În umbra serii

Luceafărul auriu ce strălucește visele plumburii, 

În codrul dorului își învelește inimile azurii, 

În sufletele stinse de bucurii, 

Un amor al veseliei argintii cu fericirii. 

Stelele ce zboară în cerul argintiu, 

Unde visele împletite de smaralde, le știu 

Luceafărul cu părul de aur, 

Stelele mândre se ascund în faur. 

Dorința unde vreau să ți-o îndeplinesc zburând, 

În inima stinsă, surzând, 

În vise de cristale cântând, 

Visul amorului pentru luceafărul trist, plângând. 

Luna ce răsare pe cerul cenușiu, 

Într-un gând aprins, dorul e vișiniu, 

Diamantele dorului în luceafărul blaândeții, iubirea e purpurie, 

Destinele împletite sunt cu veselia plumburie. 

— O, dorință pură,

Ce răsari pe o culte tristă din natură, 

Du-te pe luceafărul auriu,

Să-mi îndeplinească visul azuriu. 

Copacii cu merele de aur se înveselesc, 

O iubire argintie ți-o citesc, 

În miresmele parfumate în cerurile cristaline 

Dorul luceafărului blând pleacă cu vise line. 

Chipul curat și etern ce-l spulberă

Într-un vis melancolic 

Ecoul suflelor ce fluieră 

Chipul vesel și simbolic. 

Ochii de stele 

Strălucitori ca diamantele 

Ce zboară cu ele 

Într-un codru de stele. 

Tristețea ce-mi alină durerea 

Căci cu tine nu mă las 

Ce-mi visează alinarea 

Să mă duc într-o tăcere de vis. 

Natura iubirilor răsunătoare

În lumea zborurilor uitate,

Ce pleacă departe într-o lacrimă călătoare, 

Amorul tău nu-l spun. 

Rubinul roșu ce plânge blând, 

În lacrimi de cristale, cântând 

Visul amorului lin spre amurg, 

Unde toate visele destinului curg. 

Rubinul părului dulce azuriu, 

Cu privirea de gheață, lina pe un cer purpuriu, 

Unde toate destinele se-mpletesc

În gânduri nevorbite îți dăruiesc. 

Să calatorim pe ape de smaralde, 

Căci toate dorurile sunt calde, 

Unde inima veselă e un rubin,

O prietenie de amor ce se combin.

Apele ce răsună, cântarea de umilință,

Unde rubinele cele triste, vor plânge 

În inima lor dezamăgită se vor stinge 

Amorul în pieptul meu se va strânge. 

Un rubin al dragostei îți dăruiesc, 

În toate vorbele albe ca zăpada, te iubesc 

Cu toate firele fine în inima pură îți sclipesc. 

O dorință al safirului te-mbogățesc

În destinele amorului, te-mpletesc,

În rubine și smaralde, ce-ti ciripesc.

Izvorul curge lin, lin 

Cu privirea nespusă, gândul de suspin 

Izvorul roșu ce curge într-o lacrimă senină, 

Cu cea spusă într-o natură plină de lacrimă. 

Cascada împletită cu frunzele roșii în dealungul zborului, 

Un fior dulce ca-l amorului

Izvorul timid ce pornește într-un adânc scufundat 

În largul cerului auriu te-ai scăldat.

Bucuria asaltă inima albastră între noi, 

Cu fericirea izvorului de cristal se duce la voi 

Căci pe tine nu vreau să te părăsesc, 

O, amorul cel dulce care îl iubesc. 

Pădurea de gheață ce ne privește în ochii, 

În frunza bătută de suspinii, 

În glasul trist plini de spinii, 

Se umple tristețea neîncepută plină de pinii. 

Unde izvorul trist plânge amar, 

În amorul ce-l umple în zadar,

Izvorul se minunează iar. 

Gândurile scuturate de vântul purpuriu, 

În freamătul lor fin și azuriu

Izvorul plânge auriu. 

Într-o noapte albă de vis, 

Cometele zboară, stele cânt la vioară,

Ce-mi ating sufletul cel dinadins, 

Într-o sclipire amornică odinioară. 

Pe câmpul liniștii, 

Strălucește universul colorat, 

În parfumuri aromantice ale umbrei,

Galaxia m-a pictat.

Aripi de stele, raze de lumină, 

Ce mă cuprinde aurora dorințelor, 

Pe umbra speranțelor ce mă duce în cosmos. 

Gândurile întunecate se risipesc. 

Ochii de petale ce se purifică, 

Și s-a rupt visele iubitoare,

Căci natura galaxiilor m-a uitat,

Ce pleacă printre vise călătoare. 

Lacrimi de cristale, 

Universul m-a întunecat,

Pe cometele rupte și colorate în petale, 

Sufletul curat și stins m-a lăsat. 

Bucuria fină ce curge, 

Spre izvorul lin, 

Cu privirile tale se-nfrânge,

Chipul tău senin. 

Veselia de amor, 

Ne încântă melancolia dansului, 

Peste câmpuri de petale și dor, 

Ne plimbăm în apele valsului. 

Cine sunt eu cand nu ma vede nimeni?

