singurătate

râd
suspin
aleg neinspirat
plâng
plâng mult
seara, sunt un om trist
dar a doua zi, râd iar
râd
şi
râd
râd isteric
îmi place să râd
îmi plac oamenii care mă fac să râd
filosofez, petrec şi iubesc
îngân şi bombăn
povestesc, copilăresc, mă (şi te) suspectez
zbor în vise,
cad în realități paralele
mă emoționez, mă crizez, mă reflectez

doamne...
ce bine e să fii om
şi ce bine e să râzi

doamne...
ce bine e să fii femeie

Au trecut zile, saptamani,

Si in curand vor trece ani

De cand durerea grea m-apasa

Dorul de tine, tati, greu se lasa.

Mi-e tare dor de acele zile, tata

Cand dupa un drum lung, la tine ajungeam,

Pe pieptul tau capul mi-l asezam.

Ma mangaiai si dulce imi spuneai “ fetita tatii, draga tatii fata “.

O boala grea a vrut sa ne desparta,

Nu am putut in calea ei sa stau,

Am incercat, am sperat sa se poata

Macar cateva zile de la mine sa-ti dau.

Erai atat de trist la ultima intalnire,

Stiai cu siguranta ca va fi ultima.

Dar nu voiai sa mori, erai altfel de fire

Si nici eu nu credeam ca se va intampla.

Imaginea pe care nicicand n-o voi uita,

Cand priveai peste poarta masina ce pleca.

Cu ochii plini de lacrimi priveam in urma eu,

Simteam lacrimile tale si sufletul tau greu.

Si de atunci stiu bine ca tu ne-ai asteptat

In fiecare sambata frumos te-ai aranjat,

Dar “ draga tatii fata” poarta n-a mai deschis

Si singur, trist si singur sufletul ti-ai inchis.

Tot intr-o zi de sambata la tine am ajuns,

Dar nu ma asteptai taticule … te-ai dus.

Am pus capul pe pieptul tau, dar nu m-ai mangaiat,

Nici cu o vorba dulce nu m-ai mai alintat.

Printre lacrimi te rog tati,

De ti-am gresit, sa ma ierti.

Sa veghezi asupra noastra

Si in cer sa ne astepti.

Vei fii tot timpul cu mine,

Si-n sufletul si-n gandul meu,

Voi trai mereu cu dorinta,

Speranta de-a ne revedea … intr-o sambata … candva.

Au plâns cu toții la pomana stejarului fără frunze,

La întoarcerea spre casă, au început să se amuze,

Cu batistele la nas stăteau surori și cumnate,

Vecinilor le fuseră milă, văzându-le îndurerate,

foarte păcat de așa moarte...

Cu capu-aplecat în pâmânt mărșăluiau pe drum bărbații,

Ascunși dup-ale lor neveste mai ceva decât amanții,

Se cuplară în perechi amăgite, distruse de-o așa soartă,

Să scape de văzul lumii de parc-ar ocoli vreo baltă,

tristă mare a lor soartă...

Într-un ceas târziu se-ntinde sulul tragic de hârtie,

Însă cine, cât primește, nu scria, n-au vrut să știe,

Agățătoare de soți, doamnele s-au văzut stăpâne,

Se grăbeau s-orânduiască greșeala rudelor bătrâne,

ce pornire, doar timp era și mâine...

Glasuri reci de rocă tare imitau pe rând copiii,

Nu-ncăpea loc de tocmeală, cât bine le-au făcut bătrânii,

Cu gândul la dorințe multe, s-au retras în spate frații,

Goana după acel nimic a provocat multe tentații,

noroc aveau, dar în alte spații...

Observând împuținarea sângelui întors pe față,

Au dat buzna cu toții în locul ascuns de sub casă,

Cu zâmbetul pe buze i-ar fi privit atunci bătrânul,

Povara altora va fi să le sape lor mormântul,

s-audă plânsul, plânsul și iar plânsul...

Îngrămădiți între feline, copiii îndată căzură,

Netrebnicii porniți pe treabă până și brațele-și mutară,

Ca fiarele la vânătoare, și mamele și-au străpuns privirea,

Până ce-n casa lor dragă nu se mai simțea decât tămâia.

Nu mi-a fost frică nici cînd,

ca să intru în mormînt.

Morţii să îmi povestească,

cum e pe lumea cealaltă.

Mi-au spus toţi că acolo-i bine,

de aceia înapoi nu vine.

Pe pămînt cei care mor,

că afară-i greu, nu-i uşor.

Ca să ajungi să îi cunoşti,

trebuie să treci de trei porţi.

De aceia trebuie să ai,

bani la vamă ca să dai.

Vama de îndată treci,

în mormînt reguli găseşti.

Acolo sînt reguli stricte,

nimeni nu o să le strice.

Fiecare mort cînd intră,

viaţa lui el şi-o prezintă.

Ce a făcut, păcătuit,

cît în viaţă a trăit.

