flux de poeme naani /54

drum fără vizibilitate,

destinele-s analizate pe

twitter.

mercenari înarmați

atacă adăpostul reptilelor.

%

acesta-i sezonul cinci,

țipetele din guernica

rostogolesc bila neagră

din triunghiul roșu.

aroma ceaiului din

iasomie și ghimbir,

îmi amintește de

călătoria mea prin viață

unul câte unul,

prietenii mei dragi

ies din ceață.//

liniile orinzontale și verticale

din urzeala perdelei,

schimbă

perspectiva dintre

viață și moarte.

aripile de lepidopteră

ale-apusului

mângâie orice suflare.

cetatea-și poartă dorul

prin fiorduri

turnul geamiei vibrează,

ca o coardă de liră

atinsă de-o cadâna.

pleoapele cad grele de rutina zilei;

iar șarpele glycon,

asemenea unei sculpturi din fibre de oțel,

cuantice,

dispare-n

tumultul autostrăzilor supraetajate.

uneori,

mă las purtat

de mreaja unei sirene....

frica de moarte

e un factor generator de cercuri concentrice-

o piatră aruncată-n 

apele unui fluviu ce coboară-n 

hăul cascadei.

 primul cerc e conturat de ploconeală și tăcere-n

fața minciunii.

din el purcede un altul mai viguros,

hrănit cu sofismele ignoranței,

definind  astfel șantajul.

sămânța lașității a-ncolțit-

 un fel de  reflex condiționat, 

 ce năpădește totul.

" dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ți fie frică de moarte!"

a conchis Nicolae Steinhardt.

scenă aproape pustie,

sclipiri purpurii- violet

și -un parfum de vanilie,

trezesc in spectatorul grăbit

frenezia serilor de jazz.

nimeni la clape,

nimeni la tobe,

prin balconul zugrăvit cu frezii,

un șoarece disperat

caută drumul

spre stele.//

a mai trecut o primăvară;

disonanțele s-au mai atenuat;

tot singur...

mă-ntreb

dacă sunt încă aici

sau

dacă-am plecat...

un dumnezeu modern si tolerant

se plimbă-n voie

prin toate canalele televizorului.

publicul e satisfăcut

că pâinea și circul

au fost-nlocuite

cu drogurile și jocurile video;

zâmbind,  e de acord

că rugăciunea-i doar

un act de intimidare a utilizatorilor

de servicii.

Sub năframa cenușie 

Chipul soarelui pălise

Peste zarea cea pustie 

Izul toamnei năpădise 

Răcniseră din crâng 

Sub bolta mahmură

Aripi ce se frâng 

Pe veștejita ramură. 

De crivăț scuturate,

Tremurând golașe

Brațele decolorate 

Lăcrimau răvașe.

Purtând zdrențe reci 

Scoarța ruginise, 

Pe nămolitele poteci 

De frigură se zbărcise  

Vibra văzduhul ciuruit 

De stropii fumurii, 

Suflarea tăcu subit 

Sub ochii plumburii..

Mi-a bătut un fulg în geam

Ca să-mi spună este iarnă,

I-am deschis și l-am poftit

Poate vrea să stea pe pernă

Trist pe mine m-a privit

Și mi-a șoptit la ureche,

Că nu-i place la căldură

Și doar frigu-i e pereche 

Scuze mi-am cerut la el

Și i-am zis să mă aștepte,

Să cobor Om bun să-l fac

Îndrăzneala să-mi accepte

Iute am luat ceva pe mine

Și pe trepte am alunecat,

Am privit în stânga, dreapta

Însă fulgul meu...era plecat!

Cerul, o pânză nesfârșită întinsă peste noi, 

Cu pensule invizibile desenează zorii. 

Versuri neștiute în albastrul infinit, 

O poezie tăcută, dar vie, în fiecare răsărit. 

Norii, ca stihuri într-un dans ușor, 

Împletesc nuanțe, ca un tablou de aur. 

Cuvinte nepronunțate în alb și negru, 

În fiecare amurg, un capitol se deschide. 

Luna, poeta a nopții cu stelele-i cerne, 

Pe o foaie de întuneric, povestea ei scrie. 

O poezie ascunsă în umbrele nopții, 

Cu raze argintii deslușind misterul vieții. 

Si în tăcerea cerului, când liniștea vorbește, 

Cu vântul ca penă, cu aripile-i trece. 

Poe, ia cerului nu poate fi auzita, 

Doar simțită în suflet, într-o adâncă iubire. 

Zori de viață se strecoară tăcut,

ca o șoaptă de lumină pe piele,

își așază parfumurile între respirații,

iar aerul tremură,

simțindu-ne aproape.

Pământul se deschide sub pași,

ca o inimă vie care așteaptă atingerea.

Iarba se arcuiește, tremurând,

în timp ce mugurii izbucnesc

ca niște șoapte verzi,

pregătite să ne cucerească.

Soarele strecoară lumina lui caldă,

mângâie frunza, piatra, apa

și parcă ne mângâie pe noi,

într-un gest tăcut,

fără nevoie de cuvinte.

Ploaia vine blândă,

adună praful din drum,

spală oboseala,

iar parfumurile primăverii

ne învăluie ca un sărut

al lumii asupra trupului nostru.

Ne apropiem de copaci,

atingem scoarța lor rugoasă,

simțind mugurii tremurând,

ne pierdem în verdele crud

și auzim cum inima naturii bate

în ritmul propriei noastre bătăi.

Renașterea lumii nu cere, nu judecă,

doar iubește,

iar noi, răspunzând,

ne topim în vânt, în apă, în lumină,

suntem o singură tușă

pe tabloul viu al lumii. 

poate e prea târziu, 

să privesc apusul

poate ??! e prea devreme,

să nu privesc deloc răsăritul.

Poate e timpul să-mi termin gândul,

Și să pun punct la poezie.

Poate?? Mai am ceva de spus,

Și de scris,

Dar nu pot să mai adaug ceva,

Mă oprește punctul pus, 

În poezia mea.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 20.10.2024

-orașul de ruina-

Pe patul de frunze doar praful se adună,

Si aleea de pietre i verde de rod,

Un tainic cocor o veste rasunǎ,

Nici urma de om nu i in glod.

Orasul scufundă dorinte uitate,

Casute cu reci amintiri,

Destine pe veci sunt legate,

In locul demult,cu iubiri.

In jur numai zdrente aruncate,

Nădejdi murdare n nevoi,

Trăirile sunt iarasi spălate

Intr un cerc vicios de valori.

Rugina preia armistitiu,

Cand norii de poznă sunt grei,

Si dorul de casă se frange,

In bezna asediatǎ n polei.

Doar un Felinar mai arde,

Pe drumul din inima lor,

Caci umbra se pierde in noapte

Curmând sperante ce mor.

Din stâncă,cetatea, sălbatic declină,

Si podul de lemn sa cadă nu vrea,

Padurea din poza culoarea alinǎ

Cand lumea incet disparea.

Pe o fereastra spartă de ură meschină,

Se vede o statuie patată in timp,

A unuia care juraminte suprimă,

Celor ce credeau intr un domn ratacit.

In raul de langă o moara stricată,

Curg vorbe cernute etern in neant,

Si valea de aur cu spini e placată,

Cand patosul vietii se uită galant.

O ceată se lasă pe ntregul tinut,

Căci lupta cu timpu i pierdută,

Soldatul amintirilor vesnic cazut,

In urma lăsând,Oarsul de ruina.