Catacombe - 4 - Mormântul Ideii

Ziua întunecată acoperă...

Noaptea, luminată de gânduri,

Suspină durerea când speră

La vederea finalului printre rânduri.

Deformează și creează din pânză

Lumea ce apare în stază.

Culorile dispar, dar din ramă păstrează...

Vreau să mă întorc...

Prin secundele de care mă storc,

Real sau ireal — ești vital.

Nu-mi pasă de moral,

Zâmbesc și râd când te găsesc.

Nu mai vreau să te pierd,

Ascunzându-te cand greșesc

Și vorbesc logic… ca un surd…

La răscruce de gânduri
am ales cele mai abrupte drumuri.
Jucându-mă de-a faraonul,
m-a prins din urmă ghinionul.

Oglindindu-mă-n lună,
suntem la fel de singuri.
Furtunile-ndoielii se-adună
și-am rămas fără scurtături.

Ascult aceleași glasuri înăbușite
din spatele întrebării trezite.
Mă împing spre zaruri măsluite,
cu vrăjile lor prăfuite.

Ursitoarele-mi fac tot mai puține vizite
— sau doar mintea-mi joacă feste —
cu așteptări de poveste,
nepregătite pentru dezastre.

Mă-ntorc slăbit către
singura siguranță dintre
barele de oțel înghețat.
Nu-mi pasă că sunt legat.

Pot vorbi singur cât pot,
încă nu m-ai sugrumat.
Din mormântul tău uitat te scot.
Cu imaginea salvării m-ai îngropat.
Dragă conștiință, între noi nu s-a terminat.

Ai înflorit în toamnă

prin zile pline de ploi,

udă sloi cu forma de trifoi,

înfoiată, fermecând orice rană.

Îngână și se închide cu plăcere,

durerea devenind, deodată,

doar o amintire uitată;

pata se transformă în tăcere.

Zâmbește-mi prin ale tale petale,

ce-mi umple spațiile goale,

la vale umbând, noile imagini

lipite ca de magi pe pagini.

Trecând prin sute de mine,

vin și vindec aceste ruine,

pline — mormânt de negru sfărâmat,

plecând pe fluxul mării… alungat,

de propria-mi chemare,

marcând cu pixul punctul de înrădăcinare,

propria-mi sabotare m-a împins la vale,

valorificând un gol, apoi sorbind cu jale.

Din cupele vieții întortocheate,

mințile spălate și pierdute,

vândute în loc să fie reparate,

mă doare că are acea privire

într-o pură revenire la propria-i chemare.

Haotic, rectific desenul simbolic,

liliac liric, desfigurat valoric,

colorând caloric ieșirea întunericului simbiotic.

Prin memorii mă arunc,

deschizând albumul pe care-l apuc,

spațiile goale, făcute scrum,

sunt lipsuri vizibile din drum.

Revăd imaginile pe foaia goală —

albă, dar colorată, devine o rolă;

gust nostalgia în care se adună regia,

sorbind ginul turnat de însăși energia

ce nu minte, dar înșală,

înșirând râuri de lacrimi cu morală,

regretele săpând tuneluri în încredere,

printr-o plăcere de urlete ,, la revere’’.

Mă întorc la momentul specific,

ca prin pacific doar să rectific,

fugind de prezentul întunecat,

șubred — lemnul ud și secat.

Vânez iluzii, aud surzii

vorbind și râzând prin poezii;

zilnic zac, zidind zadarnic zidul,

paralizat, zguduit de zgomotul

vocii ce se emană în gândul

unde sensul prinde contur credul,

al fanteziilor netrăite, cu dor

de secunde nesătule — le vor.

Spune-mi cea mai bună poveste,

vestea trăită vrea să existe;

persistă durerea când te închid,

clipind prin becul pâlpâind în vid;

redau ecranul rigid

prin care, printre pleoape, te văd privind.

Repetă-mi… și doar taci,

sclipesc știind prin ce treci,

mereu prezent, dorind să arzi,

la secundele fixe să cazi.

