Înghețată islandeză în maghiară

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural.

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

Izlandi fagylalt

(jó, nem éppen izlandi, de az ötlet Izlandról származik)

Reggel 9 van, még sötét van, az is normális, mert nagyon közel vagyunk az északi sarkkörhöz, és elmegyünk a reykjavíki McDonald's-ba, körülbelül az egyetlen, ami még mindig megtalálható Izlandon, miután rendeletet adtak. az ország nem gyorséttermi éttermek is épülnek. Mivel már csak ez maradt, nem látunk okot arra, hogy ne éljünk a lehetőséggel, így megnézzük, mi van az étlapon, és amiből úgy tűnik, a szendvicsek többsége ugyanazon témájú variáció, változatos változata. a burger- Filet-O-Fish. Kapunk két fogás Filet-O-Fish-t, egy lazacot, egyet pisztránggal, két nagy adag krumplit, mert a McDonald's-ban minden étlapon ez a kedvencem, minden országban, csokis muffint és főleg ami fontos, az izlandi McFlurry. Abban különbözik Európa többi részétől, hogy sokkal hidegebb, az éghajlat is segít megőrizni magát, sokkal konzisztensebb az állaga, fagyosabb és intenzív kék árnyalatú, a stracciatella darabjai szintén kékek, aminek úgy tűnik. furcsa nekem. Kék ételfestéket használtak, aminek az összetétele E407, ők azok, akik azt állítják, hogy nem akarnak feldolgozott élelmiszert, azt szeretnék, hogy minden a lehető legtermészetesebb legyen.

Megkóstoljuk az izlandi McFlurry-t. Ez jó...faljunk még egyet,...elképesztően jó...és még valami, ne feledkezzünk meg az ízéről...igen, megkaptuk, ez is a legjobb McFlurry, amit valaha kóstoltunk. rossz, hogy olyan messze van otthonról. Azonban úgy gondoljuk, hogy az izlandi McDonald's étterem egy bizonyos témát követ, a sült krumpli kivételével az egész étlap egy tenger melletti tavernáéhoz hasonlít, a szalvéták is kékek, halat rajzoltak, a poharakon üzenetek vannak írva. mint, , Készen áll egy tengeri kalandra?", de minden a kék árnyalataiban van a szobában. Érdekes, hogy Izlandon is találunk McDonald's-t, nagyon különbözik az eddig látottaktól.

Mivel nagyon szerettük az izlandi McDonald's fagylaltját, elmegyünk más ízeket és fagylaltgombócokat kóstolni a helyi gelateriákból, nevezetesen az Isbúð Vesturbæjarból. És itt van egy csomó szortiment, amelyből válogathatunk. Kakaót és pisztáciát veszünk. És ezek a legjobbak. Izland, szeretnék gratulálni, te vagy a legjobb fagylaltkészítő, akivel valaha találkoztam. Amit kínálsz, talán túl kevesen, vagy már senki sem. Ön arra specializálódott, hogy a hideget valami művészivé alakítsa, kellemes nézni, érezni és ízlelni, minden szempontból szinesztéziát.

Mai mult...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 9. Viața ca în vise

