A fost odat' o vară

Haide, Timpule, nu-mi fi străin și ajută-mă să smulg dintre umbrele uitării și să ridic către lumină mozaicul colorat al acelei veri. Derulează-mi imaginile care încă mai stăruie în mintea și în sufletul meu, așa, cu încetinitorul, cu grijă, căci pelicula aceasta de celuloid este fragilă, se poate topi și se poate risipi pentru totdeauna, în orișice clipă...

Chiar pot spune că unele aspecte dintre verile copilăriei mele au fost bune, iar altele, rele: așa îi este dat omului să trăiască. Iar peste ani, mai degrabă prefer să-mi aduc aminte de zile cu soare arzător și cer limpede și senin, decât de furtuni cu tunete, vânt și ploi... Căci sufletul meu nu-i construit altfel decât sunt altele durate: uităm greutățile și tristețile ca să ne putem împlini în bucuriile vieții, care uneori pot fi atât de rare, încât sufletele ne respiră ușurate, eliberate de încordarea cotidiană...

Abia așteptam vacanța de vară. Fiindcă doream să vină cât mai repede, o trăiam cu și mai multă intensitate. Nu-mi păsa prea mult de medii, de premii, de serbarea de la final de an școlar - eu voiam să fiu liber. Să gust libertatea dormind până spre după-amiază, să ies în natură, să observ lumile care treceau prin mine, să mă "văd" pe mine cum îmi las umbra la apus pe nisipul argintiu al mării, cum filtrez din pumn nisipul, presărându-l peste trupul meu bronzat, ca parfumul proaspăt al brizei și al mării să-mi intre în piele și să rămână acolo pentru multă vreme...

Pe litoral mă întâlneam cu prietenii mei "de-o vară": brunețelul cârlionțat cu ochi albaștri Oti, de la Atilla și fratele lui mai mare, Feri - de la Francisc, care avea ochii verzi și calmi ca marea după furtună. Ne regăseam în fiecare an în camping, fiindcă stăteam la cort cam în aceeași perioadă de început de vară. Vagabonțeam împreună prin toată stațiunea și, desigur, ne bălăceam în apă cât era ziulica de lungă, exersând înotul pe sub apă al "Omului din Atlantis", încercând să intrăm în grația fetelor de vârsta noastră, care ori nu erau interesate de noi, ori erau - în ochii noștri de atunci - complet lipsite de orice sentiment…

Și dacă nu ne reușea schema - o, sfântă naivitate! - speram mereu să ne luăm revanșa la discoteca de seară amenajată pentru puștime în camping. Pentru acel eveniment ne pregăteam minuțios: părul dat cu gel și pieptănat cu grijă, cu cărare pe-o parte; maieu alb cu "Miami Vice", care strălucea în lumina ultravioletă a discotecii ca să "sărim" în ochii fetelor; și neapărat ochelari de soare întunecați, ca să nu ni se ghicească disperarea după ele. Căci fiecare aveam pe cineva care ne plăcea - niciodată aceeași - dar, Doamne!, cât ne ustura sufletul pe vremea aceea de indiferența fetelor de vârstă preadolescentă!

Apoi, după cele două săptămâni petrecute pe litoral, urmau vreo trei de plictis la țară, la bunici, iar după aceea alte două săptămâni în tabără la munte, la Borsec! Eram cam vreo două clase adunate de prin toată școala, fete și băieți supravegheați de Diriga - profa noastră de geografie, o doamnă micuță și iute, genul "general de oști", de profa de istorie, îmbrăcată mereu într-un taior kaki, genul Che Guevara, și de profa de chimie, o doamnă grăsuță cu ochi albaștri, reci și inexpresivi, care visa neîncetat la Mendeleev, idolul și etalonul ei de viață…

Desigur, aici, alți prieteni și colegi, alte fete care trebuiau cucerite, la fel de indiferente ca niște cetăți inexpugnabile, dar cu o mică mare diferență: se putea întâmpla ca o fată să ne placă la mai mulți și de aici rivalitatea, care mai întotdeauna se lăsa ori cu nasul spart, ori cu un "țambal" la miez de noapte (rivalul era întors pe dos cu tot cu salteaua pe care dormea dus!), ori cu cremă de ghete în pasta de dinți!

Stăteam câte șase băieți într-o cameră de cabană veche din lemn care mirosea a rânced și a mucegai, dar care își răsuna ecoul de râsetele noastre prohibite după miezul nopții, și care își scârțâia desconspirativ podelele de lemn sub pașii noștri, atunci când ne strecuram afară în timpul celor două ore de somn obligatoriu de după-amiază - diriga era obsedată de chestiunea aceasta - încât ajunsesem să o tulim pe geam, fiindcă stăteam la parter, dar numai după ce l-am "aruncat" pe geam pe nepotul dirigii, ca să culce frumos tufele de urzici care creșteau generos sub geamul de la camera noastră, tufe ce constituiau o piedică usturătoare împotriva libertății noastre...

