Toamna Melancoliei.

Nu credeam că voi ajunge vreodată adult. Îmi amintesc cu drag de copilărie: n-a fost perfectă, dar a fost copilăria mea. Dacă e toamnă, atunci îmi place să povestesc despre toamna copilăriei mele.

Parcă îmi aduc și acum aminte: atunci când venea toamna, eram și bucuros, dar și trist. Bucuros pentru că se apropia ziua mea, fiind născut în luna Brumărel. Dar, în același timp, simțeam tristețea începutului de școală. Ca orice copil, nu-mi doream să încep școala. Acum însă, ce n-aș da să dau timpul înapoi și să retrăiesc acele clipe, când eram mic și nu aveam nicio grijă!

Când cădeau frunzele din pomi, păreau că formează un covor pe care noi, micii școlari, pășeam. Când călcam pe ele, mă simțeam ca un prinț dintr-un basm. Sentimentele de atunci nu mai pot fi trăite. Am încercat să le retrăiesc, dar n-am reușit; pesemne că s-au pierdut odată cu copilăria și copilul din mine. Bucuria de copil este una dintre cele mai curate, mai pure și mai mari bucurii. Bucuria unui copil este sinceră și minunată. Iar când uiți să fii copil, uiți bucuria adevărată.

Dar, cum spuneam, începerea școlii aducea cu ea oftaturi și suspine. Pentru mine, școala era o închisoare, iar la vârsta aceea nu puteam pricepe de ce trebuia să merg acolo. Lecțiile, temele – nu-mi erau deloc pe plac. Singura alinare venea în pauze, când mă jucam cu ceilalți copii.

Acum să vă povestesc o întâmplare din copilăria mea. Într-o dimineață, când trebuia să merg la școală, nu am vrut să mă duc. Îmi adusesem aminte cum învățătoarea ne spusese despre o boală numită pojar: bube roșii pe piele, febră și altele. Un coleg se îmbolnăvise, iar învățătoarea ne atenționase să fim atenți, iar dacă apar simptome, să le anunțăm imediat. Atunci mi-a venit ideea să mă prefac bolnav de pojar, ca să stau acasă.

Când bunica a plecat să-mi aducă pachetul pentru ghiozdan, am luat repede o cariocă roșie și, cu „talentul” meu de copil, mi-am desenat pete pe față. Numai pe față, pentru că nu știam că pojarul apare pe tot corpul. Bunica, văzându-mă cu fața plină de puncte roșii, s-a panicat și s-a repezit la mine, începând să mă controleze. Când și-a dat seama că petele se șterg cu șervețelul și că erau doar pe față, m-a trimis imediat la școală, dar nu înainte să râdă cu poftă de isprava care-mi trecuse prin cap.

Privesc la cerul plin de nori,

Și ploaia bate-n geamul meu,

Te-aș mai chema de mii de ori,

Dar drumul tău e tot mai greu.

Ai fost o rază de lumină,

În lumea mea de gri și fum,

Acum ești doar o rană plină,

Ce sângerează-n lungul drum.

De ce-ai plecat fără cuvinte?

Lăsând în urmă doar tăceri,

Doar amintirea mă mai minte,

Că te întorci de nicăieri.

Îmi plânge sufletul în noapte,

Și inima se strânge tare,

Aud a tale dulci șoapte,

Dar e doar vântul în depărtare.

Rămân cu dorul, grea povară,

Și cu iubirea ce s-a stins,

O flacără ce-a ars o vară,

Și iarna grea acum a nins.

Odată la alegeri,

Se umplu de maniere,

Promit numai averi,

Și-apoi uită de ele.

Vorbesc cu mult patos,

Că totul va fi bine,

Dar planul lor pe dos,

Ajută doar pe sine.

Ne spun povești cu zmei,

Cu fapte de bravură,

Dar după placul lor ei,

Ne închid a noastră gură.

Și ciclul se repetă,

Cu altă pălărie,

Aceeași marionetă,

Pe-aceeași scenă vie.

Și repetă cu nostalgie,

Același discurs de carton,

Totul fiind doar o regie,

Aceeași minciună, același ton.

„Stimați concetățeni,

Vă dau cuvântul meu, 

Că de-acum voi munci, 

Chiar de va fi greu.

Voi construi palate, 

Și poduri de argint, 

Din vorbe colorate, 

Pe care vi le prezint.

Vă fac promisiuni, 

Ce sună minunat, 

Dar sunt doar ficțiuni, 

Din capul luminat. 

Și când mandatul trece, 

Cu buzunarul plin, 

Vă las un gust rece, 

Și-un viitor hain."

Deșteaptă-te Române, strigă iar,

În piepturi bate dorul secular,

Un cântec sfânt, din jertfă și credință,

Aprinde-n noi putere și voință.

Pământ de sânge, lacrimi și sudoare,

Ai fost și ești comoara cea mai mare.

Din Carpați până la Dunărea curată,

Românie ești veșnică, ești neuitată.

Dar, trădarea nenorocită și corupția,

Ne-au frânt dreptatea și speranța,

Pe scaunul strâmb stă uneori puterea,

Care vinde la suprapreț până și pâinea.

Deșteaptă-te Române, cu glas de foc,

Ce-n veacuri grele nu s-a stins deloc,

Tu ești chemarea sfântă, neînfrântă,

Lumina din jertfe ce asiduu se avântă.

Tu, Imn al libertății, sună iar,

Din munți și câmpii, până la hotar,

Ești rugă și poruncă, ești credință,

Ești jurământ și sfântă biruință.

Patrie, pământ cu dor și plâns,

Din truda ta un neam întreg s-aprins.