9. Viața ca în vise

   Două ființe se strecurau în lumea viselor explorând în subconștient un babilon al vieții din care se prăvăleau în ochii minții cuvinte, priviri, imagini, toate scânteieri de trăiri. Două minți sănătoase se aflau undeva pregătite să intre într-o lume în care nu există bariere, în timp ce în salonul-debara lumea unei nebune dispărea înghițită de firescul unei lumi care se creiona singură departe de rigorile impuse de o judecată alterată, restrictivă. Trei ființe virtualizau clipele nopții aruncând pe același fundal ascunzișurile cele mai intime ale propriilor existențe. Visăm ceea ce suntem, ceea ce dorim a fi, visăm lumea așa cum ne lovește, viața așa cum nu o putem simți. Doar într-un singur cuvânt: visăm. Dar oare visele nu pot deveni ele însele un mod de viață în care să existe acea interacțiune fizică și spirituală pe care o simțim în lumea reală? Am putea face parte simultan din două vieți pe care rațiunea, în marea sa capacitate de a discerne, ar putea să le și depoziteze, fără a le amesteca, în același conștient uman. Și așa cum zilele se adună întregind clipă de clipă viața, tot așa visele ar putea fundamenta o altă existență a aceluiași individ. Sigur, spre deosebire de viața reală care este unică, viața zidită din vise ar fi o viață privată, proprie chiar dacă în ea am cuprinde întregul univers. Doar că unii dintre noi nu suntem capabili să ne deschidem ființa spre lumea viselor de teama de a nu lăsa adâncurile tainice ale firii să ne pătrundă conștientul, iar alții, sufocați de apăsarea permanentă a unei trăiri, nu fac decât să reproducă fără oprire același ciclu de viață, vis după vis. Așadar, lumea construită din vise poate fi goală de orice conținut sau doar o proiecție stereotipă a unei secvențe apăsătoare. Astfel, ceea ce uităm cel mai repede în viață sunt visele. Când deschidem ochii spunem că nu am visat nimic, sau, în cel mai bun caz, ne amintim un vis scurt avut în zorii zilei, vis pe care nu ne obosim să-l facem părtaș al vieții noastre. Și totuși există oameni, și nu puțini, pentru care lumea viselor este lumea în care trăiesc sau din care își hrănesc existența. Cele mai frecvente și, în același timp, cele care ne afectează cel mai mult sunt visele în care retrăim suferințele și bucuriile. În visul lor profund, două ființe diferite se contopeau în aceeași femeie ai cărei pași se petrecuseră prin aceste locuri cu sute de ani înainte, nebuna din Lazaret, fiica bătrânei nebune din Lazaret, nepoata bunicii nebune din Lazaret, ființa perpetuu condamnată a fi nebuna din Lazaret. În aceleași clipe, la câteva sute de metri distanță, un tânăr visa și el contopindu-și ființa cu o existență aflată dincolo de înțelegerea sa, presărată în minte de câteva vorbe furate de vânt într-o seară târzie de iarnă. Și visul lui se năștea acum din viața petrecută aici cu sute de ani în urmă.
   Brațul îl ardea puternic și simțea cum sângele rănilor îi învăluie în căldură trupul amorțit, înghețat. O femeie îl trase din încleștarea morții într-o altă viață pe care o absorbea cu toată puterea minții. În jurul lui, era o altă iarnă, iarna baronului Aaron von Pieler. Și toate lucrurile începură să aibă un sens.
   Căzut jos, caietul își lăsa filele legănate de o pală de vânt care răbufnea din când în când întorcând paginile, de parcă o mână nevăzută încerca să țină ritmul luminii ce-și arunca strălucirea cu aviditate pe scrisul mărunt. De acolo, din inima reflexiilor ce se răsfrângeau pe filele scrise, cuvintele luau forma faptelor strecurate în vise. În lumea viselor noaptea se strecura cu nepăsare adăugând timpului acel răgaz necesar trupului ca să-și regăsească vigoarea. Umbre de vise vor miji odată cu zorii în mintea celor trei punând în balanță realul și subconștientul. Iulia se trezi în încăperea cuprinsă de frig și încă slab luminată. Luă caietul de jos și începu să citească de pe pagina lăsată la vedere de vânt.
   Mi-au trebuit patru luni să pot înțelege tot ce vorbeau sătenii și alte patru luni să pot vorbi aproape ca ei. Puteam trece prin sat fără ca lumea să ne urmărească prea mult cu privirea, dar nu reușeam să înțeleg de ce Iulia nu voia să mergem la biserică. Îmi dădeam seama că doar acolo puteam fi privit de întreg satul ca soțul ei, dar ori de câte ori încercam să o conving, Iulia refuza cu îndârjire.
— Nu suntem bineveniți. Eu sunt blestemată.
— Dar a trecut un an și nu ai mai avut crize.
— Înseamnă că Iuda pândește.
— Boala ta nu are legătură cu Dumnezeu. Privește crucea de pe mâna ta. Nu ți-a folosit la nimic, dar iubirea pe care ți-o port te-a ajutat.
— M-am născut blestemată.
— Cine ți-a făcut asta este tot un om. Și oamenii pot greși. Câtă cruzime trebuie să ai pentru a arde mâna unui nou-născut?
— Eu nu trebuia să mă nasc. Necuratul a vrut să încerce credința oamenilor. Ei au făcut ce le-a spus credința. Au încercat să-l alunge cu semnul crucii.
— Și totuși au fost oameni care te-au iubit. Știi că a plecat din sat. M-a implorat să am grijă de tine. A simțit că dragostea mea te ajută și a renunțat la tine.
— Știu. Ion a fost omul meu, dar nu mi-a fost soț. Biserica nu a vrut să ne cunune. Aproape că l-au blestemat când m-a luat.
— De ce?
— Tuturor le este frică să nu fac un copil. Ei vor ca familia mea să se stingă. Ar fi trebuit să trăiesc ca o călugăriță, dar trupul meu nu a înțeles asta.
— Haide să plecăm și noi de aici.
— Peste tot ar fi la fel, doar că eu nu aș mai fi la casa mea.
— Eu am putut să mă desprind nu numai de casa mea, dar și de neamul meu.
— Este suficient un fugar pe lume.
   Iulia închise caietul și adăugă în mintea ei, alături de visul ce încă îi stăruia în minte, aceste ultime cuvinte. Se sculase copleșită de acel vis din care persista mereu ideea de a o părăsi pe bolnavă lăsând-o în grija lui Gabriel. Poate dacă ea nu mai era aici, doctorul va simți nevoia să o ocrotească, să o iubească și lucrurile se vor repeta ca acum câteva sute de ani. Dar atunci ar fi o fugară.