Dacă a avut suflet curat,

sau cumva a blestemat,

Ce păcate grele a avut,

de a ajuns în mormînt.

Toţi pe lumea cealaltă,

vor avea cîte o pedeapsă,

Şi mai grea şi mai uşoară,

după faptele de afară.

De la judecată apoi,

unii vor trece în moroi,

Alţii vor rămîne aşa,

căci pedeapsa nu e grea.

În mormînt lumină este

dacă mortul o primeşte,

De la pomană de afară,

atunci cînd îl îngropară.

Apă şi mîncare îi ajung,

de la oamenii ce-l plîng,

Astfel în mormînt găseşte,

negură şi doar tristeţe.

În mormînt poţi ca să mergi,

pe alţii să-i vizitezi,

Să vorbeşti şi să aştepţi

ca pomeni tu să primeşti.

De pomană cînd primeşti

şi lumina ai să o vezi,

Pe lumea cealaltă-i bine,

nimeni înapoi nu vine.

După ce-am vorbit cu morţii,

am ieşit eu din mormînt,

Şi pe bancă în cimitir,

mi-am şoptit încet în gînd:

Cît trăieşti şi eşti în viaţă,

nu urîi nu blestema,

Căci acolo în mormînt,

morţii te vor judeca.

Acest bărbat nu minte, nu bea și nu înșeală,

Acest frumos mascul e unicul perfect,

Chiar dacă de-acum stă pe orizontală,

Este lipsit de vicii, nu are vreun defect.

E-ascultător și calm, stabil și fără vină,

Cu domiciliu fix din care admiră veacuri,

La nici treizeci de ani îi este viața plină

De moartea cea eternă sosită fără leacuri.

S-a prăpădit în grabă, dezastru prematur,

Așa cum mor comete cu cozi strălucitoare,

L-au lăsat lat femei, alcool, droguri, huzur

Iar ca pedeapsă, soața îl îngroapă în picioare.

O ultimă noapte de iubire,

O ultimă noapte de amor,

Căci simt cum inima-negrește...

Și încetul cu încetul mor.

Miroase încă a fum de țigară,

Eu nu fumez dar sufăr iar și iar...

Ți-am spus eu nuștiu-a câta oară,

O moarte îți aduce-n dar.

Și iarăși s-a întunecat afară

Încentul cu încetul câte-un pic,

Eu mă sufoc cu o dragoste amară...

Iar mâine știu că n-o să fiu nimic.

Dar tu nu plânge,e doar o noapte tristă,

E chiar ultima noapte a mea...

Se aude mama cum afară plânge,

Iar noaptea asta mă va îngheța.

E tristă viața,e tristă această viață,

Mă sting cu fiecare minuțel...

Iar fumul de țigară nu mai trece,

Și noapte va rămâne,la fel.

Micul Poet 

《Un glas zice: "Strigă!" - Și eu am răspuns: "Ce să strig?" - "Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp!"》 (Isaia 40:6)...

Cu mâinile pe piept încrucişate,

Sãtul de oameni, trudã şi obidã,

Fãrã cuvinte, aşezat pe spate,

În casa rece, gata sã se-nchidã,

Stai nemişcat şi sobru, fãrã gânduri,

Cu ochii-nchişi spre lumea-ndureratã,

Spre-al tãu culcuş, fãcut din patru scânduri

Vin toţi cei dragi sã te mai vadã-o datã.

De te bârfeşte vreunul, nu îţi pasã

Cã cineva te laudã, n-ai ştiinţã.

Nu-l ştii pe cel ce predicã la masã

Încredinţând pe toţi, de-i cu putinţã

Cã orice om, ca iarba pe câmpie,

Sau ca frunzişul verde pe zãvoaie,

Pe-un cer senin o patã alburie,

Şuvoi ce curge într-o zi de ploaie,

Aşa trece şi el în grabã mare...

Fãr-a lãsa pãreri de rãu în urmã.

Vreo câţiva ani ce i s-au dat sub soare

În lutul blestemat întruna scurmã.

Nu are pace, linişte nu are,

E frãmântat de doruri şi de vise,

Abea de se mai ţine pe picioare

Iar pãrul lui aproape tot albise...

Ah, ce deşertãciune complicatã

E când încerci s-aduni iepurii-n turmã!...

Un timp pierdut, bucatã cu bucatã

E tot ce-ţi mai rãmâne-n mâini la urmã.

O zi mai agitatã decât alta

Cuvinte ne-nţelese vor sã-ngâne;

Luând ciocanul şi cioplind cu dalta

Din toate, numai ţãndãri vor rãmâne!

Un singur lucru capãtã valoare:

Lucrul fãcut dupã principii sfinte;

Pãzind recolta sfântã pe ogoare,

Lucrând cu drag, nu doar rostind cuvinte!

                          ☆

În zilele de tristã sãrbãtoare

De tine cine-şi va aduce-aminte

La cimitir sã vinã cu o floare

Sã nu mai creascã iarbã pe morminte?...