Esența

Ultima ploaie a adus flori noi

Deasupra mintii obosite

Plansul naturii e in noroi

Ca viermii in morminte.

Poarta inchisa cu lanturi folosite,

E rupta in bataia vantului hain,

Dar nimeni,doar pietre varuite

Și dorul vechiului suspin.

Timpul ingroapa promisiuni

Caci vremea refuză,nu iartă!

Câte regrete,rugaciuni,

Iubirea lor încă poartă?

Prima privire și gustul amar,

Când brusc au plecat in tacere,

Trezesc dorinta unui nou inceput

De plans ,freamat si durere.

Dar soarele isi face simtita prezenta

Peste linistea sumbrului trecut,

Aduce cu el frumusetea

Și florile care au crescut.

Apusul vietii se repetă,

Pe cer doar inimi purpurii,

Corupte de o iubire dementă

Se sting lumini din oameni vii.

Adanc,in sufletul pădurii,

Copacii ascund momente de neuitat,

Nu oameni!Ci suflete de piatră,

Trădate veșnic in neant.

Furtuna in care au murit

Aduce in ochi lacrimi de sânge,

Lumea aceasta fara rasarit

Dispare, si dorul se frange.

Pentru gura de aer din abisul înecat,

Mă scufund în tăcerea privirii divine,

O mână de aur din vechiul palat

Mă ridică și pulsul revine.

Pentru rana deschisă se închid promisiuni,

Pentru vorbele aruncate se prinde un juramant,

Nu iubirea prea mare a facut stricaciuni,

Ci speranța, prea vie, s-a pierdut printre lumi.

La perna sărutului de noapte,

Coboara un gând de nu mă uita,

Regina din umbră aude doar șoapte,

Și simte o inima ce poate ceda.

Zgomotul din bezna tristeții,

Ridica iar pulsul și ia-mă `NAPOI,

Pentru o clipa de fericire se sparge clepsidra,

Și rămân singur,in doi...

Nu a fost o dezamagire de moment,

A fost o ultima clipa de bucruie!

Undeva în ochii tai mă gasesc competent

Să pot scrie o iubire cu zâmbete dificile.

De sus aș cere o ploaie,

Să nu mă vezi plângând când poate

Zambetul meu ascunde doar iertare,

Căci eu,am trecut peste toate.

Pentru o sclipire din ochi

Vreau să-ți recit o veșnicie!

Numește o cum vrei!

Eu o numesc iubire.

Mi-am dat inima de tot!
Să ai grijă, e fragilă.
Eu rezist și fac ce pot,
Să n-ajungă o ruină.

Timp din viața mea micuță,
În etern, doar din priviri...
De-ai să pleci ca o străină,
Aș muri printre amintiri.

Gând, din haosul mental,
Îl fac ghem și scriu „iubire”.
N-aș uita cum m-ai iubit
Și cât ai ținut la mine!

Din durerea mea aș face
Să se-nalțe o floare gri,
Să o țin la pieptul meu,
Ca pe tine-n acea zi...

Tălpile ar călca pe jar,
Dacă știu că-s alungate,
Și-ar sta la ușă iar,
Până pleci complet din toate.

Și, înainte de-a-i pleca,
Îți ofer inima mea...
Și-aș rămâne-n urma ta,
Să păstrez „mizeria”...

Te-aș vedea când aș fi orb,
Șoptindu-ți fără cuvinte,
Că la tine vin și șchiop,
Cu o rană încă-n minte.

Monoton să cânt tăcerea
În suflet greu,ca pe-o armă
Ce distruge și hrănește
Dragostea pentru o rană.

Buzele-mi vor pasiune
Și cu tine se-nțeleg.
Ochii-mi văd perfecțiune,
Și pe tine te aleg.

Nu degeaba-ar plânge cerul,
Doar el vede ce trăiesc.
Darul meu cel mai de preț
A fost doar... că te iubesc.