   Pătruns de gândurile sale, Gabriel intră în cabinetul asistentei șefe fără a bate la ușă. Se pierdu în momentul în care constată că de fapt acesta era gol. Rămase nehotărât în mijlocul biroului neștiind ce să facă. Dacă pleca, risca să dea nas în nas cu Doamna și să pară ca un hoț, iar dacă rămânea se punea în postura unui intrus prins asupra faptului. Rămase în așteptare și inspectă cabinetul în care se afla pentru prima dată. Încerca să găsească un cât de mic indiciu privind viața acestei femei atât de respectată de întreg personalul medical, dar nimic nu părea să trădeze că dincolo de a fi un lăcaș al spitalului, acest loc împrumuta ceva și din viața ei de dincolo de zidurile ospiciului. Își aduse aminte de plimbările pe care Doamna le făcea prin pădurea din jurul văii Lotrioarei. Era aici cu un scop anume și avea nevoie de înțelegerea femeii, nu a asistentei șefe. Într-un final se hotărî și părăsi cabinetul la fel de vijelios cum intrase. Spre norocul lui, nimeni nu părea a fi prin preajmă. Cum de nu se gândise? Înainte de orice va trebui să o vadă totuși pe Iulia în salonul ei, din postura de medic. Aproape că cealaltă Iulie, asistenta, dispăruse din gândurile sale. Așa cum îi spusese visul, asistenta luase o hotărâre și sigur va pleca din Lazaret. Mai mult ca oricând, visul din acea noapte era puternic ancorat în realitate și acum nu făcea decât să-l dezvolte. Era convins că Iulia era în salonul-debara în fața acelui caiet misterios şi că ochii ei erau plânşi. Știa deja ce o va întreba și ce o să i se răspundă. Un singur lucru nu putea să vizualizeze. Acea clipă când buzele lor se vor uni consfințind un sentiment care nu putuse fi pecetluit în acea noapte în care făcuse dragoste cu asistenta. Atunci buzele ei l-au respins vrând parcă să pună stavilă oricărei licăriri a inimii în fața unei posibile iubiri. Să fi știut ea că sentimentele lui vor fi medicamentul miraculos prin care o nebună îşi va recăpăta luciditatea și speranța? Și de ce o făcea? Era convinsă că nu ar putea să-l iubească? Într-un fel se simțea rănit în orgoliul propriu, dar pe de altă parte îşi dădea seama că ființa lui este dedublată în entități cu personalități și funcționalități distincte. Gabrielul-mental este rupt de lume, nu are sentimente, deci nu poate fi rănit și, dincolo de orice dubiu, este stăpânul necondițional al celeilalte entități, Gabrielul-om, personaj ascultător, chiar apatic, gata să se sacrifice fără niciun regret. Gabrielul-om era pregătit de multă vreme să iubească la comandă, să sufere sau să se bucure, să jignească sau chiar să laude, într-un cuvânt să viețuiască, pe un făgaș trasat cu grijă de acele urme pe care mentalul le întrezărea din când în când în oglinda vieții. Între urme, puteau exista pentru Gabrielul-om clipe de libertate în care strecura întâmplări născute dintr-o altă voință aflată în așteptare. Bătu de câteva ori în ușa salonului-debara. Nu auzi nicio voce răspunzând în vreun fel. Deschise ușa și intră. La masa din colț, Iulia părea cufundată în a descifra misterul caietului pe care singură îl construise. Când ridică privirea spre Gabriel, puteai vedea că pe fața ei străluceau urmele lacrimilor ce păreau a nu se mai opri. Privirile lor se întâlniră pentru prima oară de când se afla aici. Erau amândoi conștienți de dialogurile avute sub perdeaua ocrotitoare a întunericului. Acum îi vedea îndeaproape trăsăturile feței, dungile adânci ale suferinței care te împiedicau să descoperi adevăratul chip al femeii. Se apropie adăugând privirii ocrotitoare și un zâmbet încurajator.
— Te voi ajuta, Iulia.
— Pleacă, Gabriel! Pleacă! Nu vreau ajutorul tău.
— De ce, Iulia?
— Dacă nu pleci tu, pleacă ea.
— De unde știi? Ți-a spus ea că pleacă?
   Iulia își scutură puternic umerii vrând parcă să se elibereze de o greutate enormă care ar fi împiedicat-o să vorbească. De fapt vorbele sale erau guturale, scuipate cu multă caznă, dând impresia că acestea sunt făcute să trăiască doar în mintea ei.
— Am visat.
— Și eu am visat. Asistenta va pleca. Este decizia ei și va pleca spre binele tău. Ea știe că pot să te ajut.
— Cum poți fi așa de sigur că o poți ajuta?
   O altă voce, de această dată sigură pe ea și tăioasă, se auzise dintr-un colț aflat încă în umbră. Gabriel se întoarse.
— V-am căutat în biroul dumneavoastră.
— Știu, Gabriel. Și eu am visat. Am visat că mă vei căuta, am visat că vei veni aici și că aici trebuie să te aștept.
— Nu puteați visa. În visul meu eram doar eu și cele două Iulii. Dumneavoastră nu ați fost în visul meu.
   Se lăsă un moment de tăcere, după care Doamna îl întrebă oarecum zeflemitor.
— Tu chiar crezi în vise, Gabriel?
   Gabriel așteptă și el câteva secunde. Se întoarse spre Iulia, dar privirea acesteia era adânc pironită pe filele caietului, iar din bărbie continuau să cadă lacrimi ce se contopeau cu scrisul mărunt.
— Las-o să plângă, acolo în lumea ei lacrimile pot fi și durere și fericire. Vrei să o vindeci și ai început prin a-i aduce suferință.
— Vreau să o iubesc!
— Așa ți-a spus ție visul?
— Cine suntem noi să hotărâm dacă visele fac sau nu parte din viața noastră?
— Cine suntem noi să ne lăsăm conduși de vise? adăugă asistenta șefă zeflemitor.
— Chiar nu ați avut niciodată senzația că visele pot să-ți hotărască viața?
   Doamna se ridică brusc și părăsi salonul-debara. În clipa când fața ei ieși din umbră, sub lucirea puternică a razelor dimineții, Gabriel putu să fotografieze pe chipul ei o stare de adâncă emoție însoțită de cutele suferinței ce reușise să răzbească din adâncul sufletului. Părea chiar că, în colțul ochilor, două lacrimi se legănau gata să cadă. Privi în urma ei. Doamna se îndreptase spre poarta spitalului. Probabil în dorința de a-și regăsi echilibrul, se va lăsa pradă rătăcirilor prin albul nămeților din pădure. Gabriel se întoarse din nou spre Iulia și îi cuprinse fața în mâini obligând-o să-l privească în ochi.
— Voi vorbi cu asistenta să nu plece, așa că nu mai plânge.
— Nu o să te asculte.
   Gabriel nu luă în seamă remarca Iuliei și mâinile sale începură să-i șteargă urmele de lacrimi de pe obraji, apoi palmele se transformară în senzori de iubire ce treceau cu răbdare peste fiecare cută a obrazului, peste asprimea înghețată a gurii în încercarea de a scoate din încremenirea desenată de boală o altă ființă, femeia luminată de zâmbet și fericire. Exact ca în visul lui.
