Odă României!

Scularea din somnul morții,

Popor român, ridică-te-odată,

Căci te-au jefuit toți hoții,

Ca niciodată, țara-ți prădată.

Ți-au spus că vei fi bogat,

Să nu te-ndoiești de glasul lor,

Dar au voit să rămâi subjugat,

Prin șirul nesfârșit al patimilor.

Acum ori niciodată, Român viteaz,

Ridică-ți fruntea, nu mai sta-n tăcere,

Scoală-te, necontenit să fi treaz,

Corupția s-o înfrunți din răsputere.

În noaptea rece, de cristal,

Pe cer o stea răsare,

E semn divin, e semn regal,

E zi de sărbătoare.

În Betleem, orașul mic,

O taină se împlinește,

Nu e palat, nu e nimic,

Doar ieslea ce sclipește.

Acolo Pruncul s-a născut,

Iisus, al nostru Mântuitor,

De îngeri mulți e cunoscut,

Ce-i cântă osanale în cor.

Păstorii vin să se închine,

Cu inima curată,

Speranța lumii acum vine,

Iubirea-adevărată.

E pace-n suflet și în gând,

E liniște deplină,

Dumnezeu, pe acest pământ,

Ne-a dăruit lumină.

Nu credeam că voi ajunge vreodată adult. Îmi amintesc cu drag de copilărie: n-a fost perfectă, dar a fost copilăria mea. Dacă e toamnă, atunci îmi place să povestesc despre toamna copilăriei mele.

Parcă îmi aduc și acum aminte: atunci când venea toamna, eram și bucuros, dar și trist. Bucuros pentru că se apropia ziua mea, fiind născut în luna Brumărel. Dar, în același timp, simțeam tristețea începutului de școală. Ca orice copil, nu-mi doream să încep școala. Acum însă, ce n-aș da să dau timpul înapoi și să retrăiesc acele clipe, când eram mic și nu aveam nicio grijă!

Când cădeau frunzele din pomi, păreau că formează un covor pe care noi, micii școlari, pășeam. Când călcam pe ele, mă simțeam ca un prinț dintr-un basm. Sentimentele de atunci nu mai pot fi trăite. Am încercat să le retrăiesc, dar n-am reușit; pesemne că s-au pierdut odată cu copilăria și copilul din mine. Bucuria de copil este una dintre cele mai curate, mai pure și mai mari bucurii. Bucuria unui copil este sinceră și minunată. Iar când uiți să fii copil, uiți bucuria adevărată.

Dar, cum spuneam, începerea școlii aducea cu ea oftaturi și suspine. Pentru mine, școala era o închisoare, iar la vârsta aceea nu puteam pricepe de ce trebuia să merg acolo. Lecțiile, temele – nu-mi erau deloc pe plac. Singura alinare venea în pauze, când mă jucam cu ceilalți copii.

Acum să vă povestesc o întâmplare din copilăria mea. Într-o dimineață, când trebuia să merg la școală, nu am vrut să mă duc. Îmi adusesem aminte cum învățătoarea ne spusese despre o boală numită pojar: bube roșii pe piele, febră și altele. Un coleg se îmbolnăvise, iar învățătoarea ne atenționase să fim atenți, iar dacă apar simptome, să le anunțăm imediat. Atunci mi-a venit ideea să mă prefac bolnav de pojar, ca să stau acasă.

Când bunica a plecat să-mi aducă pachetul pentru ghiozdan, am luat repede o cariocă roșie și, cu „talentul” meu de copil, mi-am desenat pete pe față. Numai pe față, pentru că nu știam că pojarul apare pe tot corpul. Bunica, văzându-mă cu fața plină de puncte roșii, s-a panicat și s-a repezit la mine, începând să mă controleze. Când și-a dat seama că petele se șterg cu șervețelul și că erau doar pe față, m-a trimis imediat la școală, dar nu înainte să râdă cu poftă de isprava care-mi trecuse prin cap.

Mă uit spre cerul împovărat,

Că toți ușor, departe au plecat,

Cocorii și-au luat încet zborul,

Și singur pe lume m-au lăsat.

Frunzele galbene, mor în taină,

Dar cine să le audă durerea plină?

Când toți au de purtat povara,

Cu-n glas în șoaptă, încet suspină.

Toamnă, toamnă, de ce jelești?

Tot ce este viu, tu-l asuprești?

Verdele dispare, moare efemer,

Asta este Brumărel, ce tu dorești?

Natura să moară, să dispară,

Durerea și frigul, să reapară,

Să privești iarna ce va să vie,

Toamnă, asta-ți dorința amară?

Brumărel, anotimp, te iubesc mut,

Căci cu tine pe lume m-am născut,

Brumărel, anotimp, nu pot să te urăsc,

Căci cu mine ai fost de la început.

Un fir de gând se naște-n zori de zi,

Și tremură ușor, dar nu va dăinui,

Căci timpul curge rece, neînduplecat,

Și tot ce pare trainic e spulberat.

În pașii noștri, clipa se destramă,

Un foc mocnit sub propria sa vamă,

Privim în urmă, umbre ce dispar,

Privim în față, ceața unui hău bizar.

Existența e un vis ce se destramă lin,

Într-un „azi" fragil și un „nicicând" străin,

Doar în neființă, ca într-un ocean tăcut,

Se stinge zbuciumul și tot ce am avut.

În pădurea liniștită, soarele străluce,

Frunzele de-argint, în vânt încetișor șopteau,

Păsările cântă dulce, visele seduce,

Florile parfumate, în raze se-mbrăcau.

