Suflet păcătos

Cândva,de mult, am întâlnit

într-un pustiu nedefinit

un ecou prăbușit

din neantul cerului…

Era orb, neputincios,

surd și cu puteri târâte

scrijelea pe un petic de nisip

cuvinte din strigăte nedeslușite:

Salvați oamenii,

salvați și glasurile

ce prin pustiu le-am rătăcit!

De atunci printre dune de gând

caut cuvinte în nisipuri zăcând…

Nu te-am iubit  îndeajuns
Doar pleoapa îţi mângâi uneori
Iţi dăruiesc a inului flori
Te spăl din când în când cu-n plâns.

Primordial eşti în iubire
Nu am timp să-mi  citești  din toate
Mă doare de cele uitate
Scrutând cu a ta privire.

Ochi al meu sub geană zidit
Eu fără tine ce m-aş face?
Fereastra îţi deschid că-ţi place
Să privești tot ce ai iubit.

Azi copacul ai ferecat
Frunzele ai alungat
Să putrezească pe lacul
De păsări albe abandonat.

Ai norii paji
Cu zile  galbene și reci
Iar vântul brăzdând poteci
Vrei s-ajungi în a mea haină
Plin de ploi, de ceață și nu pleci.

Toamnă, Toamnă
Jocul de copii ai luat
În brume  tu i-ai scăldat
Și bucurând culorile
Naturii un tablou i-ai dat.

Nisipul  clepsidrei
spartă de mal
a multor iubiri eșuate
m-atinge , mă mângâie,
mă-nțeapă cu cioburi
din clipele  de mult
trăite.

Mâinile mele caută
la fiecare val
clepsidra de tine
pierdută,
pierdută atunci în larg
când înserarea ne-a-nvăluit
și lumina își aduna
razele-n teacă.

Pe întinsul apei
talazul  depărtării
spre noi a urlat
tu singurul  naufragiat
rămâi o velă  la catarg.

Corpul nisipul mi-l atinge,
mă mângâie
alunecător
acoperind  cu scoici
rămășițe din cuvântul dor.

Stau  în cercul strâmt al vieții , clepsidra o simt străjer nedorit și     gândurile-n mine tac, iar  cuvintele -mi sunt fără sens , fără rimă, fără tact…

 Pot fi înalt, pot fi și scund

 Depinde de cine, când și cum

  Sunt săbuit  …

Pot fi iubit ,pot fi hulit

Pentru mine vital este

Să culeg   dintre ciulini

Chiar cu mâini sângerând

Cuvinte jurământ în al meu crez

Și-n teaca tăcerii să le păstrez….

Vreau vorbe, vorbe fără lacăte

Fără strigăte și fără șoapte

Șoaptele , pot fi misterul vieții

Pe   rugul nestins al demnității…

 Când ceru-i înnourat și viața-i  într-un cerc strâmt, printre priviri încețoșate sufăr pe viu cuvinte venin,  venite din altă parte…

Cuvinte  ce vor  să mă cioplească

Deși toți suntem sub același cer

Pe-același tărâm numit ,,VIAȚĂ,,…

…………..

Încarcerați ca într-o cușcă la circ

 Ne privim din când în când

Bucuroși, credem că trăim

Dar, zilnic între noi ne săbuim

În timp ce timpul, clipă cu clipă

Rupe din noi fiecare aripă

Zdrobindu-ne  dorul de zbor,

Ne transformă sfidător

Într-un sărman ICAR prăbușit…

Chiar și atunci, și-atunci  

Ne soarbe setea de-a trăi

Iar pe tărâm de ură invadat

Fire de nisip  cad sacadat

 Rostogolindu-se într-un alt cerc…

Într-o altă clepsidră fortuită 

Ce-i doar o sticlă gâtuită…                       
Pe un tărâm încețoșat, fără aripi, fără glas ,  nimeni viitorul  nu-l poate ști  și nisipul timpului se rostogolește  …

Undeva, un necunoscut striga sau șoptea că toate din cele scrise de el nu sunt poezii, roman sau elegii, sunt picături și uneori ploi în șuvoaie din viața sa de anonim. Dezamăgiți, spectatori sau cititori aruncă filele scrise de el și fără să-l privească, spun disprețuitor : ANONIMULE ..! Deodată, cuvintele rușinându-se fug de pe file, fug și se cuibăresc în trecut. Se spune că , anonimul solitar s-ar afla pe o oază într-un deșert doar de el știut, unde:

Pe albă foaie de caiet

Mai picură din gând în gând

Câteva cuvinte de poet

Ce sunt doar, un ecou rătăcit…

Muza le adună

Le așează cum vrea ea

Și uitându-se la ele

Parcă le-ar mustra :