   Câteva bătăi ferme în ușă rupseră insula de liniște din biroul asistentei șefe. Doamna era așezată pe scaunul înalt postat în fața ferestrei ce dădea spre apele Oltului. Dincolo de fereastra închisă jucau razele unui soare palid printre crengile îmbrăcate într-o dantelărie albă, țesută din milioane de stropi de apă împietriți în matrițele frigului din noapte. Din când în când, câte o picătură se desprindea din vârfurile aplecate ale crengilor, alunecând pe alte ramuri și redevenind parte a sculpturii. O formă renăscută noapte de noapte pentru a se pierde departe de orice simțire artistică în albul zăpezii, din ce în ce mai mult scrijelită de văi înguste, urme ale curgerilor din copaci. Pe măsură ce soarele creștea în putere, auzul putea distinge zgomotul apei ce se aduna în streșinile vechi, iar mai apoi clipocitul șiragului de apă ce se strecura prin găurile dăinuite de rugină în tabla subțire. De afară, spre ființa așezată parcă de o veșnicie în fața unui tablou ce nu-și găsea echilibrul static, stropii de apă băteau cu insistență la o poartă nevăzută implorând găzduirea unui suflet prea mult surghiunit din propria ființă. Un suflet alungat care îmbătrânise așteptând să-și reia locul în ființa ce Domnul i-o hărăzise ca lăcaș. În urmă cu mulți ani această ființă ce părea atât de răbdătoare și primitoare cu alte suflete își golise existența de propriul eu dumnezeiesc alungându-l pe un tărâm în care nu exista iertare, ci doar remușcare. O remușcare perpetuă care pârjolea țărmurile credinței alungând speranța că oamenii ar putea totuși avea parte de iertare, mai ales de iertarea de sine. Privirile ei treceau prin pâcla de copaci sfredelind depărtarea în căutarea izbăvirii. Dar gândurile se încăpățânau să rămână prizoniere în carapacea ființei incapabile să întrebe și să răspundă. Printre ele, acea întrebare a lui Gabriel, concentra în ea esența unui răspuns mereu întârziat, mereu refuzat: „Chiar nu ați avut niciodată senzația că visele pot să-ți hotărască viața?”.
   Trupul ei se scutură sub impulsul unei tremurături ce părea a se fi instalat într-un corp lipsit de dorința de a se apăra, un corp care începea să-și reconstituie viața din amintiri depozitate cu grijă la periferia memoriei. În mâinile împreunate, ce până nu de mult atârnau desincronizate, se găsea o fotografie prinsă într-o ramă îngustă care tremura gata să alunece pe podea. Apoi mâinile se încleștară și fotografia se poziționă în lumina venind dinspre geam, iar privirea ei reveni din orizontul nedefinit învelind gingășia chipului unui copil ce strângea în brațe un clovn de lemn purtând o bluză albastră prinsă cu nasturi mari albi, iar pe cap un con roșu terminat în vârf cu o sferă de aceeași culoare ca bluza. Doamna fixă fotografia cu privirea și lăsă gândurile să alunece undeva într-un trecut pe care se străduise atâta timp să-l izoleze de viața ei.
   Încă nu împlinise șase ani, trăia alături de mama ei într-un apartament din Râmnicu Vâlcea aflat la parterul unui bloc cenușiu, un copil cu nimic diferit de sutele de copii răspândiți prin cartierele orașului. Un oraș la fel ca oricare oraș dintr-o țară care își punea amprenta pe viața oamenilor mult prea dureros dirijându-le traiul de zi cu zi. Ca în fiecare dimineață, oamenii plecau grăbiți spre clădiri în care ar fi trebuit să-și găsească rostul existenței, unii îndeplinind o profesie ca pe o corvoadă necesară traiului nu spiritului, alții, dimpotrivă, cuprinși de noblețea unei îndatoriri asumate prin conștiința formării. În drum, copiii erau abandonați în școlile de cartier pentru cel puțin o jumătate de zi, problema recuperării fiind adesea lăsată în voia sorții. Majoritatea se întorceau singuri acasă printre cozile de pensionari aflați în așteptarea alimentelor. Nu intrase bine pe ușă și copilul îi sări în brațe.
— Mamă, sâmbătă mergem în excursie pe valea Lotrioarei. Mă lași? Ne duce tovarășa.
— Mai vedem. Sâmbătă mi-am luat liber ca să stau cu tine.
— Dar, mamă, este prima mea excursie. Of, de-aș avea și eu un tată. El sigur m-ar lăsa.
— Dar ai un tată. Știi bine. Ți-am mai spus.
— Un tată de care trebuie să ne ascundem ca să nu mă fure. Ce fel de tată este acesta?
— Tatăl tău te iubește, dar te vrea doar pentru el.
— Nu puteai să te îndrăgostești de un român?
    Era o întrebare la care nu putea răspunde fetiței sale. De multe ori, privind înapoi, se întrebase și ea același lucru. Cum de a fost să fie? Dar, ori de câte ori se imagina cu un alt bărbat simțea că-și trădează propria fiică. Fiica pe care o are cu acel om există și nu și-ar putea imagina că în fața ei ar putea sta acum un alt copil. Cât de nedreaptă poate fi viața. Te îndrăgostești, iubești copilul născut din dragoste, dar nu mai iubești omul care ți-a dat această nouă iubire. Poți urî faptul că l-ai iubit? Că ți-a dăruit o minune în viață? Atunci a visat. A visat că fetița ei se pierdea printre copaci înghițită într-o prăpastie peste care vântul așternea mormane de nisip. Iar deasupra, se încăpățâna să plutească conul roșu al clovnului. Se sculă și se îndreptă spre bucătărie. Îi pregăti o prăjitură și hainele pentru excursie. Dacă nu ar lăsa-o, ar fi de acum înainte o prizonieră în propria ei viață. Și ce ar fi mai grav, fetița ei ar ajunge să identifice propria copilărie cu o traumă greu de acceptat la acea vârstă. Dar visul? Oare visul nu înseamnă nimic? Cu un gest aproape involuntar îndepărtă cu mâna din fața ei acea urmă de îndoială strecurată în suflet.
— Asta mai îmi lipsește, să cred în vise.
A doua zi, fetița se întoarse de la ușă și se repezi la clovnul ei.
— Mamă, îl iau cu mine să mă păzească de tata.
    Pe biroul asistentei, alături de fotografia ce își găsise în sfârșit un loc în acest lăcaș al uitărilor, un con roșu terminat în vârf cu o sferă albastră părea un obiect straniu ce aștepta să fie pus pe capul unui clovn, așa cum arăta fotografia. Era tot ce-i mai rămăsese de la fetița ei, când o căutaseră pe valea Lotrioarei în urmă cu 20 de ani. Avea din nou nevoie să privească acea fotografie din care doi ochi nevinovați puteau să o ajute să-și ofere iertarea de sine.