Râul curge cristalin, pe pietrele străluce,

Murmurul său blând, sufletul mi-l alinau,

Sub bolta cea verde, visele seduce,

În naturii brațe, gândurile-mi zburau.

Nopțile cu stele, cerul înalt străluce,

Luna plină blând, norii îi îndepărtau,

Și-n tăcerea nopții, visele seduce,

Că natura-i viață, dorurile-mi alinau.

Au înflorit salcâmii pe la noi;

Se-aud în toate curţile, poveşti,

Lãtrat de câini şi behãit de oi,

Pe tot întinsul Ţãrii Româneşti!

E linişte acum. Şi pace e,

Mãcar cã nu demult a fost rãzboi,

Ce ne-a împins în grea mizerie

Şi n-a luat şi pielea, mai apoi.

Vântul pustiu şi ploile, s-au dus,

Şi nu mai e nimic din tot ce-a fost!

Doar firul bolii, adunat pe fus,

Doar el a mai rãmas singurul gost.

Şi cine ştie-n anii care vin,

Poate cã se va mai schimba ceva...

Eu, pentru ţara mea, mã rog. Amin!

Sã aibã Dumnezeu grijã de ea!

29.05.2022, Zgorzelec, PL

         Am îndrgit de mic istoria. Îmi vorbea despre trecutul neamului meu.

Nomazi din vremuri srăvechi, au ajuns pe aici, venind de departe, din locuri 

pustii și aici la noi a găsit tot ce în timp au căutat. S-au statornicit, s-au legat 

de aceste meleaguri, au devenit stăpâni. Dar valuri de năvălitori au venit,

doritori de frumusețele și bogățiile acestor locuri. Tracii, Dacii și cine o mai fi fost 

a apărat cu viața, vatra lor, au muncit, au construit o țară modernă, unde urmașii 

se mândreau cu originea și istoria lor.

      Au venit barbari din toată lumea,

Din orient, din occident să fure

Câmpiile și munții și pădurea

Robind poporul pașnic, urgia să îndure.

Românul, acum s-a gândit

În lungul istoriei, nu ne-am prăpădit

Pe vatra noastră, credința am zidit 

Meleaguri străine, averi, nu am cotropit.

Astăzi avaria, dorința de putere-i mare,

E greu să mai găsim un patriot cinstit,

Că lumea-i plină de hoți și hiene

Iubirea de popor și țară a murit.

Printre atâția farisei, trădători de țară,

Sunt cei ticăloși ce uneltesc pe bani,

Ar vinde tot ce pot,să vândă și pe cei sărmani,

Bolnavi, bătrâni, copii, au ajuns orfani.

Împărații lumii, se războiesc, cine-i mai tare,

Care pe care distruge, cu armă sofisticată...

Sunt glorificați?...oare cred?...au mintea stricată...

Ei cred că au ajuns zei, sunt doar niște mișei.

Mor sărac, dar în țara mea,

Sub cerul blând ce-mi stă de stea,

Cu mâinile băgate-n lut,

Dar cu credința că am făcut

Tot ce-am știut și tot ce-mi iese,

Chiar dacă bolul n-are mese.

Să fiu o piatră, acolo jos,

La temelia unui rost.

Pe drumuri sparte, pline de colb,

Copiii cresc cu visul gol,

Iar pâinea e ca aurul

În case unde bate vântul.

Dar nu plec capul, nu mă-nclin,

Că n-am avut, dar port în sân

Un dor adânc, fără pereche –

Iubirea locului ce-apleacă.

Ne-mbată iar cu vorbă goală,

Cu zâmbet fals și față moale,

Dar tot pe noi ne lasă-n frig,

Cu inimi grele, puse-n chin.

Ei fură tot ce ne rămâne,

Dar vine clipa, vine mâine –

Căci niciun lanț nu ține veșnic

Foamea de viață și de drept.

E greu... dar alt pământ n-avem,

Nici altă mamă, nici alt stem.

Și dacă vrem să fim din nou

O țară vie, cu rostul său,

Fără rușine și păcat –

E timpul, fraților, curat,

Unirea noastră cea de azi

Să tragă hoții jos, pe dos.

Să nu mai stăm cu ochii-n cer,

Așteptând să vină-un sfânt mister.

Ci fiecare, cât de mic,

Să pună-n temelie-un strop de pic.

Nu la zid, ci la temei,

Să nu mai fim doar niște lei

Fără cuvânt, fără noroc –

Ci oameni drepți, de bun cojoc.

Și dacă mor, mă duc senin,

Că n-am trăit degeaba-n chin.

Mor sărac, dar cu fruntea sus,

În țara mea, sub cerul dus.

Și-am dus cu mine, ca o flacără,

Dorul de-o țară mai curată –

Lăsată-n urmă, NU trădată.

Pe un deal, în depărtare,

In țara aceasta mare ,

Eu încă îmi mai găsesc,

Satul meu copilăresc.

Și în mijloc o ruină,

Parcă ștearsă de rugină,

O căsuță bătrânească,

O căsuță românească!

Și acum mai am în minte ,

Încăperea mea de-odihnă,

Cea căsuță bătrânească unde eu stăteam în tihnă,

Românul bine se simte,

Pe pământul românesc,

România țara -mi dragă:Eu îți spun că : TE IUBESC!

        AUTOR: Rada Maria 6D 

Țara plânge că-i săracă

Fiindcă atâția banii se toacă

Pentru interese străine.

Dezbrăcat de cele sfinte

Blestem greu trimit la cei

Ce fac din noi,ai sărăciei eroi ...

Domni sunteți azi ,ce veți mâne...

Oameni ...fără de rușine!