Si care e destinatia cand drumul e gol;

De ce e mereu atat de multa rusine?

Poate am amortit si tot ce a ramas e doar un ecou.

Si de ce in cea mai mare liniste gandurile urla?

Si de ce inca tremuri daca afara nu-i frig?

Pentru ca, in atat si atatea cuvinte

Se scufunda rapid prea putin, prea putin timp

Tulburarea obsesivă
a atingerii unor suprafețe
nepersonificate,
gândind la ele
despre cum ar fi să le acopere o briză,
mă duce cu gândul la gânduri
obsesive de altfel,
ale unui peisaj pictat de către ai mei ochi
-verzi, dar nu-i știe nimeni-
Sau poate că îi știe
o întreagă lume,
dacă lumea mea s-ar rezuma
la un peisaj.
Pictat de către doi ochi-
verzi.

Ce poţi ştii tu de clipa-ţi viitoare,

Când ea nu se gãseşte-n mâna ta?

Sau o vei socoti fãrã valoare

Ca şi cum chiar mai mult ai merita?

Ce sac de bunãtãţi sã-ţi mai aducã

Cel ce le-mparte celor muritori?

Când pentr-un bine, cât un miez de nucã

Ai stat nepãsãtor, de-atâtea ori!

Rodeşte mintea nemulţumitoare

Un pai uscat sau grâu deplin în spic?

Dar, Domnul dã rãsplatã celui care

Îi mulţumeşte pentr-un lucru mic!

Cãci vremea scurtã, rânduitã ţie,

E un adevãrat mãrgãritar

Fie rãscumpãrat pe veşnicie,

Fie jertfit degeaba pe altar!

Acelaşi timp îl are înţeleptul,

Pe care-l are cel nepãsãtor.

Pe când acesta crede c-are dreptul,

Dintâiul va fi recunoscãtor.

Nu ştim nimic de timpul care vine,

Aşa cum nu-şi ştiu peştii ceasul lor;

Dar ştim cã trecem din greu, spre mai bine,

În timp ce ei nu-s conştienţi cã mor.

În floarea tinereţii, omul crede

Cã el este stãpân pe timpul sãu,

Însã abia la bãtrâneţe vede

Cine-i, de fapt, Stãpânul: Dumnezeu!

O urmã de pantof, în praful verii,

Va fi, creştine, existenţa ta?

Sau bulgãrul de-argint, ce-l scot minerii,

Pe care focul îl va curãţa?

Iar gândurile tale, cele multe,

Vor fi un lan de grâu, folositor?

Sau o grãmadã mare de insulte,

Pierdute pentru vecii vecilor?

Prin viaţã, tu nu treci decât o datã:

Învaţã, prin urmare, A TRÃI! 

Pânã nu vine noaptea-ntunecatã,

Pânã nu auzi gongul ce-o sã batã

Şi sã cerşeşti cu lacrimi înc-o zi!...

26.11.2021, Maribor, SLO

Gândul e ca o vioară ce cântă mereu ,

Sunetul lui dulce îl înțeleg doar eu ;

Zarea dimineții în suflet pune soare

Câți dintre noi ,îl înțeleg oare?...

Intalnirile cu tine insuti sunt cele mai frumoase,

Daca esti din neamul blajinilor, te bucuri doar de devenire

Si te miri de unde ai plecat, uneori.

Intalnirile cu tine insuti sunt dureroase,

Cand nu mai vezi bucuria din ochii copiilor,

Doar grija unui viitor, acelasi de fapt,

Care pana mai ieri iti promitea un tarm de mare,

Iar astazi se teme si de umbra lui, sarmanul…

Si viitorul poate face depresie, cred,

Spre deosebire de trecut, care pare mereu lipsit de griji,

Care “s-a scos”, pe seama prezentului, mereu la mijloc,

Parca furand ceva si din trecut si din viitor.

O trilogie neinteleasa, greu de tradus intr-un monolog,

Care sa-I faca pe toti intelepti cat sa nu isi risipeasca iubirea

Prin spatiul infinitesimal dintre trecut si present,

Dintre present si viitor.

    O, Ra, eşti cel mai mare dintre zeii toţi,
    A-toate-ştiutor, pe toate le socoţi,
    Coboară raza ta fierbinte şi fecundă,
    Să dărui lumii-ntregi încă-o secundă!
    
    O, Sehmet, din deşert tu te-ai născut,
    Pe faraon să aperi, să-l ocroteşti sub scut, 
    Duşmanul din hotare cu-adevărat se teme, 
    C-arunci asupra lui cumplitele-ţi blesteme! 
    
    O, Seth, mărite zeu, de mine să ai milă,
    Spre tine plec în ţărnă privirea mea umilă,
    Ofrande îţi închin în templul tău cel mare,
    Cu-ntreagă mea voinţă şi-ntreagă mea suflare!
    
    O, Sobek, din sămânţă tu faci ca să rodească,
    Recolta cea mănoasă, în pâine o să crească,
    Prin darul tău divin hrăneşti o lume-ntreagă,
    Slăvit să fii-ntre zei, că viaţa ţi-este dragă!