   În liniștea aparentă generată de simțurile Doamnei ce treceau din spațiul biroului în inima pădurii, lăsând să pătrundă în mintea ei doar plânsetul naturii sub razele din ce în ce mai puternice ale soarelui, bătăile din ușă se făcură în sfârșit auzite. Doamna așeză pe noptieră poza și alături conul roșu terminat în vârf cu o sferă albastră.
— Intră!
Gabriel deschise ușa doar atât cât să se poată strecura ca un hoț ce se ferea de privirile indiscrete ale personalului. Era pentru a doua oară în această încăpere și avea vagul sentiment că biroul nu mai era același. O privi pe asistenta șefă și primul impuls care îl cuprinse era să-și ceară scuze că a greșit camera. În fața lui era o altă femeie, parcă cu zece ani mai tânără și cu mii de apăsări lipsă, apăsări ce-și luaseră zborul lăsând lumina să dezvăluie o privire prietenoasă, umană. Apoi îi atrase atenția poza rezemată pe birou, poză din care oricui trecea pragul biroului îi zâmbea o fetiță care îi semăna leit Doamnei. Doamna își apropie mâna de fotografie părând să mângâie chipul ce transformase această încăpere dintr-un loc rece, singuratic, într-un birou primitor în care simțeai că ai în față nu doar respirația apăsătoare a spitalului ci și sufletul unui om.
— Este fiica mea. Ar trebui să aibă 25 de ani. Cred că ați fi de aceeași vârstă.
   Gabriel rămase în continuare cu privirea ațintită asupra fotografiei, doar că pe chipul lui se așternu acea expresie de tăcere interioară care exprima ceea ce cuvintele nu o pot face. Nu îndrăzni să o privească direct pe Doamna, aștepta neclintit ca ea să treacă peste această mărturisire. Câte fațete poate ascunde o propoziție atât de simplă, „ar trebui să aibă 25 de ani”. Eu am 25 de ani, eu sunt aici în fața unei mame și a unei amintiri. O amintire extrem de dureroasă. Dacă eu nu aș fi aici, dacă nu aș fi deschis această ușă. Dar această fotografie nu a fost ieri pe birou, iar Doamna nu pare mai apăsată de viață ci dimpotrivă, parcă este eliberată de orice supărare. Apoi conul roșu de lângă poză cu imensa bilă albastră în vârf, un albastru ce parcă stăruia în mintea lui, dar pe moment nu reușea să înțeleagă prea bine cu ce anume să-l asocieze.
— Sigur, ați venit să vorbim despre Iulia. Și despre vise, dacă nu mă înșel.
Gabriel ridică în sfârșit privirea spre chipul extrem de senin al Doamnei.
— Da, doamnă. Așa este. Dumneavoastră ați întocmit fișa Iuliei și mi se pare extrem de sumară.
— Corect. Eu nu am competențe să scriu mai mult decât am scris. Vedeți, oficial ea este pacienta spitalului, dar mai degrabă o putem considera o tânără adăpostită de noi. O tânără cu probleme psihice ale căror cauze ne sunt necunoscute. Ca atare și tratamentul este limitat. La fel și rezultatele.
— Dar măcar datele personale.
— Nu le știm. Nici nu bănuiți cu câtă ușurință pot dispărea sau apărea oamenii în aceste locuri.
— Poliția?
— Deocamdată, de niciun ajutor.
— Dar și-a spus numele, Iulia. Atât?
— Nici măcar atât. Îi spunem Iulia pentru că așa i-a spus tanti Crina. Orice referire la datele ei de identificare îi provoacă o criză.
— Își refuză originile.
— Așa se pare.
— Dar caietul?
— Am văzut caietul. Este ca un rebus pe care nimeni nu poate să-l descifreze. Doctorii spun că notițele ei nu au legătură cu boala ei, ci mai degrabă reprezintă un mod de a-și ține ocupată mintea cu un nimic care să îndepărteze orice manifestare reală a vieții. Sunt cuvinte fără sens.
— Asistenta pare să știe mai multe despre ea.
— Asistenta are și ea un nume, domnule doctor! spuse Doamna pe un ton dojenitor. Nu este o jucărie pentru doctori, mai adăugă ea la fel de răspicat.
— Nu mă înțelegeți greșit. Vreau doar să-mi limpezesc mintea. Nu pot să spun „Iulia” fără să fiu eu însumi confuz asupra persoanei pe care o vizez. Mai ales că..., se opri brusc și pe față îi apăru o umbră de îndoială. Iulia, asistenta, își ascundea semnul de pe braț, iar el l-a văzut într-un moment de intimitate. Are oare dreptul să divulge ceea ce doar el și ea știa? Ceea ce lui îi spunea că cele două ființe au ceva în comun, ar putea să însemne o pistă pentru aflarea adevărului, dar numai asistenta știa adevărul și doar ea ar putea măsura consecințele unei dezvăluiri. Va trebui să cerceteze lucrurile cu discreție, fără a răni pe nimeni.
— Mai ales că? reluă Doamna privindu-l țintă.
— Mai ales că cele două seamănă atât de bine. Par a fi gemene.
— A, da, așa este.
   În gândul ei, asistenta șefă încerca să afle dacă acest om, acest tânăr mai bine zis, are maturitatea de a se sacrifica pentru o cauză nobilă. Iubirea poate fi un tratament, dar poate fi și moartea definitivă a unui suflet. Gabriel părea gata să-și ofere trupul și inima unei ființe pierdute de lume. Din ce rațiuni? Din milă? Din orgoliul de a-și demonstra capabilitățile de medic? Din ascunzișul propriei nebunii? Dar dragostea? Ea unde este, dragostea? Ascunsă în cuvinte pe care el o să i le servească ca pe niște pastile de trei ori pe zi, înainte sau după masă. Dizolvată într-un ser al pasiunii prefăcute revărsată peste trupul unei femei fără apărare? Gabriel percepu acest moment de tăcere ca pe un semn de neîncredere. Ar fi vrut să-i vorbească despre visul lui, dar bănuia că va fi luat din nou în derâdere. Doamna nu credea în vise, doamna era o ființă normală, judecata ei nu putea trece dincolo de limitele raționalului, Doamna nu părea a purta în suflet sămânța fecundă a nebuniei care ne transformă uneori din oameni în zei. Dar el, Gabriel, simțea cu toată ființa sa că este supus unei alte gândiri, o gândire a unei existențe paralele căreia trebuia să i se supună. Acea gândire putea doar să știe de ce el, Gabriel-omul, trebuia să o smulgă pe Iulia din tenebrele unei lumi nepătrunse de om. Sau poate dimpotrivă, dorește ca el, mintea lui, să pătrundă în lumea Iuliei pentru a cunoaște viața pe care sufletul lui a avut-o de la începutul dumnezeiesc al încarnării sale. Oricare ar fi adevăratul motiv, știa că este gata să-și sacrifice sufletul oferindu-și în avans iertarea de sine.
Doamna luă un plic de pe masă.
— Am vorbit cu doamna directoare. Iulia este de astăzi pacientul dumneavoastră.
— Ați avut și dumneavoastră un vis?
— Nu, domnule doctor. Am avut un vis acum 20 de ani. Atunci poate ar fi trebuit să cred în el.

