Ce e Viața?

O lume, ești ca un diamant

valoroasă, luminată și tot ce iți dorești,

Mi-am găsit iubirea sufletească

deodată când am ajuns și eu pe pământ.

Mă uit la mine însumi ca și soarele spre pământ,

îmi e drag si nu mă mai pot opri

De a-mi vedea caracteristicile mele frumoase,

cu care am fost dat în carne si oase.

Viața poate fi brutală

dar așa mă înfrumusețesc eu pe mine,

Prin războaiele pe care le duc cu mine însumi

care îmi dezvoltă gândirea universala.

Sunt unic si valoros

și nimeni nu mă poate contrazice,

Altfel m-aș fi dat bătut de mult datorită greutății vieții

dar, frumusețea mea inferioară, o învinge.

Tată, piatra noastră de sprijin, stâlpul care nu s-a frânt niciodată sub povara vieții.
Ultimele tale cuvinte au fost pentru mine o binecuvântare sfântă,
o ultimă rază de lumină înainte ca cerul să se întunece.
Mi-ai spus „Succes la școală”, ca și cum, în ultima ta suflare, nu ți-ai purtat propria durere,
ci ai ridicat-o pe a mea, oferindu-mi aripile de care aveam nevoie pentru a zbura.
Te-ai dus, dar ecoul vocii tale vibrează în fiecare colț al sufletului meu. Te văd în stelele care ard în noapte,
în vântul care-mi mângâie obrazul când mă pierd în gânduri, în bătăile inimii mele, care par să-ți rostească numele în tăcere.
Ai fost diamantul nostru dur, strălucitor, veșnic. Și acum, sub greutatea pierderii, îți promit că nu mă voi sfărâma.
Voi fi noua piatră a familiei, voi căra moștenirea ta cu mândrie, Și în fiecare pas pe care-l fac,
te voi simți alături, ca o umbră blândă care mă veghează.
Nu te plâng ca pe o plecare, ci te slăvesc ca pe o renaștere în inimile noastre.
Odihnește-te, tată, sub cerul care va păstra mereu amintirea ta.
Iar eu, copilul căruia i-ai încredințat ultimele tale cuvinte,
voi transforma acele șoapte în forță,
pentru că, prin mine, tu vei trăi pentru totdeauna.

Intr-o minte stralucita

s-a adeverit lumea cea de taina,

Dar, ce mai face si lumina

cand eu ma straduiesc sa traiesc intotdeauna?

Da, viata mi-o fac eu singur,

dar de ce viata pe care am primit-o de mic fiind

este ca un soldat canibal razand?

Inteleg, viata este grea si dura,

dar eu nu as fi trebuit sa o indur.

Ma uit acum la copilul din mine

care se razbata sa iasa si sa se vindece,

Dar, cum sa se vindece

daca el niciodata nu a fost bine?

Moartea este ca un politician lacom,

Ne ia tot ceea ce prețuim si adorăm.

Dar totuși moartea cea de taină,

Este relaxarea cea divină.

Mă gândesc din când în când,

Este moartea depărtarea sufletului de trup?

Sau, este moartea oprirea vieții constante,

Ceea ce ne dă noua bețe-n roade?

Moartea este bună si rea,

Deoarece aceasta are si răsplata sa.

Uneori, ne scapă de cele mai rele persoane,

Dar uneori, ne scapă de cele mai bune persoane.

Nu doresc să văd ce se v-a întampla,

Dar la un moment dat voi vedea și întâmpina.

Cum este moartea ca și in cărți,

Când aceasta te învită la ușa sa,

Să vezi apusul ultimii zi,

Și să mori liniștit ca Dumneata.

Nu imi e teama de ce am de confruntat in viata de apoi,

Nici de barbarii de demoni care ma imagineaza ca un suflet

Ce nu mai poate face nimic dupa oprirea trairii omenesti,

Dar voi avea si buna companie!

Deoarece, daca sunt asa de rau nu trebuie sa ma simt prost,

Deoarece toata lumea va fi acolo, incluzandu-te pe tine!

Numarul 666, Numarul Bestiei!

Raiul, fiind palatul cel din tei,
Al sufletului dor și-al inimii scântei.
Unii spun că îl vezi doar o dată,
Dar eu l-am văzut de când am pus mâna pe ochii tăi.