Cum altfel am fi putut "evada" în oraș ca să vedem la cinematograf, a milioana oară, seria celor trei filme cu Superman? Evadarea a avut însă prețul ei: câteva scâncete ale nepotului dirigii - pe care, fie vorba între noi, nu-l prea agream fiindcă îl consideram spionul ei - dar măcar grăsuțul s-a ales cu bilete gratis la film pentru toată perioada taberei. Și parcă o aud pe dirigă spunându-i grăsuțului:

-Da' ce-ai mâncat, dragă, de ești plin de urticarie? Nu-ți priește ceaiul? Sau poate-o fi de la margarină!, în timp de noi râdeam pe înfundate...

Apoi s-a întâmplat că de la atâta zbenguială și aer rece de munte, am răcit cu toții și-am dat în tuse măgărească, de sărea acoperișul de șindrilă al cabanei când ne lua tusea pe toți odată! Diriga, femeie miloasă, a luat carafa de sticlă de la noi din cameră să ne facă ceai la fierbător, dar noi am refuzat să bem, inventând diverse scuze, fiindcă realitatea era cu totul alta: fiecare ne-am ușurat pe rând în timpul nopții în cana de sticlă, evitând astfel baia, că era mai simplu să arunci "conținutul" pe fereastră. Doar grăsuțul n-a scăpat de ceai, vomând instantaneu după prima înghițitură:

-E clar! Nu mai pui gura pe margarina de dimineață și nici pe brânza topită! Sigur de aici ți se trage urticaria, iar acum te-ai deranjat și la stomac!, comentează diriga în timp ce noi eram pe jos de râs!!! Iar, voi, de ce râdeți ca nesimțiții? Ce-i de râs?

Dacă ar fi știut ea săraca că și-a spurcat fierbătorul în cana noastră de sticlă!, cred că ne-ar fi linșat pe toți în grup! În orice caz, în tot restul sezonului, am evitat să mai beau ceai ca să nu cad și eu pradă "stomacului sensibil"!

Și-apoi, din nou, fetele! Tânjeam să ajungem în grațiile "drăguțelor" noastre, dar nici prea multă imaginație n-aveam! Eram întocmai ca berbecii care forțau blocada greu de străpuns, fiindcă fetele umblau mai tot timpul în stol greu de risipit, așa că rămași cu buza umflată ne-am plănuit răzbunarea: să le furăm ursuleții de pluș cu care "grațiile" dormeau noaptea-n pat! Cam dificilă misiune, mai ales că fetele aveau camerele la etaj, iar profele stăteau cu ochii pe ele mai ceva ca vulturii pe șoareci, iară noi nu puteam mișca frontul decât forțând intrarea pe geam cățărați ca liliecii de streașină, era să ne rupem gâtlejurile de vreo două ori, dar ce mai conta: răzbunarea trebuia să fie a noastră!

Zis și făcut! Am așteptat răbdători seria a doua pentru masa de seară, mimând că suntem politicoși și le lasăm pe fete în prima serie, iar ele ne-au privit cu mirare, fiindcă nu ne stătea în fire: de obicei haleam din prima serie, întrucât noi eram în creștere, iar aerul de munte combinat cu nesfârșitele scări de la cabană către restaurantul hotelului "Rază de Soare", nu ne lăsa de ales...

În timp ce fetele serveau masa, noi am șutit ursuleții și iepurașii de pluș din camerele lor urcând pe streașină și i-am ascuns sub grămada de lemne din spatele cabanei. Apoi am intrat la masă, fiind curat nevinovați, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, ba chiar am băgat iarăși o tură pe la slot-machine, unde speram să luăm jack-pot-ul și să ne îmbogățim subit, fiindcă ne băgasem acolo toți banii de buzunar jucând mai în fiecare seară!

În timp ce mâncam celebrele macaroane cu brânză supravegheați cu indiferență de profa de chimie, deodată auzim urletele de disperare ale fetelor de ziceai că or să cadă zidurile Ierihonului: fuseseră prădate de bunurile lor cele mai de preț!, iar noi rânjeam în tăcere satisfăcuți de isprava noastră.

Diriga intră în noi ca o cloșcă-n pui:

-Nesimțiților! Să spuneți imediat cine a furat jucăriile fetelor, că altfel nu știu ce vă fac!

Noi, suavi și gingași:

-Nu știm nimic! Noi eram la masă, la sloturi! Doamna de chimie poate să confirme!

Și chiar în acel moment ne îngheță sufletele-n noi la auzul asurzitor făcut de zgomotul monedelor care se revărsau din sloturi: grăsuțul - care nu jucase niciodată fiindcă nu-l lăsa diriga - a tras potul cel mare, de alerga bune-sa cu sacoșa de un leu larg desfăcută, ca să strângă comoara la care jinduisem cu toții, toată tabăra, să nu care cumva să dea pe dinafară, de crăpam de ciudă, uitând toată lumea, cu totul, de tragedia în desfășurare a fetelor!!!

