În umbra serii

Izvorul curge lin, lin 

Cu privirea nespusă, gândul de suspin 

Izvorul roșu ce curge într-o lacrimă senină, 

Cu cea spusă într-o natură plină de lacrimă. 

Cascada împletită cu frunzele roșii în dealungul zborului, 

Un fior dulce ca-l amorului

Izvorul timid ce pornește într-un adânc scufundat 

În largul cerului auriu te-ai scăldat.

Bucuria asaltă inima albastră între noi, 

Cu fericirea izvorului de cristal se duce la voi 

Căci pe tine nu vreau să te părăsesc, 

O, amorul cel dulce care îl iubesc. 

Pădurea de gheață ce ne privește în ochii, 

În frunza bătută de suspinii, 

În glasul trist plini de spinii, 

Se umple tristețea neîncepută plină de pinii. 

Unde izvorul trist plânge amar, 

În amorul ce-l umple în zadar,

Izvorul se minunează iar. 

Gândurile scuturate de vântul purpuriu, 

În freamătul lor fin și azuriu

Izvorul plânge auriu. 

Rubinul roșu ce plânge blând, 

În lacrimi de cristale, cântând 

Visul amorului lin spre amurg, 

Unde toate visele destinului curg. 

Rubinul părului dulce azuriu, 

Cu privirea de gheață, lina pe un cer purpuriu, 

Unde toate destinele se-mpletesc

În gânduri nevorbite îți dăruiesc. 

Să calatorim pe ape de smaralde, 

Căci toate dorurile sunt calde, 

Unde inima veselă e un rubin,

O prietenie de amor ce se combin.

Apele ce răsună, cântarea de umilință,

Unde rubinele cele triste, vor plânge 

În inima lor dezamăgită se vor stinge 

Amorul în pieptul meu se va strânge. 

Un rubin al dragostei îți dăruiesc, 

În toate vorbele albe ca zăpada, te iubesc 

Cu toate firele fine în inima pură îți sclipesc. 

O dorință al safirului te-mbogățesc

În destinele amorului, te-mpletesc,

În rubine și smaralde, ce-ti ciripesc.

Într-o noapte albă de vis, 

Cometele zboară, stele cânt la vioară,

Ce-mi ating sufletul cel dinadins, 

Într-o sclipire amornică odinioară. 

Pe câmpul liniștii, 

Strălucește universul colorat, 

În parfumuri aromantice ale umbrei,

Galaxia m-a pictat.

Aripi de stele, raze de lumină, 

Ce mă cuprinde aurora dorințelor, 

Pe umbra speranțelor ce mă duce în cosmos. 

Gândurile întunecate se risipesc. 

Ochii de petale ce se purifică, 

Și s-a rupt visele iubitoare,

Căci natura galaxiilor m-a uitat,

Ce pleacă printre vise călătoare. 

Lacrimi de cristale, 

Universul m-a întunecat,

Pe cometele rupte și colorate în petale, 

Sufletul curat și stins m-a lăsat. 

Piatra lunii ce strălucește amor, 

În inima ametistă o ador, 

Fericirea de perlă, 

Se risipește în ochii de mierlă. 

Suflete de citrine, culmi de aguamarin, 

În suflete luminate, mă închin, 

În luna aurie se vede câmpia turmalină,

Între flori și stele, fața de helidor e senină. 

Ne plimbăm în stoluri de morganit, 

Pe cerul castaniu am pornit, 

În ochii de sticlă, lacrimă de lumină, 

Privirea cenușie e divină. 

Flori de labradorit, zile de iolit, 

În cristalul amorului, călătorim în kianit, 

În valuri de mări, suflări de cântării, 

Zile amoroase cu uitării. 

În munții de aur, în crestele ale vântului,

Plângea cântarea cântului, 

Unde te văd în piatra luni, 

Unde să răsară iubirea pentru cei mai buni. 

Ametistul tristeții, rubinul suferinței, 

În smaralde parfumate ale umilinței, 

Unde te iubesc, visul de amor, 

În sufletul de cristal te ador. 

Piatra lunii e un dor luminat,

Pe drumul albastru ai zburat, 

Între stele și planete, 

Între stoluri și ecouri de foșnete. 

În ochii purii de lumină, 

Strălucește renașterea iubirii, 

Cu petale catifelate de cântării, 

Cu iubirea divină. 

Dorul zboară, lacrima e odinioară, 

Pășind cu pașii mărunți pe catifea, 

Într-o privire de timichea, 

Se aude o vrabioară. 

Speranța mi s-a rupt,

Și durerea m-a cuprins,

Cu ochii triști și însângerați, 

În lacrimile de cristale. 

