un fel de silă, după care am plutit spre patul în care dormea pe partea dreaptă soția mea și înclinându-mă spre ea am început să-i spun cu cu glas din ce în ce mai tare de "Iartă-mă!Iartă-mă!Iartă-mă!", după care crezând că voi deranja toți vecinii mei de bloc brusc am ajuns în locul unde ajunsese prima oară în sufragerie Sufletul meu și din nou brusc am simțit o rotire de la ștânga la dreapta cu o viteză foarte mare în jurul axei verticale a Sufletului și istantaneu Sufletul meu a ajuns pe tălpile Trupului meu de unde prin basculare la orizontală a reintrat ușor în Trupul meu și imediat m-am trezit și am început să dau cu palmele în spătarul patului părându-mi foarte rău că Sufletul meu a reintrat în Trupul meu.

       Acum când scriu aceste rânduri eu retrăiesc aievea această Mare Revelație.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