Visele mele

Chipul curat și etern ce-l spulberă

Într-un vis melancolic 

Ecoul suflelor ce fluieră 

Chipul vesel și simbolic. 

Ochii de stele 

Strălucitori ca diamantele 

Ce zboară cu ele 

Într-un codru de stele. 

Tristețea ce-mi alină durerea 

Căci cu tine nu mă las 

Ce-mi visează alinarea 

Să mă duc într-o tăcere de vis. 

Natura iubirilor răsunătoare

În lumea zborurilor uitate,

Ce pleacă departe într-o lacrimă călătoare, 

Amorul tău nu-l spun. 

Lumina stelelor ce pătrunde la ferestre, 

Revarsă-ți amorul cu inimi de astre,

Să pornim printre umbre călătoare, 

Să-ți cânt vise cântătoare. 

Lumina purpurie ce plânge în zadar, 

Lacrima pură de melancolie e un dar, 

În ochii stelelor de cristale, 

Oglinda speranței plină de petale. 

Într-un univers ce nu se îndură, 

Dorurile triste sunt învelite-n natură,

Cu ochii de argint și iubirea purpurie, 

Revederea chipului cu bucurie. 

Printre stele căzătoare și planete, 

Cu părul de aur împletit în plete, 

Cu dorința cenușie ce zboară, 

Visul amorului e o sclipire odinioară. 

Vesela floare ce adoarme ademeniş, 

Acoperită-ntr-un frunziș,

Pe iarba roșiatică, ce sângerează amor, 

În umbra stelelor învelită-n fior.

— Acum privește - mă în ochii, sărută-mă,

În chipul tău strălucitor, iubește - mă,

Cu ochii strălucitori ca diamantele, 

Zboară cu mine și cu ele. 

Luminează - mi fața cea tristă,

Care plangi într-o batistă, 

Spre izvorul minunilor tale, 

Împletită - n amoros în cristale.

Smaraldul îmbrățișat în firul tău dulce, 

Pe ramura veseliei și pe lacrima ta să te culce,

Își apleacă sărutul dulce, 

În speranțele tale, lacrima se duce.

Într-o noapte  albă de vis,

Chipul blând ți-l l-am zis,

Cu privirea lacrimilor adorm, 

Inima plânge cu tine dom. 

Bucuria fină ce curge, 

Spre izvorul lin, 

Cu privirile tale se-nfrânge,

Chipul tău senin. 

Veselia de amor, 

Ne încântă melancolia dansului, 

Peste câmpuri de petale și dor, 

Ne plimbăm în apele valsului. 

Speranța mi s-a rupt,

Și durerea m-a cuprins,

Cu ochii triști și însângerați, 

În lacrimile de cristale. 

Cerul sa închis de lumină, 

Și sufletul meu lin îl străpunge, 

Și-l înfige în țepi de lacrimă, 

Și chipul mi-l unge. 

Pe un trecut ce s-a dus,

O iubire melancolică de vis, 

Ce aude cântecul melodios de nespus, 

Cuvintele triste mi l-ai zis.

Într-o natură tăcută, 

Plânge viețuitoarele cerești,

După dorul și cu inima venită, 

Cu cântări neîmpăcate. 

Sub cerul neîmblânzit, 

Copaci suspină, florile plâng, 

Într-un ceas netrezit, 

Cu chipul dâng. 

Izvorul lacrimilor ce curge, 

Și se revarsă inima de dor, 

În rămurele de smaralde parcurge, 

Tăcerea de amor. 

Într-un codru întunecat, 

Zarea tace, dar tu mi-ai șoptit, 

Lacrima topită ce a plecat, 

Într-un drum nepăzit. 

Bucuria în natură se topește în sufletul meu, 

Lângă tine în stele voi fii mereu, 

Căci cântarea dulce tace, dar tu mi-ai șoptit,

În amorul tău fin al meu. 

Într-o natură tăcută, speranța se strânge la piept, 

Și se duce în văzduh departe, 

Spre oceane și țări stinse, 

Spre vremurile îndepărtate. 

Izvorul tace, 

Îmi șoptește cuvântul, 

Râul curge, se desface

Luminând cântul. 

Privirile lui blânde îmi răsună, 

Ecoul viselor de melancolie, 

Un spirit iubitor din natură, 

Ce aduce dorul de călătorie. 

Cât de searbădă-i e clipa

Când nu mai iubești....

Nu-i lumină de la care

Sâ te încălzești !...

Secat pare a fi izvorul

Dătător de viață

Dacă nu mai simți fiorul

Când te țin în brațe...

Rare ori îți iese-n cale

Ceasul fermecat

Când doi ochi cu a lor săgeată

Te-au străfulgerat!...

I. Câte lacrimi am vărsat

Câte vorbeam înșirat,

În zadar.. că nu sa meritat

Tu să auzi ce am îndurat..

II. Câte vorbe tulburătoare

Din certuri nestăpânitoare

Câte uși trântite..