Ia-mi limba, să-ți fie de folos,

ia-mi și pielea — n-am nevoie de os;

urmează să le sfărâmi...

De ce nu curmi?

Linii și linii alungite,

la fel de limitate,

lăsând spațiul liber,

lovind lumea ce locuiește în sincer.

Cunosc minciuna înrădăcinată,

cinic conturând comoara neînapoiată,

comemorând coloana termină

coroana — în al tău ticăit e gravată

Nu știu dacă magice miracole

Trebuiau s-apară fără obstacole,

Sau destinul unei vieți triumfale,

Soarta să nu o scoată în cale.

Oare în calea destinului mereu

Va flutura în vânt ca un clișeu,

Sămânța presărată a speranței,

Aducând pe cea a siguranței?

De ce atunci când dorim în viață

O lume plină de toleranță,

Ne lovim și întâlnim intoleranță,

Și ne scăldăm în nesiguranță.

Atunci când visăm la fericcire

Ne-mpiedicăm de zădărnicire.

Suntem împinși spre buimăcire

Și ne afundăm în pipernicire.

    Precum soarele, întocmai 
    Adâncit, se pierde-n mare 
    Poleind în urmă-i 
    Corăbioare mici, solare 
    Doar să sorb un val sau două 
    Şi-am să casc într-un plictis 
    Peste creştetul de rouă
    Ce topeşte-un paradis... 
    
    Şi-n lumina mult prea dulce 
    A bătrânului marfar 
    M-aş topi şi tot m-aş duce 
    Luminând înaltul far 
    Iar în noaptea cea adâncă 
    Aş rosti un viers bizar 
    Rift săpat în dalbă stâncă 
    Spre al vântului habar... 
    
    Şi-nspre delfinii ce înoată 
    Risipind amurg în soare 
    Mi-aş întoarce faţa toată 
    Către-o stea rătăcitoare 
    Şi m-aş opune lui Neptun 
    Zădărnicind furtuni în depărtare 
    Ţinându-i pieptu' de nebun 
    Cerând apoi, umil, iertare... 
    
    Cu lacrimile de Luceafăr 
    Curgându-mi pe sub gene 
    Cu trupul întregit şi teafăr 
    Şi aripile îngreunate-n pene 
    M-aş încumeta să zbor în treacăt 
    Pân' la astrul cel plenar 
    Cu inima-ncuiată-n lacăt 
    Şi suflet bezmetic şi hoinar…

E neobișnuit
să stai la masă
să stai în casă,
totul să-ți fie pustiu.
Să-ți fie teamă
în propriul tău lăcaș
construit cu sânge
din palmele ce odată au mai strâns,
când trebuiau să lase
mult mai multă libertate.

Ecou

Sub forma de cenușă,

Umbrele se-adună,

În cor șoptesc, tu ești doar o păpușă,

Prin vifor răsună,

Respiră... e o oglindă,

Fugi, vrea sa te prindă,

Cu busola pe încheietură,

Pierzi direcția, o ruptură,

Cunoști sfatul dar pierzi înțelepciunea,

Cred în tine, te afunzi,

E marea de îndoială, nu e minunea,

Înoată prin ce ascunzi,

Cu seriozitate ai spus ca nu-i corect,

Dar știu ca aveai un secret,

Repeta mesajul ce curge prin vene,

Omoară vocea care urla în mine.

Viata începe-n clipa ta,
Rudele striga ca si popoare din hotare.
Dar cine-ar vrea sa se nasca in era asta,
Când și viața-si joaca propriile-i catare?

Zilele de naștere-s nule,
Vin, vin și îți lasă doar ganduri inutile.
Ele există doar să-ți reamintească-n tăcere
De o existență plină de clipe, dar goala de putere.

Viața trebuie iubită,
Dar ce sens are dacă tu nu te prețuiești?
Moartea oricum nu poate fi ocolită,
Și toți în același pământ sfârșești.

Viata trebuie pretuita,

Dar ce sens are cand tu nu te pretuiesti pe tine insuti?

Moartea oricum nu poate fi ocolita,

Si oricum, tot acolo ajungem.