Poezie la beție

Sunt trist, sunt frânt, 

Inima mi-e mormânt, 

nu pot evada.

E întuneric și amar,

Viața e un coșmar,

nu pot evada.

Să ies aș vrea,

Din cochilia mea,

nu pot evada.

Oare nimeni nu poate vedea,

Ce e in inima mea?

nu pot... Nu pot evada...

Dragă jurnalule,

A mai trecut o zi,

Din acest vis nu mă pot trezi,

E ca un coșmar din care nu pot ieși,

În această viață în care nu pot iubi.

Ce e iubirea față de semeni?

Ce iubirea când durere ademeni?

Nu știu să iubesc, 

Nu știu să trăiesc.

Încă o zi și încep să șovăiesc.

Încă o zi, 

Încă o zi, iar de păcatele mele mă voi căii.

Încă o poezie tristă, 

Altă poveste zisă.

Nimic nu s-a schimbat, și, 

Ma simt debusolat.

Îmi caut drogul în orice cacat,

Și fac orice ca să nu mă mai simt vinovat. 

Ma doare în piept si încep să disper, 

Și asa va fi viata mea cât timp trăiesc în infern.

Moartea e o simplă alinare,

Când toată viața a fost o asasinare,

Nu vreau sa suferi, mamă,

Dar m-ai născut într-o lume infamă,

Plină de ură si dispreț,

Unde pană și iubirea are un preț.

Nu mai pot sa mă lupt cu viața,

Simt că vine moartea după mine, hoața,

Stau pe gresia rece, plin de sânge,

Trist că durerea purtată nu o pot infrânge.

Cam asta a fost durerea mea,

Si sper să-mi poți ierta cruzimea,

Că te-am lăsat pe acest pământ,

Gândindu-te la al meu mormânt.

Vocile îți vorbesc,

Șoaptele te înnebunesc

Ele strigă neîncetat

Sari..., mori înecat.

Ești un nimeni, un nimic,

Încă de când erai un copil mic.

Vinul vorbește, vodka gândește,

Iar creierul meu încetinește

Se stinge..., durerea nu mă va mai atinge 

Asta e moartea, lipsa vieții,

Unde nu te poți afla intre pereții tristeții...

E frig și sunt singur.

Destinul mi-e sigur.

Casa e goală, 

Iar încet, încet, voi da în boală.

Scaunul e acum trist,

Iar pianul e acum închis.

Asta e, singurătatea,

După ce ți-a plecat jumătatea.

Când nu mai ai pe nimeni,

Să îți fie lângă tine.

Un nimeni tu vei fi

Până în ziua în care vei muri. 

Bătrâneţea nu este o povară,

Nu este o haină grea.

Ea este o comoară pentru acei,

Care sănătatea o pot păstra.

Bătrâneţea nu este o povară

Ea este o cunună de Lauri.

Trimisă de zeii cereşti,

Dacă ştii viaţa cu adevărat s-o preţuieşti!

Bătrâneţea nu este o povară.

E un amurg frumos de vară

E un strop de rouă,

Este un început de cale nouă.

Bătrâneţea nu este o povară

Este o frumoasă melodie

Cântată la o chitară,

Este o splendidă poezie!

Scrisă de bunici pentru nepoţi şi nepoţele.

Bătrâneţea nu este o povară,

Este ca cerul presărat,

Cu mii şi mii de stele.

    Nu mă voi opri, voi merge mai departe,
    Nimic și nimeni nu mă va înfrânge,
    Mă voi desăvârși în versuri scrise-n carte,
    Cu multă trudă, sudoare și sânge...
    
    Și chiar de-oi fi îngenuncheat o clipă,
    Eu tot m-oi ridica semeț spre soare,
    Spre cerul curățit de-a norilor risipă,
    Voi fi condorul care vrea să zboare...
    
    Și am să strălucesc prin răni, lumină pură,
    Și roditor, în lacrimi, am să sufăr în tăcere,
    Deasupra celor care-n suflet poartă ură,
    Voi triumfa ca luna înălțată peste stele...
    
    Căci drumul meu va fi torent de neoprit,
    Ștergând orice obstacol așezat în cale,
    Căci știu că nu degeaba voi fi suferit,
    Dând sens cuvintelor ca roua pe petale…

Am să aștept parfumul florii de salcâm,
Și tristul cânt al mierlei din amurg,
În raza lunii pline, o veșnicie-am să fărâm,
Nesocotind secundele cum curg...

Căci din tăcerea mea am rupt un vers,
Topindu-mi umbra în șoapta nopții,
Scriind în palmă, în cuvinte de neșters,
O clipă suspendată în pragul morții...

Căci nu-i ușor să mă destram cuvinte,
Să scriu întocmai urma sufletului meu,
Captivă zbatere între inimă și minte,
Pe care-o văd și o cunosc doar eu...

Cu valurile albastre ce-n palmă îmi cântau,
În marea argintie, un far am să dărâm,
Și pe ruinele din mine am să stau,
Și-am să aștept parfumul florii de salcâm...

Vise-n roci 

Ea reprezintă un sine fluid, ce amintește de stele:

Aparent, zăbovește; aparent, este suspendată în timp;

Ea pare a fi o iluzie. Este conștientă că, în acest

univers imens, nu poate întâlni o altă ființă care

să dețină un sine identic. Ea poate percepe doar

fragmente de infinit; capacitate de înțelegere și

prag al cunoașterii; orizont îndepărtat, ce desparte

marea de cer; lumină dansând pe suprafața apei și reflexie.

Ea mângâie cu privirea azurul senin.

Albastrul stelelor în formare atinge pământul pentru

a se sălășlui în fiecare om și în toate lucrurile;

în toate florile dar și în grindină;

înghețată precum coada oricărei comete;

cometă ce poate absoarbi lumina stelelor;

idealism încărcat de praf și contemplare

într-un electromagnetism polarizat;

fotosinteză și transpirație; transformare;

existență conservată și limbaj fosilizat,

care sunt încălzite de același soare dătător de viață

pentru a se apropia de Dumnezeu

în această realitate a nuanțelor schimbătoare,

realitate care creează un flux heliotropic.

Dumnezeu este prezent și în spațiile fragmentate

ale trecutului pe care le păstrăm în memorie.

Ea topește aceste fragmente pentru

a forma un amestec dulce-amar, caramelizat.

Numele ei este Eva și așteaptă să fie devorată

de viermi necrofagi, într-o bună zi.

Poezie de Marieta Maglas