Mai mult...

DANIEL PRT .3

Spre seară ,când treburile s-au mai liniștit, mi-am amintit că foamea îmi dă târcoale.

M -m dus acasă ,la casa cea nouâ .Mama a scos o masă în curte și a pus pe ea prima cină.

Ziua se îngâna cu noaptea.Noaptea avea alt farmec la țară .Luna ne privea curioasă ,iar cântecul

greierilor se auzea în surdină Totul mi se părea minunat ,încât am uitat că sunt orfan ,pentru o

clipă..O liniște plăcută,doar câte un lătrat de câine ,venea de departe!...Somnul a venit pe nesim-

țite ,ușor și odihnitor!..Era un nou început .Din acea zi mama nu a mai plâns ,sau nu am văzut-o eu !..

Mama a fost ca o stâncă ,hotărâtă să facă față tuturor problemelor care-i stau în cale.Așa a

reușit să crească și să educe cei șase copii: patru băieți și două fete .La prima vedere părea o

femeie firavă ,dar de unde avea atâta putere ?...Zilele de vară se scurg pe nesimțite ,se apropie

toamna ,și urma să merg și eu la grădinița din mijlocul satului .Am fost și am văzut-o cu prietenii mei.

Mama începea pregătirile de iarnă cu adunarea lemnelor de foc Mereu veneau la poartă căruțe cu

lemne iar mama ne punea să le tăiem și aă le depozităm în samaluc la adăpost de ploaie și ninsoare.

Această treabă era făcută de frații mei mai mari ,dar și eu aveam sarcinile mele ,nimeni nu era scutit de

muncă .Eu eram cel care cumpăram pâinea o sarcină importantă Mama se gândea la toate ,inclusiv

la pregătirea noastră pentru școală Aveam vevoie de uniforme ,încălțăminte ,rechizite Sfătuită de alte

mămici ,mama a obținut ajutor de la o fundație care sprijinea familile defavorizate! Mama era ca argintul viu

Tata ar fi fost mândru de ea și noi am ajutat-o fiecare după puterile noastre .Ne-am implicat în toate treburile

gospodărești: îngrijirea grădinii ,repararea gardului,,tăiatul lemnelor, adusul apei de la Prut cu cobilița -

Fetele o ajutau la treburile casei :curățenie ,spălatul și bucătăria Mama ne îndemna să muncim ,să respectăm

și să iubim munca noastră și celorlanți Dacă la început oam enii ne compătimeau și ne tratau cu oarecare

milă ,peste o vreme devenisem o famile ce putea fi dată ca exemplu

.Când frații mei au terminat cele opt clase,au găsit imediat locuri de muncă în sat .În zilele de salariu ,

veneau acasă zâmbind și puneau banii în mâna mamai .Acum nu mai cumpărăm pe datorie de la micile magazine

din sat Tudorel fratele cel mare e ajutor de tractorist la nenea Octav șeful de la asociație ,iar Gabriel ajută la

sera de legume de lângă pârul din vale al domnului învățăror .

Mai mult...

Cel mai bun serviciu de catering în portugheză

(la modul ironic)

Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...

Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.

În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.

Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.

Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.

O melhor serviço de restauração

(ironicamente)

É sexta-feira à noite, é tarde, estamos com preguiça de cozinhar. O que mais seria mais saboroso do que uma pizza Quattro Stagioni? Olhamos para o tablet, selecionamos clicando em "Adicionar ao carrinho", escolhemos o molho e uma porção de batatas fritas. Posto isto, clicamos em "Fazer o pedido", inserimos o endereço, o número de telefone , escolhemos a forma de pagamento. Esperamos babando, ficando cada vez mais famintos, olhando as fotos das belezas que eles exibem. Estamos tão entusiasmados em casa, por outro lado, já faz algum tempo que uma série de chefs aprendizes vem ao restaurante. Não sabem cozinhar, mas foram aprender com chefs com décadas de experiência. Erros de qualquer natureza são perdoados porque estão no início e porque só errando aprenderão. Não importa quantas vezes ele cometeria um erro, que talvez queimasse a panela, a cozinha, a cozinha inteira ou apenas a cozinha e o banheiro que se comunicam através de uma divisória. Então recebemos ligação após ligação onde o chef pede desculpas porque o recipiente de vinho quente rachou, que a pizza está cozida demais, que não sobrou para assar o suficiente, que o queijo se espalhou demais, que ele não colocou tomates e cogumelos , que não colocou ovos de codorna (é uma pizza meio diet), que não colocaram molho tzatziki no cardápio, que esqueceram a dose de Pepsi Twist sabor limão, que os donuts com cobertura de limão foram não fez muito bem chocolate e outros...

Entediado com tantas explicações (nem queria explicação, só queria comida), disse gentilmente ao respectivo chef que gostaria que a comida fosse pedida até às 12 da noite, pediria por volta das 7 da noite. O chef entendeu, pegou bem os aprendizes pela asa e mandou-os para casa que tinha uma encomenda para preparar.

Desta forma, por volta das 23h45, um menino chegou de bicicleta perto do quarteirão, me liga e pergunta se estou em casa (onde mais eu poderia estar a essa hora tardia?, no mercado?, à beira-mar no penhasco?, quero dizer, sério, onde mais eu poderia estar só esperando uma pizza, congelada ou queimada, tanto faz?), eu disse a ele que estava em casa, mas pedi para ele usar o elevador e subir. Chegou, paguei, peguei a pizza com tudo que pedi e abri a caixa.

A pizza era na verdade um Quattro Stagioni Happy Meal que tinha um brinquedo incluído além do que eu pedi. Ele fez um cardápio infantil porque os alunos gastaram toda a massa para aprender a fazer pizza e só sobrou.

A pizza estava boa, a espera valeu a pena depois de todo o nervosismo e preocupações, mesmo que fosse uma porção infantil.

Mai mult...

MURMUR DE TEI

Murmurând numele ,,, EMINESCU,, sobor de versuri frumoase se preschimbă în petale revărsate peste mormântul rece, străjuit de poeticul cuvânt… Pași nevăzuți, gânduri neauzite ajung miraculos lângă teiul lui Eminescu, iar călugării se închină așteptând o rază de lumină, prin care ,,Luceafărul,, s-aprindă candelabrele unui trecut glorios și lumânările să pâlpâie sfârșitul unui destin dureros…

Corul versurilor neuitate, strigate și nu murmurate dintr-un ,, Mai am un singur dor,,, se încolăcește pe bătrâna tulpină a teiului cu flori tremurânde, la glasul celor ce lăcrimând, citesc pe-a lui mormânt :

,, Nu voi mormânt bogat,,

,, Cântare și flamuri

……………………………..