Cand am lăsat o perna rece

Și un covor plin de noroi,

O ceașcă goală si încă zece,

Și o inimă plină de noi...

Am lasat ceasul la patru,

Și încă trei papuci goi,

Ca sa știi ca unu i lipsă,

Și i distanță între doi..

Matura jos lângă scară,

Mopul sta în debara!

Sa ramai ,dar nu de tot,

Neștearsa, pe undeva.

Geamul aburit de gânduri,

Ce voiau sa ma oprească

Au facut sa mi amintească 

Ca doar tu lipseai din casă.

Cartea iarăși e deschisă,

Pe birou strâns,plicul tău,

Unde scrie sa nu uiți,

Că aici am fost mereu...

Zâmbesc,sa mi dai o sarutare!

Citește mi inima n priviri,

Să ți spun ce simt,nu sunt in stare,

De ma iubesti,sa imi afirmi!

Urasc,sa nu imi fii aproape,

Promite mi ca nu ai sa mai pleci,

Ramai aici macar o viata,

In care frica sa mi o seci.

Intinsi sa stam pe valea goala,

Sa privim cerul deslusit...

De mana tine ma si spune mi,

Ca doar pe mine m ai dorit.

„Nu iti sunt soare,tu nu mi esti luna!

Nu vezi ca eu nu ti sunt de ajuns?

Caci ți am gresit si nu pot spune,

Ca sunt perfecta, cum ai zis.”

Iubita mea,ce ma tot sâcâi?

Cu ce ai gresit?Vrei sa ne strici?

Sa nu spui ca nu ti sunt nici lună,

Și nici tu soare,sa nu zici!

„M-accepti asa cu puncte slabe?

Cu alunecari si cicatrici?

Imi pare rau ca nu s completa

Si ti am trezit prea multe frici!”

Să vrei sa zbori prin galaxie,

Fara o stea macar s atingi...

Tu nu ai cum,prea mare soare

O super nova sa respingi.

Asa ca stai aici cu mine,

Nu mai pleca de langa mal,

Nu vreau colapsul sa dezbine...

Al nostru suflet,de un val.

Zâmbesti! ți as da o sarutare!

Iți citesc inima in priviri,

Spune mi ce simiti!Nu esti în stare?

Eu te iubesc!Nu imi afirmi?

Încuie ușa,aruncă cheia,

Privește mi ochii înc odata,

Arata mi ca nu s eu de vină

Și șterge mi lacrima scăpată..

Sa îmi ții mâna,să mi spui ca ma doresti,

Sa nu ma lasi sa plec de tot.

Sa tragi de timp,sa mi spui ca ma iubesti

Sa mi i au ramas bun,sa nu ma urmaresti.

Iti sarut mana,tu mi da i inelul

Imi cer iertare..,iti sterg rimelul..

Sunt vinovat ca nu te am rasfatat mai mult

Ca ti am lasat amintiri prea furmoase de pierdut

Si cat as incerca,timpul nu ne a sincronizat,

Tot ce am cladit impreuna,astazi s a daramat.

...

Ma vrei acasă si imi dau seama

Esti pentru mine prea frumoasă

Nici nu te sun sa evit drama

Tu esti ”acasă”.

Din nimic am venit și-n nimic m-oi întoarce,

Nimicurile mă omoară și nimic nu pot face.

Nimic de la viață n-am cerut niciodată

Și nimic n-am putut să-i ofer de durată...

Nimic n-am făcut să merit a mă naște,

Cu nimic n-am greșit să fiu lăsat să mor...

Sunt un biet ce din tot nimic nu cunoaște

De nimic nu mi-e teamă, de nimic nu mi-e dor!

(A.C. - Iași)

Eu m-am uitat către voi, înspre înalt,
Îndatorat că pot să fac acest mitic salt,
Mi-ați dăruit din umbra voastră, adâncă,
Aceste rădăcini crescute-n neclintită stâncă...