Evident că-i pusesem gând rău și grăsuțului fiindcă ne jecmănise de toți bănișorii noștrii băgați cu trudă la sloturi, cornucopia noastră pierdută pe veci în adâncurile hulpave ale genții dirigii! Ei, acu' să te ții, că plănuiam să ne recuperăm cumva banii, și-l înghesuisem pe grăsuț la baie:

-Bă! Să ne dai banii că dacă nu..., ne holbam noi amenințători!

A doua zi, în toată tabăra era jale: noi fără cornucopia, fetele fără plușuri, singurul vesel și lipsit de griji era grăsuțul fiindcă avea "imunitate" de la bune-sa, amenințările noastre fiind mai mult de formă, iar el știa asta, fir-ar să fie de mucos norocos!

Așa că diriga ne ia în drumeție la izvoarele cu Borviz, fiind convinsă că o cură cu apele minerale ale stațiunii avea să ne readucă veselia-n obraji, ba chiar ne-a cărat și pe la o peșteră așa zisă a "liliecilor" - în fapt o văgăună dubioasă și urât mirositoare care ne-a întors la toți mațele pe dos...

Acolo ne ofilea cu stalactitele și stalagmitele, măcar că nu vedeam nici unele în văgăună aia, încercând să ne explice diferențele dintre ele - nici în ziua de astăzi nu știu care-i diferența - iar noi am ieșit la lumină stupindu-ne sufletele afară și galbeni la față:

-Gata! Așa nu se mai poate! Mâine mă duc la administrator! Să scoată dom'le ceaiul și margarina din meniul de dimineață până nu bagă toată tabăra-n spital!

Încet, încet, ne-am revenit în simțiri, zâmbind slab, aducându-ne aminte de celebra cană de sticlă, iar unuia dintre noi îi vine ideea salvatoare să "descoperim" din întâmplare unde fuseseră dosite plușurile fetelor, devenind astfel și brusc, eroi în ochii fetelor, iată, zidurile au căzut, iar noi ne bucuram acum de favorurile lor:

-Vă invităm în camera noastră la ceai! Nu ne puteți refuza! 

Noi, suavi și gingași și galbeni la față, cu rânjetele împietrite:

-...

Și în ziua de astăzi când savurez un ceai bun și mă gândesc la isprăvile noastre, - Doamne, ce nebuni mai eram! -, verific în treacăt gustul dulce-acrișor al fructelor uscate de pădure, să nu care cumva să fie dat de vreun fierbător, știți voi de care, dintre-acelea portabile, de camping, de tabără... de la munte...


Categoria: Proza

Toate poeziile autorului: Shadow Man poezii.online A fost odat' o vară

Data postării: 15 iulie

Timp de citire: ~18 min.

Vizualizări: 47

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Estival

-Copilul dumneavoastră cântărește exact patruzeci și cinci de kilograme și șapte sute de grame, - cam cât o oaie -, și are o înălțime de exact un metru cinzeci și șase de centimetri, următorul vă rog, așa, dumneavoastră doamnă vă rog urcați fără teamă pe cântar, la înălțimea dumneavoastră, v-ar trebui exact cinci kilograme în minus... următorul vă rog...

Nimeni nu știa cum îl cheamă, de unde vine, ce hram poartă, dar noi nu începeam sezonul pe litoral fără să trecem prin filtrul omulețului de la complexul de magazine din Eforie Nord...

Era un omuleț fără vârstă, mic de statură, cu o voce pițigăiată greu de reprodus și care i se potrivea de minune, purta sandale lejere de vară și era îmbrăcat întotdeauna în haine albe de in, cu o pălărie galbenă de paie așezată șmecherește pe ceafă, și care își făcea veacul în fața complexului, cântărind și măsurând înălțimea turiștilor. 

Pe după gât îi atârna, ca o eșarfă purtată elegant, o panglică de un metru pentru măsura taliei așa cum au croitorii, și se mișca important și foarte profesionist în jurul tău după ce te urcai pe cântarul medicinal cu taliometru, - știți voi de care, unul dintre-acelea vechi pe care le găseai pe vremuri în cabinetele medicale -, știa pe de rost ce greutate trebuia să ai în raport cu înălțimea, și nu avea pic de rușine să-ți spună în față diferența!

Era atât de îndrăgit prin felul lui de a se purta cu turiștii, încât cu mic cu mare, indiferent de vârstă sau sex făceam coadă în plin soare să ne cântărim și să ne măsurăm la el, dar mai ales, să auzim implacabilul  verdict:

-La înălțimea dumneavoastră, n-ar strica vreo, exact, cinci kilograme în minus... 