Reverse dulci scântei

Atotștiutoarea

Deasupra-mi crengi de tei

Să - și scuture floarea…,,

La ora candelabrelor aprinse, voi citi versuri, ,, Desigur că la noapte un tei am să visez,,…

,,Și dacă se întâmplă să întâlnesc un tei,, îmi imaginez că, mă aflu în Copou, în parcul cu multe alei…:

- Eu, poezii nu știu să - ți scriu, îmi este versul șchiopătat, stângaci, la mormântul tău de mult nu am putut s-ajung, dar, voi păși pe urma versurilor tale până la ziua din iunie, tristă la apus, ca să privesc ,,Lacul codrilor albastru,,. Acolo ,, Nuferi galbeni îl încarcă,,, iar dangătul clopotului din Ipotești răspândește sunetul lui nemuritor, pentru Nemuritorul Eminescu!

O zi din iunie tristă …Flori de tei se scutură murmurând și glasul clopotului se-aude la apus:

,, Pătrunză talanga

Al serii rece cânt

Deasupră-mi teiul sfânt,

Să-și scuture creanga…,,

15 iunie in memoriam Eminescu, un ,,murmur de tei,,.

Mai mult...

Începutul contează în maghiară

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa.

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești.

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

A kezdet számít

A kezdet, olyan nehéz, mint amilyen izgalmas. Szívedben hordozod az élmények, érzelmek, hangulatok, érzések széles skáláját. Sok közülük talán túlságosan is esetlenül van visszaadva, kifejezve, ez most így van. A készségfejlesztés, a keresés, a felfedezések, a feltárások, a hibákból és kudarcokból való tanulás időszaka, olyan pillanatok, amikor többet tesztelsz, nem vagy meggyőződve arról, hogy folytatni akarod, amit elkezdtél. Máskor tudjuk, hogy egy új életszakasz kezdődik, amit keresünk akár magunknak, akár a környezetünknek.

Bárhogy is legyen, a kezdet számít, képzelj el egy jó sportolót, aki részt vett volna különböző versenyeken és nem tudom min, akkor is eljutna oda, ha nem lenne támogatása, ha nem lenne szerencse, hogy megtalálja az edzőt a tanulási stílusának és igényeinek megfelelően? Nem, egyáltalán nem.

Ugyanígy talán elképzelünk egy márkanevet, sikeres lett volna, ennyien vásároltak volna onnan, ha nem lenne támogatás, reklám, promóció nem tudom hány közösségi csatornán? Nem, természetesen nem, a világ nem is tudná, hogy létezik ez a márka.

A kezdet a korábbitól való elszakadást jelenti. Lehet előre tervezett vagy nem tervezett, ez attól függ, hogy mihez akarunk kezdeni. Ha például balettórákra szeretnénk beiratkozni, igen, meg tudjuk tervezni az elejét, még akkor sem igazán tervezhető, ha az oktató a kitűzött időpontig nem jön vissza a szülési szabadságról. Ha szülési szabadságon vagyunk, nem lehet beütemezni a szülést, nem választhatjuk meg, hogy melyik hónapban szülünk, nemhogy a napot, az időpontot. Pillanatnyilag történik. Akkor nekünk és a gyereknek is van egy kezdet, egy új út, amelyen együtt járunk majd. Nem mindegy, hogyan kezdje el a gyermek az életét. Szülőként megválaszthatjuk, hogy mit akarunk a gyereknek. Csak a szeretetünket fejezzük ki azzal, hogy pénzt és csomagokat küldünk neki a nem tudom milyen játékból abból az országból, ahol dolgozunk, de közben egy idegen vigyáz a gyerekünkre? Később ne csodálkozzunk azon, hogy korlátok, korlátok lesznek köztünk és a gyerek között. A gyermekhez való közelség és a vele való kommunikáció hiánya hatással van a fejlődésére, mert soha nem érezte volna, hogy szükség van rájuk. Csak a biológiai szüleire fog emlékezni, de nem fogja őket a szó valódi értelmében szülőnek elismerni.

Az ellenkező póluson azok a szülők állnak, akik úgy döntenek, hogy az országban maradnak. A holnap bizonytalanságokat szül, ez a bizonytalanság által generált stressz, amit magunknak képzelünk, átterjed a gyerekre, ha nem tudjuk, hogyan uralkodjunk magunkon, és hagyjuk, hogy azt csináljon, amit akar. Aztán a szülők ingerültekké válnak, hülyeségeket, tulajdonképpen hülyeségeket beszélnek a gyereknek. Csecsemőkor első felében nagyon odafigyelünk a gyerekre, mert olyan az elméje, mint a szivacs. Nyomj el mindent, minden szót, gesztust, hangszínt. Akaratlanul is kisajátítja ezt a kezdetet. Átveszi az uralmat, hangulatok, gondolatok, benyomások, attitűdök. Kár lenne, ha ez megtörténne. Szépen fel kell nőnie minden szempontból, mert a szülei a legjobb iskolákon, a legjobb gimnáziumokon, a rég álmodott főiskolán és nem tudom hova vitték volna át, hiába. elérné az 1,90-es magasságot, jól fejlett, sportos és nem tudom, hogyan, ha belül találjuk magunkban tartott, nem időben felismert, nem kifejezett, nem gyógyult traumák keverékét. Kívülről jól nézne ki, de belülről látszik, hogy nem vettek bele lelket a növekedésébe, mert biztosan hiányzik belőle a legértékesebb, az együttérzés és az emberség. Milyen családot talál majd? Milyen generációk lesznek ebből a családból és így tovább.

Szüksége van a lélek melegére, akárcsak a fának, amikor ültetjük, az öntözés mellett ügyelünk arra, hogy egyenes és vastag legyen, a nap melegére is szüksége van ahhoz, hogy minden szempontból jól fejlődjön.