Din gesturi neîmplinite

III. Câte certuri în zadar

Aruncate într-un șanț,

Plin de ploaie amară

Cu lacrimile mele de aseară..

IV. Câte vorbe tăioase,

Din loviri apoase

Cu multă îndurare am suportat

Faptele ce s-au remarcat.

V. Câte lacrimi! Câte ploi!

Cât orgoliu între noi..

Câte vorbe aruncate-n aer 

Rostite știind că doare!

VI. Am rezistat cât sa putut ,

Dar tu nu ai mai vrut 

Am rezistat cât a durut ,

Dar deja.. paharul s-a umplut.

VII. Răbdarea mea s-a dus 

De mult, în jos, pe vale..

Pe valea regretului supus,

De a te lua sub îngrijorare 

VIII. Oare.. chiar sa meritat ?

Să te îngrijesc fără încetare

Fiindcă.. nu mi-ai arătat

Că într-adevăr ne-am împerecheat

IX. A fost doar un capitol

Care abia gândeam

Nu mă așteptam la asta ..

Că se va întâmpla

X. Câte vorbe, m-au tăiat

Mai tare m-au încăierat

A durut mai tare ca un cuțit

Vârât în inima surprins ..

XI. Câte șanse mai avem?

Să fii din nou al meu 

Să petrecem zilele împreună

Cu plimbări sub clar de lună..

XII. Câte stele sunt pe cer 

Nici în ochii tăi n-am văzut

Că tu ești doar o stea

O stea de pe pământ

XIII. Poate sincer e ciudat 

Privindu te acum pe tine

În dilemă iară sunt 

Că sunt mereu cu gândul la tine 

XIV. Cât timp o să mai stai ?

În mintea și sufletul meu 

Deja.. oricum te-ai mutat 

Și fizic, și psihic de tot 

XV. Cât timp mai am ?

Să uit cu totul de tine 

Pentru a putea visa

Pe toți înafară de tine..

XVI. Cât timp o să-mi ia?

Să uit de tine ca persoană

Pentru că altfel.. nu aș putea 

Fiindcă îmi vei o fantomă

XVII. Cât o să umbli așa?

Prin amintirile și gândurile mele..

Ieși odată din mintea mea!

Ca să pot să dorm liniștită 

XVIII. Să nu mai am insomnii

Sau perna udă de lacrimi mii

Măcar ăsta să fie un dar

Dacă durere deja mi-ai dat 

XIX. Cât timp o să ne ia?

Să ne uităm treptat

Mai întâi cu fizicul și prezența

Apoi cu gândul și inima..

XX. Câte lacrimi în zadar!

Câte orgoliu între noi

Câte vorbe.. câte ploi!

Care vor rămâne între noi..

Neputând de abazie,

Am să te îmbăt cu vin si poezii;

Cu luna de pe cer, vocea mea să-ți fie

Ultima cântare a unei morți târzii...

Am văzut odată-n zare

Un zîmbet nu oarecare,

Dar de ce nu mai apare

În privirea mea el oare.

Un zâmbet ce pătrundea,

Până la suflet srăbătea,

Dar de ce nu mai apare

În sufletul meu el oare.

Un zîmbet ce strălucea,

Până la stele ajungea,

Dar de ce nu mai apare

În vizorul meu el oare.

Un zâmbet ce fermeca,

Fericită te făcea,

Dar de ce nu mai apare

Chipul tău vesel în zare.

Chipul tău era mâhnit,

Sufletul adând izbit,

Zâmbetul nu mai era

Desenat pe buza ta.

Te caut în amurgul care se frânge,

În umbrele ce dansează peste gând,

Iar inima-mi, ca vântul, se avânge

Spre tine, fără prag, fără rând.

Ești stânca ce se-aprinde în mare,

Valurile-mi se sparg de tine-n zori,

Și fiecare sărut e o dare

De stele ce se nasc printre fiori.

Mâinile tale-s crengile unei vieți

Ce tremură sub cerul meu prea plin,

Și dacă pleci, se frâng și nu se-ntorc pașii

Ca ploaia ce se stinge în destin.

Dar dragostea, nebună și fierbinte,

Nu știe să moară, nu știe să tacă,

Ea arde și-n tăcere, ca o simfonie

Ce strigă prin vene, ce nu seacă.

Rămâi cu mine când lumina doarme,

când se apleacă-n geamuri luna cenușie.

Atinge-mi chipul și lasă-l s-apună,

pe pieptul tău când lumea e pustie.

Vorbește-mi moale, cum o faci în vise

și nu te mai preface că nu știi ce vreau să-ți spun.

Eu stiu că lumea  are și părți triste,

dar nu aș vrea ca noi să fim așa nicicum.

Am înțeles că timpul cere timp,

și n-am să-l mai grăbesc, nu-l voi forța.

Rămân aici și nu vreau să insist,

Căci dragostea își știe calea sa.

Pe curând, dar nu ca-ntr-o despărțire,

ci ca și cum abia ne-am fi găsit.

Te prețuiesc, frumoasă strălucire,

din viețile în care ne-am iubit.