Ea e fata, care linge înghețata,
Singura ce trezește în mine dragostea.
Când mă uit la ea, în ochii ei, văd… altceva,
Poate să treacă zile, și ea să nu știe, că mi-a furat inima!

Mă trec fiori, când o văd cu zâmbete moi!
Mă uit ca un prost, parcă de-abia s-a născut.
Dar tot ce știu este bine și vioi,
Este că ea este a mea!

    Cine sunt eu...
    nisip, pământ şi apă...
    ...fără nici un fir de iarbă...
    ...herghelii de cai s-adapă,
    văile îşi ard lumina,
    - neîntunecată-i vina -
    ...că am aşteptat furtuna... 
    primul strop de ploaie deasă, 
    ca perdeaua de matasă, 
    primii zori de noapte-adâncă,   

    prima stea lucind pe stâncă...

Când intri-ntr-un domeniu nou,
Nu te purta ca un erou!
Poți fi maestru priceput
Dar, intri în necunoscut.
Fă pașii mai încetișor,
C-ai putea fi începător.
Poți fi profesor bun dar, lasă,
Nu ști să construiești o casă.
De vrei să faci ceva-nțelept,
Nu-ncepe ca un arhitect.
Mănânci pe pâine medicina
Dar, nu ști să-ți repari mașina.
Te crezi din start un bun mecanic,
Poți să muncești și-un an, zadarnic.
Atunci când "vasul ți-e prea plin",
Nici completările nu-ți vin,
Respingi și sfatul ce-l primești
Și-adesea riști să te lovești.
Și se întâmplă-atunci minunea:
Nu mai atingi perfecțiunea.
Spuneau niște filozofii
Că, "cel mai bine-i să nu ști",
Observi si ești dispus sa-nveți
Și astfel, iute te deștepți.
Un sfat cumva dacă primești,
Vei ști-n ce fel să-l folosești
Și iată cum devii un geniu,
Desăvârșit și-n alt domeniu.

Suflet drag, 

De emotii noi fiinta e săgetată

O simtire halucinantă

Din cord purtată 

Și o întrebare cugetată

Spre univers dizolvata 

Ce samanta plantez , 

În astă viata ? 

O fi de fericire radianta ,

Sau de zambet trist ? 

O fi o iluzie ,

Sau trăire pentru un vis ? 

Tot ce stiu pana acum 

Este ca printre dunele de vant 

Sint doar un bulgare de pamant ...

Și dacă totul s-ar oprii;

Și am fi niște fantome

În nuanțe pastelate de gri

Ca niște umbre fără forme;

Și dacă am uita de toate,

Și am fi niște clone moarte

Printre curcubeie oglindite

În lacurile pe cer răstignite;

Și dacă noi toți n-am mai iubi,

Și-am fi niște corpuri cu sufletul gol

Atunci n-am mai putea privi,

Iar inima ar fi doar un simbol;

Ăștia

...

Ne sorb ăștia viața însetați

Colindându-ne cu zumzet de ispite,

De-a ne-nchina măștilor vopsite

În culori stridente, dichisite,

Sărmani vânduți și iarăși cumpărați!

...

Și dacă viața încă ne e dragă,

Au ăștia grijă să ne dreseze bine,

Pentru-a privi doar cum se cuvine,

Contactele cu lumile străine

Mai nimic să nu se nțeleagă!

...

Sărmani vânduți și iarăși cumpărați

Vopsiți în culori stridente, dichisite,

Colindându-ne cu zumzet de ispite,

Voi ăștia, posesori ai vieților finite,

V-am colindat. Ne dați ori nu ne dați?

Nu vrea misterul vieții să ne-arate
Ce-ascunde-n dos de cer și de cortină,
Însă ne lasă, să-i luăm pe apucate
Câte o rază plăpândă de lumină!
..
Ce-i sus e jos, deși la altă scară,
Misterul nu ne-ascunde-al vieții ceas,
El ne invită în cântec de fanfară,
Să-l intuim, să-l invităm la vals!
...
Misterul nu s-ascunde, doar se joacă
Și ne ispitește-n fel și chip,
Nevăzut, clepsidra să ne-o-ntoarcă
Să-l intuim, în șirul de nisip!