Atunci toți ceilalți de la coadă sau pur și simplii trecători izbucneau în hohote de râs, neștiind că și alții vor râde de ei după ce le venea și lor rândul...

Eforie Nord. Perla muncitorească a litoralului românesc! Doamne ce amintiri am strâns despre cele două săptămâni pe care, în aproape fiecare vacanță de vară, le petreceam la Cosmos, nu, nu hotelul, acolo doar mâncam la "împinge tava". Noi ne cazam în camping, fiindcă aveam un cort mare de patru persoane, iar "cazarea" era mult mai ieftină decât la hotel și astfel puteam să ne prelungim sejurul până la două săptămâni!

Și bineînțeles, nu pot trece cu vederea trauma copilăriei mele, care pe atunci se numea obligatoriu "Techirghiol", similar și acum în mintea mea cu nudismul cel rușinos, nămolul scârbos și bisnisul pe care-l făceam cu polonejii. De la ei cumpăram printre altele, "ciungă", suc concentrat de fructe la plic, saltele pneumatice, slipi de baie din lycra, ochelari de soare pentru șmecheri, espadrile de blugi, și maieuri cu "Miami Vice"... că de, trebuia să fim "cool" seara la discotecă!

Și apoi, prieteniile de-o vară pe care le legam cu alți copii de-o seamă... Era o concurență acerbă între noi care stă mai confortabil la cort. Dacă aveai scaune pliante și aragaz de camping cu butelie roșie, stăteai în față, dar oricum nu te puteai compara cu cei care stăteau la rulotă, ăia erau specia aparte care tronau deasupra tuturor, mai ales dacă aveau și mini-televizor, de unde nu puteai rata "teleenciclopedia" și "dallasul" de sâmbătă seara!

Și-mi amintesc și-acum, după atâția ani, cum pe plajă, umblau bișnițarii cu tot felul de mărfuri de calitate îndoielnică, ce aveau doar un singur scop vădit declarat, să stoarcă și ultimul leuț din buzunarele doldora ale turiștilor. Erau tot felul de indivizi care oricum arătau dubios, aflați în concurență unii cu alții, care stricau larma plajei cu strigătele lor:

-Colorata, colorata, până mâine este gata! Liru, Liru, crocodilu', nu mișca că faci copilu'! (poză de familie cu tot felul de chestii gonflabile care pluteau grotesc pe fundal!)

Mie unul mi se pusese rău pata pe un porcușor gonflabil de culoare galbenă, îmbrăcat cu tunică albastră, bonetă și șorțuleț albe de bucătar. Doamne, cât mi-l doream! Mă milogeam de părinți să-mi ieie și mie unul:

-La ce-ți trebuie, nu mai ai doi ani, și-apoi se va sparge și vom arunca degeaba banii pe fereastră...

Dar mai cu o clătită cu ciocolată, mai cu o merdenea cu brânză, piersici, prune și struguri, pepsi, loțiune de soare, lopățele, forme pentru nisip, găletușă cu sită, colac, cearceaf de plajă, umbreluță, prosoape de baie, șlapi...

-Mă diavole, unde naiba i-ai pus, i-ai îngropat în nisip, ei, las's că vezi tu "acasă"! 

...vara trecea repede, precum apusul de soare, peste dig, scoici, valuri și pescăruși...

Mi-am primit porcușorul, pe drum, la întoarcerea către casă, atunci când am oprit la un "PECO" să alimentăm dăcișoara. Dar deja îmi pierdusem interesul pentru el. A stat trist și în cele din urmă s-a desumflat, la fel ca toate așteptările mele de copil. 

Brusc m-am trezit dintr-o stare de visare, într-o adolescență încâlcită și confuză. N-am realizat atunci că mi-am pierdut copilăria odată cu scoicile culese și abandonate pe malul mării...

 

Mai mult...

NOPȚI ALBE

    Cu trudă plină și grea, nopți albe-am învins,
    Nopți nedormite cu temeri de necuprins,
    Cununele frunții către care acum mă înclin,
    Umbrite-s cu frunze de dafin și de măslin...
    
    Împlinite, nopțile mele în zori mi s-au stins,
    Strivindu-mi în pleoape rouă bună de scris,
    Proaspăt strânsă din toate durerile grele,
    Dureri izvorâte din prea-plinul inimii mele...
    
    Degeaba te zbați și dreptul îți ceri, nebună,
    Căci tot între coaste, închisă și fără lumină,
    Am să te port, așa cum te-am purtat mereu,
    Ca pe-o durere, care nu mă lasă la greu...
    
    Că multe dureri îndură ciudatul meu cord,
    Veșnic în dezacord cu mintea din nord,
    Am ales să ignor aritmiile tale și să sângerez,
    Tăcut, prin răni de lumină mă eliberez…

Mai mult...

CĂRŢILOR MELE...