C-ați fost și încă sunteți pentru mine,
Oceanul meu de șoapte în cuvinte puține,
Pe care, doar cu sufletul îl mai ascult,
Regăsindu-mă din nou pe țărmul vostru, desculț...

Din simfonia voastră de culori înmiresmate,
Am adunat, în timp, aceste nestemate,
Din roua limpede, culeasă cu migală,
Ofrandă plămădită, cu dor și cu sfială...

Cu ochii minții vă caut și mereu vă găsesc,
Un ocean de tăcere pe care încă-l privesc,
Locul unde am aflat adevărul complet:
Voi, salcâmii mei, m-ați dăinuit cu suflet...

Eu nu omor minciuna, a vorbi e

Când fără trup himeră e de stea

În noaptea ce curgea pe-a mea bărbie

Și ce-n cuvânt pe buze îmi stătea.

Nu am furtuni în glas pe-a mea hârtie

Copilu-i doar în mine joc să dea -

Eu nu omor minciuna, a vorbi e

Când fără trup himeră e de stea.

Și slova mea se vaită pururi mie

Că îngeru-mi, ce-i dat, se tot grăbea,

N-am zis destul pe alba catifea -

În nerostita vremii suburbie

Eu nu omor minciuna, a vorbi e

Pe zi ce trece, îmi pierd speranța-n omenire,
Rămânem reci la gândul că lăsăm moștenire
Moravuri și mentalități meschine.

Dar dacă am putea vedea viitorul?
Ogorul lumii ar zăcea sterp sub soare?
Recolta — conștiința lumii —
A rămas un câmp de tulpini goale,
Împânzit de mândrie ca o iederă înfloritoare —
Cine va mai ști ce e buruiană și ce e floare?

Nu a mai rămas nimic
Din ce odată a fost pământ, izvor, pădure.
Toate s-au preschimbat în ferme de numere,
Hrănite cu lăcomie, frică, corupție și delăsare.
Să culegem ce-am semănat —
Miliarde fără valoare.

Grav bolnav de pesimism, nu mai sper la vindecare.

Naiv aș fi să-aștept miracolul divin,
Care, și de-ar fi venit, despicând în două cerul,
Și cu voce tunătoare, Dumnezeu ar fi rostit!
Scrijelind cu fulger plăci de aur, să rămână moștenire!
A doua zi, omul tălmăci mesajul,
Și vându Cuvânt topit în folosul propriei mândrii.

Prin urmare, Dumnezeu nu a murit, doar a amuțit…

Auzind cum bufnița cheamă noaptea
Vorbind în spaima necredinciosului,
Se mai scurge de pe cer o stea,
În răsăriturile necurate ale întunericului.

Drumurile mele, se scaldă ușor,
Risipindu-se precum spuma mării…
Nu mai am nici-un singur dor,
Doar o amplă dorință, dată uitării…

Nemărginitul infinit îl țin într-o palmă,
Lovind numai adieri de lumină
Și veșnicia o țin într-o oră,
Precum raiul într-o floare sălbatică.

    O, zei din cer, nemuritori, 
    La soarta omului, nepăsători, 
    Indiferenţi că templu-i ruinat, 
    Iar sanctuarul, prăbuşit şi întinat... 
    
    Căci din adâncul mării de cleştar, 
    Spre nori, coloane dalbe de altar, 
    Se-nalţă în lumina stâncilor marine, 
    Ca nişte umbre vii, din valurile fine... 
    
    Acum, coloanele de-s prăbuşite, 
    În spectrul nopţii săvârşite, 
    S-or naşte iar din negri nori 
    În zborul pescăruşilor din zori... 
    
    Căci zei înfuriaţi pe cruda soartă, 
    Vor năvăli-nspre-a morţii poartă 
    Şi din genuni, vor scoate la lumină, 
    Furtuni electrice-n surdină...