A kezdet néha azt jelentheti, hogy elkezd sportolni, biciklizni, megtanulni új recepteket főzni és így tovább. Legyen azonban óvatos, ha úgy dönt, hogy olyasvalamit tanul meg, amit nem lehet csak YouTube-videók megtekintésével megtanulni, és ennyi, ehhez a munkához oktatókra vagy tanárokra van szüksége, próbáljon meg olyan embert keresni, aki legalább minimális hajlandósággal rendelkezik értsd meg, hogy vágysz arra, hogy megtanuld ezt a képességet, belső motivációdat, hogy függetlenebbé válj ettől a nézőponttól, félelmeidet, hogy támogass ott, ahol nem egészen sikerül, hogy együtt leküzdhesd ezt az akadályt. Ellenkező esetben te is szenvedni fogsz, te is tele leszel frusztrációkkal, idegekkel, hogy te fizettél arra a tanfolyamra, és az oktatónak nincs rád ideje, mindig vannak mások, mindig előtérbe helyezi őket veled szemben, mindazzal, amit te is fizettél ugyanannyi pénzt, mint a kedvezményezettek.

Csakúgy, mint az iskolai osztályokban, létezik a többszörös intelligencia elmélete, amely szerint az intelligencia 9 típusa létezik. Nem tudom, miért gondolják még mindig egyes tanárok, hogy tanítványaiknak jónak kell lenniük a tantárgyukban. Ha úgy dönt, hogy nyilvánosan megalázza az osztály előtt, mert milyen keveset tud matekot, akkor igazságos lenne, ha az óra után finanszírozná, pénzt adna neki, hogy terápiás foglalkozásokra járjon, hogy meggyógyuljon a félelméből. kudarc, orrvérzéshez vezető szorongás, hányinger, szédülés, alvás- és szívritmuszavarok. Ha nem jó matekból, az abszolút nem probléma, talán kifejezőbb, jobban fest, ütőhangszerek, nyelvek, sport, egyéb tárgyak. Semmi esetre sem lenne tisztességes azt a címkét becézni rá, hogy nem tud semmit, úgysem tudná és úgysem értené meg, hogy érte és vele semmit nem lehet tenni, hogy az életben semmi sem ér fel semmit. és mindenféle ehhez hasonló forgatókönyv. Minden férfi egyedi, megvannak a saját tulajdonságai, amelyeket gyakorolni, dolgozni, csiszolni kell. Ezt kell tenniük azoknak a szülőknek és tanároknak, akiknek ez az elavult gondolkodása, hogy ha nem tud matekot tanulni, akkor nem tud semmit. Kíváncsiságból elégedettnek érzik magukat a matematikakar végzettei, miután befejezték, valójában hányan végzik el a matematika oktatását, amikor a vágyotttá válás útja minden lépésnél akadályokkal van teleszórva, és már az érdemek és a tudás sem számítanak? Mikor a 10 kritériumból nem csak egy felelt meg, különben mindegyik megvolt, és soha nem vették fel? Mi értelme van rákényszeríteni őket, hogy olyan utat járjanak be, amelyet még a matematikát szeretők sem követnének? Hagyja, hogy a gyerekek, tanulók, tanulók maguk válasszák meg saját útjukat, bármennyire vagy kevéssé is tetszik nekik! Ne helyezze magát mások helyébe, és azt gondolja, hogy jobban ismeri őket, megérzi, mit akarnak, mire vágynak. Az egyedül elkövetett hibákat sokkal könnyebb kijavítani, mint azokat, amelyeket azért követtek el, mert mások azt tanácsolták, hogy hibázz.

Esettől függ, ha engedelmesebb gyerek, akkor elfogadja a helyzetet és megpróbálja kezelni, bár depressziós lesz, nincs békében önmagával, tele haraggal és felhalmozódik rejtett frusztrációkkal. De ha olyan természetről beszélünk, amely nem engedelmeskedik, független akar lenni saját döntéseiben és preferenciáiban, akkor azt kockáztatjuk, hogy az iskolai lemorzsolódások aránya egyre nő. Megfontolná, hogy minek arra a mate-infó órára, amikor amúgy sem találják meg semmiben, amiről ott szó esik, semmi sem vonatkozik rá és nem illik hozzá. Éppen ezért javasolt, hogy a szülők megértsék gyermekeiket és támogassák őket az élet minden fontos szakaszában.

Hiába koncentráltam a kevésbé kellemes szempontokra, ezek minden kezdet valóságának részei, elvégre a kezdet a legbonyolultabb. Útközben a dolgok egyszerűbbé, gördülékenyebbé válnak, és minden sokkal inkább megélhető, átélhető és érezhető élménnyé válik. Természetesen azoknak az embereknek, akikkel egy fiatal életének minden szakaszában találkozunk, megvannak a maguk érdemei.

Köszönetet mondjunk hát a szüleinknek, akik tőlük telhetően támogattak minket, egy bizonyos korig adtak nekünk lehetőséget, ruhákat, kiegészítőket, kütyüket és minden mást, etettek, étellel és pozitív érzésekkel is, amit adtak. egy tabletta, hogy minden esés után bekötözték a sebeinket, hogy enyhítették a depressziónkat, amikor azt hittük, hogy haszontalan, hogy volt türelmük tanulmányozni, elemezni és elmondani, mi állna jobban a legtöbb helyzetben, hogy sétáltak parkokon át, művészeti galériákba, zsellérekbe és cukrászdákba, hogy műveltek némi zenei és képzőművészeti ízlést, hogy ők adták nekünk az első utasításokat, az élet első használati útmutatóját.

Ezúton is köszönjük a pedagógusoknak, tanároknak, tanároknak, mert ők is nálunk töltötték az idő jó részét, és ők is átélhették, amit mi, a vizsgák érzelmei nem csak a miénk, hanem az övék is. Nagyra értékelünk minden jó gondolatot, minden alkalommal, amikor elengedtek minket az óráról, ha nem éreztük jól magunkat, amikor kijavítottak, amikor nem tudom milyen versenyre kényszerítettek, amikor elmagyaráztak nekünk, amikor betűztünk, olvastunk velük, amikor új dolgokra tanítottak minket, amikor sorsot változtattak, amikor értelmet adtak életünknek, amikor segítettek jobban beosztani az időnket, hogy ne legyünk olyan szétszóródtak, mint mi.

Szívből köszönjük mindenkinek, aki segített fejlődni, jótékony változásokon átmenni, védőszárnya alá vett minket.