    Cărţilor mele le-am dăruit,
    nopţile mele albe,
    închinate pe altarul recunoştinţei,
    căci ele m-au învătat,
    ce-nseamnă tristeţea şi deşărtăciunea oamenilor, 
    ce-nseamnă bucuria şi atât de multe lucruri inutile, 
    după care acuma plâng,
    căci în timp, le-am uitat, 
    şi dor mi-e de ele...
    
    Cărţile mele uitate pe rafturi, 
    pe care colbul s-aşterne, 
    răsfoite şi rupte, cu paginile lipsă, 
    cărţile mele, săracele cărţi,
    ce va fi cu voi, după ce-aţi fost citite, 
    şi apoi aţi murit, 
    lăsând în urma voastră, 
    doar rândurile acestea, scrise special 
    pentru mine, pentru sufletul meu, 
    ca o carte cu paginile goale ?...

Mai mult...

ASTĂZI

    Astăzi, nu vreau să mint sau să spun adevăruri,
    Vreau să-nțeleg țărmul străpuns de valuri,
    Cum soarele la apus îmi încălzește gândirea,
    Iar amurgul proscris îmi adâncește privirea...
    
    Și fiecare val care se stinge, fiecare nor,
    Vor ridica din umbre, cuvinte care dor...
    Și am să le las înscrise pe înalte frunți,
    Cununi de lumină, întrupate în punți...
    
    Aceste treceri însetate înspre ziua de ieri,
    Mă grăbesc spre niciunde, spre nicăieri,
    Nu vreau să mai fug, vreau să ies la lumină,
    Din umbrele grele și transparente de vină...
    
    Nu vreau ca pașii să-mi stârnească ecou,
    Vreau să m-aud respirând iarăși, din nou,
    Să mă cuprind, strâns, cu brațele mele,
    Ca apoi să răzbat către soare prin piele...

Mai mult...

A CÂTA TOAMNĂ?

Se trec în valuri corbii croncănind cu toții, 
Pe cer îngreunat, sub semnul gri al morții, 
Un tren își cântă melancolic singurătatea într-o gară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

În astă tristă, sumbră și mică adunare, 
Cu mâinile-nfundate adânc în buzunare, 
Ne-am regăsit peronul, înfrigurați la o țigară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

Copaci s-au descărnat de frunze într-o jale,
Așternându-ni-le cu protest în cale,
De ne-ntrebăm, în neputința zloatei de afară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

Iar ploaia asta crudă, măruntă, umedă și rece, 
Ce îmi pătrunde-n suflet și care nu mai trece, 
S-a prefăcut în lacrimi a nu știu câta oară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

 

Mai mult...

SOLAR

    Celor ce s-adastă-n umbra petelor solare,
    celor ce întorc lumina sfântă-n miez de mare,
    Durat-am templu-n pietre verzi,
    Şi ridicat-am către cer catargele-ntregi...
    
    Celor ce zdrenţuiesc în nopţi întregi dantela lunii,
    Celor ce-n tihna zorilor aşază roua lumii,
    Strigat-am mut în muget de furtună,
    Frânturi de-argint în razele de lună...
    
    Doar ţie, fără de care voalul mării nu cristalizează,
    Doar ţie, fără de care fluturii nu mai visează,
    În ropot de sălbateci nori, rămas-au scrise,
    Aceste gânduri mai de mult promise...

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Teamă

Toți ne temem de câte ceva. Unii se tem să nu greșească, alții se tem de eșec, unii se tem să nu fie dezamăgiți, alții se tem de moarte, iar unii chiar de viața însăși. Eu m-am temut toată viața de lucrurile imperfecte, de ce-am făcut și n-a ieșit bine, așa după cum aș fi vrut să iasă...

Odată, cineva mi-a spus că uneori sunt prea intransigent cu mine însumi, și deci, prin urmare, sunt la fel și cu cei din jur sau mă port ca atare. Știu că nu pot trăi într-o lume perfectă, o utopie pe care am construit-o cu migală de-atâtea ori și tot de-atâtea ori am dărâmat-o, construind alta nouă din rămășițele precedente, iar și iar, la nesfârșit, reinventându-mă de fiecare dată, încercând ca fiecare nouă versiune a mea, să fie mai bună decât cea de ieri...

Fiindcă, fie că recunoaștem sau nu, toți ne dorim perfecțiunea, toți ne dorim o viață perfectă, așa cum scrie la carte. Însă canoanele societății ne obligă să respectăm un parcurs uneori greu de menținut, aproape de alienarea mintală, dar cumva ne asumăm și riscul imperfecțiunii, fiindcă, nu-i așa?, viața nu e un fir drept, are suișuri și coborâșuri, uneori lucrurile se sparg dincolo de reîntregire...