Cu sânge-nfrățit, cu lacrimi adunate,

Cu jertfe puse-n temelii însemnate.

Românie, inimă de soare,

În tine arde veșnică splendoare,

Te vom iubi cu sânge și cu dor,

Purtându-te în suflet, nemuritor.

În noaptea rece, de cristal,

Pe cer o stea răsare,

E semn divin, e semn regal,

E zi de sărbătoare.

În Betleem, orașul mic,

O taină se împlinește,

Nu e palat, nu e nimic,

Doar ieslea ce sclipește.

Acolo Pruncul s-a născut,

Iisus, al nostru Mântuitor,

De îngeri mulți e cunoscut,

Ce-i cântă osanale în cor.

Păstorii vin să se închine,

Cu inima curată,

Speranța lumii acum vine,

Iubirea-adevărată.

E pace-n suflet și în gând,

E liniște deplină,

Dumnezeu, pe acest pământ,

Ne-a dăruit lumină.

Mai am un vis, un vis de octombrie,

Să văd această lună atât de frumoasă,

Cum nu mai moare, ci are să învie,

Toamna noastră cea drăgăstoasă.

Mai am un vis, un vis de octombrie,

Să văd sufletele oamenilor cum înfloresc,

După ce-au ofilit de-atâta necaz și durere,

Să văd fețele lor cum au să strălucesc'.

Mai am un vis, un vis de octombrie,

Să văd țara asta atât de minunată,

Cum are să scape de această corupție,

Și are să fie mai liberă ca niciodată.

Mai am un vis, un vis de octombrie,

Care, din păcate, va rămâne doar un vis,

Și care nu se va împlini în această lume,

Un vis mut, un vis frumos de nedescris.

Arde cerul fără milă,

Peste câmp și peste vie,

Zarea tremură-n lumină

E-un sărut de iulie.

Grâu-n picioare de lumină

Se închină blând în vânt,

Soarele, cu mână plină,

Scrie aur pe pământ.

Se prelinge peste case,

Peste inimi obosite,

Peste doruri rămasese

În tăceri nedeslușite.

Pe sub nucii vechi din vale,

Umbra pare rugăciune,

Și-o fântână cântă-n șoapte

Despre vechea sărbătoare.

Într-un timp ce nu se grăbește,

Soarele dogorește lin,

Și din tot ce se trăiește

Curge-un dulce și-un venin.

Soare de iulie-aprins,

Pui în suflet cer întins.

Ne usuci și ne-nflorești –

Tu ne doare, tu ne ești. –

M-am așezat din nou sub nuc

Ca să vorbesc cu pomul lăudat,

Să-i amintesc când nucă el era

Și peste care țărână eu am dat

Din înălțimi acum el mă privea

Și-un zâmbet a trimis spre mine,

Am înțeles că sunt doar un pitic

Și-i vine tare greu să se încline

M-am ridicat și-am luat distanță

Să-i văd coroana și toată măreția

Prea mult pe gânduri n-am mai stat

M-am aplecat și mi-am scos pălăria

Nu mai era doar un copac cu nuci

Pe care eu cu ușurință să le strâng,

Acum în curtea casei nucul se-nălța

Cu fructul mult prea sus ca să-l ajung

Mult, a mai trecut de când noi doi

Am fost, eu un copil, tu pui de nuc,

Și iată, tu te lauzi că prinzi trei sute

Iar eu speranță, ca suta..s-o apuc!

   Toamnă lungă te-ai trecut,
    Iarna grea s-a aşternut, 
    Peste câmpuri şi răzoare, 
    Cu cer gri, lipsit de soare...
    
    Te regret în miez de noapte, 
    Cu miros de mere coapte,
    Şi aş vrea din nou să fii,
    Doamna poamelor din vii...
    
    S-aud viersul de pelin,
    Cufundacul cel sublim,
    Care-mi cântă-ncet cu jele,
    Toate şoaptele din stele...
    
    Să văd luna tremurată,
    Geana lacului crepată,
    Şi duioasele viori,
    Cum plâng neştiute zori...
    
    Te regret în miez de ziuă,
    Învelit în haină nouă,
    Şi mi-e dor de-albastra zare,
    Valurind fără suflare...
    
    Să văd roşu asfinţit,
    Coborât din cer smerit,
    Poleind cu aur fin,
    Trupul sfântului delfin...
    
    Să simt vraja din amurg,
    Sărutările cum curg,
    În val de dantelă fină,
    Peste trupul de sulfină... 

    Peste ceaţa dulce-a nopţii,
    Ce-nfioară nodul porţii,
    Într-un bocet de cocor,
    Peste-al şesului covor...

Venirea iernii,

Curge o ploaie blândă şi māruntă ca prin sită

Printre castanii abia dezmuguriți

Primăvăratic manifest de triluri

Mă întovărăşeşte adagio prin vāzduh

Mă înfăşor c-un calm firesc de simbioză,

Într-o mireasmă de pădure şi de parfum floral

În licărit profund de simțuri

Ca-ntr-un tablou de Luchian

Îmi zburdă ochii liber în flutur clarobscur

Hrănindu-mă fotonic din seva timpului perpetuu.

îndepărtate orizonturi

dezordine și haos în minte,

continua să se reflecte pe foaie

negru de creion

abstracte lanțuri de imagini.

ce mister ascunde marea,

când ale sale ape se varsă

în altă apă?

ce ascunde adâncul pădurilor

când razele nu pot pătrunde?

ce înfățișare are aerul

atunci când trece tot prin aer?

în ce se transforma focul

când arde în flăcări eterne?

neîncetate lanțuri de imagini

în orizontul unei neîncetate căutări

gândurile zboară

în umbre de eter.