Sărmane cuvinte fără rimă

Dacă nu vă adunam

Anonimă vă era soarta

Pe o foaie de hârtie ,

Sub a timpului manta…

Umile, cuvintele s-au resemnat

Tăcând, în himere s-au transformat.
Din ce in ce mai mulți anonimi , în căutarea unei oaze, se rătăcesc printre cuvinte, solitari într-un deșert tot mai cuceritor de către neînțelegători… Doar timpul în timp înțelegându-i, nume și lauri le va da…

Toți cu măștile pe față se găsesc în orice loc

Și-n ecrane, și la muncă, și pe stradă, și la bloc

Poartă masca așa mult, nici ei nu mai știu cine sunt

Că tot e o minciună mare, e un adevăr mărunt

Și înghiți cât poți de mult, dar e o mare de nebuni

Și paharul dă pe-afară, și normal, tot ei se plâng

Și îți amintești apoi, să fii tu-n gânduri și-n acțiuni

Că ei prin viață merg, dar niciodată nu ajung

Tre să fii atent la tine, căci acolo-i adevărul

Când te privești, te regăsești, te împlinești, atunci sosești

Iar când te uiți în lumea mare, și mai mult să te iubești

Și când vezi iluzia, adu-ți aminte c-așa-i visul

Atunci când te enervezi, trezește-te că doar visezi

Atunci când simți că te pierzi, trezește-te și te salvezi

Când nu știi ce să mai crezi, trezește-te, halucinezi

Când pe tine te trădezi, trezește-te că proiectezi

Tu doar mergi pe drumul tău și caută-te în tine

Nu te mai împiedica de umbre și de ecouri

Nu te mai lăsa furat de vorbe și de tablouri

Doar mergi, și vei ajunge la adevăratul sine

Știu că e greu și că-n jur sunt doar tentații, provocări

Dar cu timpul, acestea nu te vor mai satisface

În timp găsești pacea-n tine, nu în oameni cu purtări

Nu te va mai afecta niciunul ce se preface

Și când te trezești la sine, îți dai seama că nu-s proști

Că doar atunci te poți preface când tu nu te cunoști

Că atunci când știi cine și ce ești cu adevărat

Nu poți fi altul, nu poți minți și nu poți fi mascat

Nu mai ninge, cum a nins odată. Cu fulgi mari, frumoși ca stelele de pe cer. Pământul pare o planetă moartă Un bulgăre de lut plin de taină şi mister. Copacii plâng cu lacrimi de gheață, legănându- se în vânt. Sperând și ei la o nouă viață, Vreau să fie îmbrăcaţi într-un alb şi curat veşmânt! Unii oameni nu mai așteaptă cum așteptau odată Să vină Anul Nou, ei vreau în dar lumea toată, Nu se mulțumesc cu un mic și banal cadou! Nici natura nu e ce a fost odată. A devenit mai rigidă și puțin mai rea, Căci s -a săturat să tot vadă cum omul își bate joc de ea. Nu mai ninge cum a nins odată dar totuși vine anul nou Hai să-l întâmpinăm cu inima curată. Și să ne bucurăm de cel mai mic și banal cadou. Poezie de Vladimir Potlog

Ce ani fierbinți trăim, ce aspre vremuri,
Omule, te-ai rătăcit de drum,
Te-așteaptă umbre pândindu-te duium
Și-ți este frică, ești speriat și tremuri!
...
S-au dus din tine nădejdea și credința
Și dragostea s-a dus, dac-o fi fost,
Ce ispită grea ți-a pervertit ființa
De rătăcești într-una, fără rost?
...
Ce demon negru ți-a devenit stăpân
Cu ce te-a cumpărat așa ușor,
Cum de-ai ajuns să te pierzi, nebun
De-al vieții tale fluviu curgător?!
...
A cui chemare o asculți mereu
De te duci în beznă fără remușcare,
Străin de tine, străin de Dumnezeu?
Cine-a făcut din tine o-nchisoare?!
...
Ar fi bine să ieși din carapace
Din carapacea autoamăgirii,
Nu te întoarce împotriva firii,
În nicio-mprejurare, orice-ai face!
...
Din fluviul vieții tale curgător,
Bea pe săturate, fără încetare,
Luptă să fii liber și dacă te doare,
Dă-ți viața pentru viață, să fii nemuritor!

E neobișnuit
să stai la masă
să stai în casă,
totul să-ți fie pustiu.
Să-ți fie teamă
în propriul tău lăcaș
construit cu sânge
din palmele ce odată au mai strâns,
când trebuiau să lase
mult mai multă libertate.

    Pentru o clipă-n zor de ziuă,
    Mi-am stins privirea-n tain de rouă,
    Şi îmbrăcat cu haina dimineţii,
    Păşit-am iar pe drumul scurt al vieţii...
    
    Şi am privit cu teamă peste umăr,
    La florile strivite fără număr,
    Pe care pasul meu, cu umbra sa,
    Le-a prefăcut în praf de stea...

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.