Am citit undeva că un covor de Buhara, prin modelul complex în care este conceput, are țesut pe un centimetru pătrat o sută de noduri de sfoară de lână colorată, iar atunci când este desăvârșit, un singur nod este îndepărtat, fiindcă perfecțiunea trebuie să aparțină numai lui Dumnezeu.

Lumea este perfectă, omul nu. Știu bine asta, întrucât am lepădat precum un șarpe de atâtea ori pielea imperfecțiunii, încât, astăzi, am căzut de acord cu mine însumi că pot accepta în viața mea și lucruri imperfecte, fără să iau în considerare mediocritatea. Cumva, prin mecanismul minții mele, am învățat să accept și să ocolesc pe cât posibil imperfecțiunea: nimeni nu e perfect, precum covorul de Buhara, numai Dumnezeu este...

Deci, refuz să mă gândesc la viața mea, la ce însemn, la trecutul meu, ca la o vitrină plină cu porțelanuri și cristaluri ciobite; mai degrabă încerc să găsesc frumusețea și în lucrurile imperfecte, fiindcă dacă stăruiești o clipă din goana cotidiană, o poți găsi și într-un fluture cu aripi colorate asimetric, și într-un trandafir spinos și desfrunzit, sau într-un vers a cărui rimă nu-și găsește bine locul în strofă... 

Căci trebuie privit întreg tabloul nu-i așa? Dacă ești prea aproape vezi detaliile, dar poți pierde esențialul, iar dacă faci un pas-doi în spate, s-ar putea ca întreaga imagine să ți se dezvăluie în fața ochilor fără echivoc și să înțelegi cum e mai bine.

Să fii orb în perfecțiune, sau un miop imperfect? Am ales să port ochelari în speranța că voi vedea mai bine. Astăzi, îi lepăd tot mai des deoparte, lăsând ca razele soarelui să-mi dezvăluie lumini și umbre pe care le deslușesc mai bine cu ochii mijiți ai minții. Am îmbătrânit încă un an. Sau poate că am întinerit cu unul. Până la urmă, totul - chiar și viața însăși - se așează după prisma prin care alegi să privești lucrurile. E doar o chestiune de perspectivă.

 

Mai mult...

ce e iubirea?

mulți o văd ca pe o apreciere, o dorință.
eu o văd ca pe un ideal intr o lume ideală
o lume plină de ură, de durere
o lume făcută să fie distrusă.
iubirea este pentru mine un ideal,
un scop, o fantezie,
un act final.
dar pentru ce iubim? dacă lumea e făcută să moară..
ca să ne mințim? ca să ne scuzăm?
să avem motiv să trăim?
nu.
eu văd iubirea ca pe o faptă finală.
dar ce înțelegem prin iubire?
un sacrificiu? poate,
dar nu unul oarecare.
pentru mine iubirea este propriul meu sacrificiu.
dăruire? moarte?
a deveni una cu cerul pe care l-am adorat mereu
o stea care s a sacrificat pentru a ajunge nemuritoare
deci asta voi face.
mă voi iubi în sfârșit și mă voi sacrifica pentru a deveni cel mai dorit obiect intr un univers ideal
o stea care va străluci veșnic în lumea pe care am creat-o
o lume plină de iubire..

Mai mult...

Ficțiunea lui Roald Dahl în viața reală în islandeză

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

 

Skáldskapur Roalds Dahls í raunveruleikanum

 

Barnasaga Roalds Dahls Matildu hefur líka sannleikskorn. Andlitsmyndin af Matildu (með lítilsháttar frávik frá Matildu sem endurspeglast í skrifum hans) er til í daglegu lífi. Þessi manneskja var að gera umbreytingar, lógaritma, jöfnur af ég veit ekki í hvaða gráðu, útreikninga að krafti 1000 án þess að nota reiknivélaraðgerð símans, lesa frá 4 ára aldri, sjá eigin áhugamál og ástríður á meðan eldri systir hans var að naglalakka hana og bróðir hennar var að horfa á fótboltaleik með ég veit ekki hvaða argentínska liði, ef faðir hennar vanmat hana þá smurði hann fóðrið á jakkanum sem hann klæddist oftast með svitalyktaeyði, hann vissi hversu langur tími mun renna upp af öllu korninu í skálinni hennar, hún vissi líka hver myndi útvega henni og áður en hún kláraðist myndi hún alltaf velja mjólk frá sama fyrirtækinu (því hún var bara hrifin af því), hún gat líka sagt frá útlitið hversu mikið á að hella fyrir til að flæða ekki yfir dúkinn, hún kunni að láta ekki hlæja sig að dansleikjum með því að stíga í fótinn á maka sínum, hún vissi hvenær það myndi rigna með mun betri nákvæmni en AccuWeather appið, hún fann þegar hún var hafnað eða samþykkt af þeim sem voru í ég sver það, fannst hún oft vera misskilin, þó hún skildi alla allan tímann, hún vissi hverjar ástæður og ótta allra voru, hún vissi að láta sig ekki vera síðri, hún kunni að berjast fyrir réttindum sínum , fyrir réttlæti og sannleika. Fyrir hana skipti alltaf máli hvað var sanngjarnt. Hann hefur alltaf verið rólegur, jarðbundinn maður, en jafn fyndinn. Með því að syngja viðleitni allra var enginn látinn óréttur eða hunsaður.