Cerul sa închis de lumină, 

Și sufletul meu lin îl străpunge, 

Și-l înfige în țepi de lacrimă, 

Și chipul mi-l unge. 

Pe un trecut ce s-a dus,

O iubire melancolică de vis, 

Ce aude cântecul melodios de nespus, 

Cuvintele triste mi l-ai zis.

Într-o natură tăcută, 

Plânge viețuitoarele cerești,

După dorul și cu inima venită, 

Cu cântări neîmpăcate. 

Sub cerul neîmblânzit, 

Copaci suspină, florile plâng, 

Într-un ceas netrezit, 

Cu chipul dâng. 

Izvorul lacrimilor ce curge, 

Și se revarsă inima de dor, 

În rămurele de smaralde parcurge, 

Tăcerea de amor. 

Într-un codru întunecat, 

Zarea tace, dar tu mi-ai șoptit, 

Lacrima topită ce a plecat, 

Într-un drum nepăzit. 

In amurgul noptii ,

Sub cerul instelat ,

Ma privesc in chin si lacrimi,

De  amor ucis .

Ora ceasului batran ,

Timpul trecand nestingherit ,

Aminitirile vin cu el ,

Distrugand lumina .

Intuneric nesuferit ,

Dispari ! dispari !

Vreau lumina de cuviinta ,

Care mi a fost luata ,

Poveste fara de lacrimi,

Plina de ura si zambete ,

Zambete ale morti ,

Ingropand iubirea noastra .

    Amurgul, din tăceri, coboară greu în mare, 
    Întunecându-mi calea, cu umbre trecătoare.
    Am rătăcit pe ţărmul fuioarelor de nor, 
    Topit în adierea visării-n care mor... 
    
    Şi preţ de-o clipă, oprit-am să respir, 
    Mireasma nopţii, ce-i risipită în zefir. 
    Căci în lumina lunii, am strălucit rubin, 
    Ce se înneacă-n sânge, vâscos şi cristalin... 
    
    Şi cum stăteam, gândind la cerul plin de stele... 
    Sclipind în şirul destrămat al gândurilor mele... 
    Am ezitat în van, căci nu vroiam să-l rup, 
    Trădat de neputinţă şi chiar de propriul trup... 
    
    Ca-ntr-un final probabil, sau început de soare, 
    Ce curge ca o lavă, mustind întreaga zare, 
    Voi sparge creuzetul culorilor stelare: 
    Din moarte, voi renaşte mareele solare…

Ca într-un tablou derizoriu

Pictat de-un nebun cu harapnice,

Zăresc epave pline de pustiu

Ce exprimă dorințe sadornice.

Nu zăresc vreun necesar ambulatoriu,

Numai sunete în tonuri diatonice,

Ce-mi trezesc un gând de purgatoriu,

Ale sunetelor de metal ruginite

Și plutesc în plin delir

În largul oceanului de necunoscute

Aspirând toți după ghelir

Și închinând genunchi la prefăcute.

Acum  torn speranțe din clondir

Sperând la un strop de castitate,

Dar voi o luați ca drept clistir,

Din speța diviziunilor clericiste.

Sufletul arde,

În timp ce îngheață

O întreagă galaxie,

Printr-o simplă reacție, vie.

Visele se spulberă 

Viata trece,

Ochii sunt încrezători 

Mergând, dincolo de valori. 

Uneori, fără niciun motiv,

Aleg să merg, să fug,

Roade să culeg, 

Fără să mă mișc, fără să alerg.

De aș fi, pretutindeni și nicăieri,

Întotdeauna și niciodată,

Cu o întreagă armată,

Total dezinformată.

Pentru cerul albastru,

Aș trăi, aș lupta 

Deși lupta e terminată,

Iar viața, devastată.

    Strânge-ţi aripile pasăre măiastră 
    Şi visează-n somn, la marea albastră 
    La cerul rănit, în apusul de sori 
    La stelele albe, ce pier doar în zori... 
    
    Hodineşte în pace, suflet chinuit, 
    Către lumină, prin noapte, spre răsărit 
    Zvântă-ţi în soare penele-ţi ude 
    Şi zboară înalt către niciunde... 
    
    Cântecul tău să nască ecou: 
    Imn al iubirii, peste-al câmpiei platou,
    Sub raze de soare, ivite splendori, 
    Boabe de rouă, strivite-n culori... 
    
    Ghiceşte-mi umbra pe creste de-absint: 
    Un albatros, în largul mării de-argint. 
    Apropiatele stihii, în umbre de mal 
    Se risipesc, peste ţărmuri, cu unicul val…