Hann sá fyrirætlanir allra, hvað lífgar hvern mann, hvað hressir hann, hvað dregur niður eða þreytir hann. Hún vissi hverjum hún ætti að treysta og hver hefði svikið hana í flóknari aðstæðum. Cam gæti næstum ímyndað sér hvers megi búast við af hverjum og einum, hvernig þeir myndu bregðast við, hvað myndi fá þá til samstarfs eða hafna hugmyndinni um samvinnu, hvernig þeir myndu tala við hvern og einn. Enginn gat komið henni á óvart með neinu, hún þekkti flestar aðstæður sem gætu komið upp á leiðinni.

Hann gat séð náttúrufegurð fólks, ekki gervifegurð, að það myndi farða sig, að það myndi setja á sig varalit, að það myndi búa til dúnmjúkt bindi í hárið eða að það væri í ræktinni að vinna við allt sitt. hópar vöðva. Nei, ekkert svoleiðis, hún mat fólk fyrir það sem það var, ekki það sem það vildi líta út fyrir að vera. Hún þurfti engar óþarfa snyrtivörur, eðlislægðin var hin raunverulegasta, þess vegna var hún falleg. Það sem var sérstakt við hana var sú staðreynd að hún mat fólk eins og það var, ekki endilega það sem það myndi bjóða eða sanna. Allt þetta gerðist vegna þess að hún sá fólk frá öllum sjónarhornum, gleypti augum þess, las það eins og hún væri að lesa skáldsögur. Hún var fús til að fylgjast með smáatriðum persónuleika hvers og eins, að taka það besta úr hverjum og einum, rétt eins og býfluga safnar frjókornum úr blómum til að vinna úr og breyta í hunang.

Á sama tíma var hún hógvær, hún gerði sér grein fyrir hvað hún gat og hvað ekki. Henni datt aldrei í hug eitt augnablik að hún gæti gert þetta allt sjálf. Hann þekkti sín takmörk. Hún skildi að það eru aðstæður þar sem hún þarf líka að hafa samráð við kunningja sína til að segja álit sitt og starfa með vitneskju um málið.

Hann hafði mjög vel og vandlega skilning á afleiðingum eigin gjörða og hvernig þær gætu haft áhrif á þá sem í kringum hann voru.

Persónan úr bók Roalds Dahls gæti fundið nútímaígildi sitt í engri annarri en Ceciliu.

Mai mult...

Scrisoare deschisă !

Dragă MIHAI ,ai crescut în ochii mei jucându-te cu copii din cartier

Te-ai străduit mult până când ai ajuns ,unde ești acum .De ce v-ați

despărțit ,nu știu,dar au fost motive .Deși a trecut multă vreme

nici unul din voi nu s-a recăsătorit .Asta îmi spune ceva .Am aflat

că nu te simți prea bine și mă încumet ,sâ-ți dau un sfat:

       Încearcă să stai de vorbă cu Iulia ,mama celor doi copii ai voștri

și poți lega firul de unde s-a rupt .Vin anii grei ai bătrâneții și tu ești

singur ,singurel .Fiica ta Ioana s-a stabilit dincolo de ocean ,iar Petru

umblă prin Europa .Cine va fi lângă tine?Cine va locui în vila pentru care

ai muncit o viață?Poate soluția ar fi ,un azil de bărtâni ?Poate fi vorba

de orgolii ,de plătit polițe? Judecă totul la rece

       Nu-i mai bine să ai alături un prieten cu care ai împărțit și bune și

rele? Fericirea și liniștea pot fi ale tale ,dar ele cer srădanie și dorință .

La anii târzii face mult să ai pe cineva aproape ,cu cine să bei o cafea

să împărtășești idei și sentimente ,să faci o plimbare.Mai ales să ai cui

spune -bună dimineața ,sau noapte bună -Te rog să te gândești

dragă Mihai .      

                    Un vechi prieten

Mai mult...

Pește preistoric în portugheză

O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ. 

Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?

Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt. 

Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii. 

Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.

Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural. 

Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți. 

Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.

Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.

 

Peixe pré-histórico

 

Uma equipa de investigadores e exploradores espaciais australianos aventurou-se a participar numa missão da qual nunca tinham ouvido falar, nomeadamente fazer uma viagem no novo foguetão Kepler 170. O foguetão é na verdade um protótipo, ainda em fase de testes de desenvolvimento, mas foram prometeram que seriam recompensados por sua bravura se retornassem em segurança à Terra.

Assumindo os riscos a que estão expostos, percebendo que poderão não voltar a ver a luz do dia, aceitaram o desafio, levaram tudo o que precisavam, receberam dois tipos de equipamentos (um para quando estiverem no foguete e outro para quando estiver lua e eles terão que ir para a superfície da lua de Júpiter, Europa). A sua missão visa explorar e analisar o corpo celeste Europa, sobre o qual se ouviram mais teorias, mas nada de concreto em essência. O mistério é tanto maior que lhe foi dado este nome “Europa”, um nome muito genérico, porque existe o continente da Europa e a formação da Europa FM, mas vejo algo de familiar neste nome, não sugere de alguma forma a ideia de que poderia prometer a existência de formas de vida, sejam elas até microorganismos?E se for verdade, então: Como seria um dia na Europa?, Quantas horas tem um dia lá?, Qual seria a temperatura média? , O céu lá tem alguma cor específica, como vemos na Terra?, Eles têm estações ou é inverno eterno?, Dado que é um planeta aquoso, há vazante e fluxo?

Nossos bravos pesquisadores nos darão respostas a todas as perguntas. A torre de controle garante que todas as verificações necessárias sejam feitas para decolar e os motores ligarem, as hélices girarem cada vez mais rápido, elas serão desligadas. Eles atravessam todas as camadas da atmosfera do planeta Terra, tremem o máximo que podem, não conseguem mais manter os olhos abertos e saíram da atmosfera. Agora o foguetão continua a avançar em direcção à Europa, mas a um ritmo mais lento, como se estivesse a flutuar, que é o que realmente faz.

Para resumir o seu percurso, direi que passado um mês chegaram à Europa, mês em que sobreviveram apenas com atum em lata, cápsulas que substituem as refeições diárias, estão desidratados e a sua densidade óssea diminuiu. Faz um mês que não tomam banho, mas o sucesso exige sacrifícios.

Eles chegaram, saíram do foguete, caminharam na superfície do oceano congelado de Europa. O perigo de escorregar e torcer o tornozelo não é como na pista de gelo, porque a gravidade não é como na Terra, toco a superfície com os pés de vez em quando, não sempre, é mais uma caminhada de salto. Com um laser que derrete, ferve, liquefaz qualquer tipo de material, eles abriram um buraco na superfície de Europa para extrair amostras, evidências de vida, o que quer que seja. Uma haste elétrica é então inserida nesse orifício. Ao detectar criaturas, lançará uma rede na qual as capturará. Nem mesmo um quarto de hora se passou no tempo da Terra sem que eles já tivessem capturado alguma coisa. Qual é o sentido de ficar preso se ele não consegue sair daquele buraco porque é muito pequeno? Os exploradores ampliam o buraco com o laser. Eles retiraram um animal grande do tamanho das baleias encalhadas que estão nos noticiários. Coloquei ele numa incubadora do tamanho dele e levo ele no foguete.

Ele parece bastante entorpecido, já morrendo por ter sido retirado de seu habitat natural.

Um dos pesquisadores faz um atlas sobre a anatomia dos animais marinhos da Europa. Olha aquele peixe, parece uma dourada combinada com um bagre. A boca é bastante interessante, o nariz é quadrado e tem bigode.

No início, eles pensaram que era uma espécie rara do reino Felinae Purcicae natāre, mas depois que o picaram para obter sangue, o resultado do teste de DNA foi chocante, para dizer o mínimo.

Os pesquisadores mantinham em cativeiro um felino oceânico congelado, especificamente o Nebelung de água doce. Ele foi um dos poucos Nebelungos subaquáticos (bastante antigos, ao que parece) que realmente vivem nas águas paradas da lua Europa. Era cinza como os gatos Nebelungos da Terra. Tem formato de peixe, mas segundo o atlas seria felino. Portanto, não pode ser outra coisa senão uma foca se tiver características tanto de gato quanto de peixe.

Mai mult...

Melanconie!

Mă apucă uneori o stare apăsătoare

Poate fi numită melanconie?

Sigur ați auzit de ea ,poate ați  trăit-o !

E un fel de dor ,de toate și de tot ...

Poate trecutul ne cheamă ?

Nu ne-a spus tot ce trebuia să știm ?

Sau ,a uitat având alte urgențe ?

Mi-e dor să mă plimb prin roua dimineții ,

Cu picioarele goale ,să aduc apă cu ulciorul

De la izvorul din dealul mic ,

Să mă opresc la umbra bătrânului nuc ,

Să ascult în liniștea înserării jalea unui cuc .

Iar când mă apucă un dor înflăcărat ,

Să plâng că nu știu pe ce drum să apuc...

Mi-e dor și știu că mulți mă înțeleg ,

Vine o vreme când ne întrebăm :

Ne-am achitat de datoria pe care o avem?

Am fost buni am fost răi ?

Ce bagaje luăm cu noi ?

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