Plânset

Nu pot să îți spun adio

Când nici nu te-am cunoscut 

Dar te simt departe,

Doare.

Sa te am nu am putut.

Te-am văzut adesea, în treacăt 

Dar tu nici nu m-ai privit

Mă tachinai mereu de-aproape 

Însă eu nu te-am simțit

Mă bucur când te văd 

Cu alții,

Dar ignoranța ta m-apasă

Mă macină absența ta,

Iar dubiile nu mă lasă.

Te doresc în orice clipă,

Fie amiază, fie amurg,

Căci te simt în nopți pierdute

Pline doar de nenoroc.

Te simt în răcoarea 

brațelor mele goale

Care gem în disperare

Să te aibă și-un minut.

Dar tu fugi în altă lume,

Te ascunzi în al meu dor

Și mă lași cerșind în stele

Măcar pentru un praf de tine.

Îmi lipsești

Atunci când noaptea e prea mută,

Patul mult prea rece,

Iar corpul nu îmi e destul.

Îți duc dorul

De parcă ai fi plecat

Într-o noapte 

Fără rămas-bun,

Și am rămas sa te aștept 

Te visez,

Și simt

Cum îți treci degetele prin părul meu,

Cum îmi șoptești cuvinte calde

Pe care mi le repet mereu.

Și inima îmi bate apăsător,

Căci nu e a ta lângă

Să îi aline suferința

În acest coșmar chinuitor.

Te revăd

În interiorul pleoapelor,

Care se închid cu amărăciune

Știind că nu te vor vedea din nou

Și totuși,

Paradox iubit,

Ne-am cunoscut vreodată?

Sau doar mi-am imaginat 

Cum e 

Să fii iubit

Măcar o data?

Totul a început cu o floare

Pe care nu voiam să o accept.

Ai spus că seamănă cu mine,

Iar eu nu știam ce să cred.

Cândva visasem acea floare.

Eram copil, un suflet blând.

Visam la întâlniri sfioase

Mai dulci decât orice sărut.

Nu mi-ai dat o simplă floare,

Speranța a venit cu ea.

Eram văzută pentru întâia oară,

Credeam că este șansa mea.

Mi-ai mai dat încă o floare.

Nu la fel, dar înflorea.

Începeam să îți simt lipsa

Când nu erai în dreapta mea.

Apoi n-a mai fost nicio floare.

Poate e mai bine așa...

Te-am rugat să ai răbdare,

Căci frica se înfiripa.

Cum poți să iubești o floare

Care-i prinsă în mintea ei?

Care vrea să se deschidă

Dar nu tu trebuie să o iei.

Ți-am povestit de altă floare,

Una ce a putrezit,

Iar reacția ta, umană, 

Aproape că m-a ofilit.

Nu m-așteptam la altă floare,

Și nu spun că ai greșit.

Simt doar că pământul nostru

Nu mai pare potrivit.

N-am vrut o oarecare floare,

Și recunosc, necesit mult.

Nu vreau forță, ci răbdare,

Pentru a traduce un suflet mut.

Credeam că pot să-ți dau o floare,

În schimb iarăși te refuz,

Însă nu poți creste o floare într-un pământ 

Nepotrivit de la început.

Ea-i blocată-n lumea ei cea pustie

Mâinile îi sunt pătate de sânge, știe

Vocea din umbră sângerie îi vorbește

Pe tine cine te iubește ?

Gânduri diabolice o împânzesc

Inima țipând în interior lacrimi trezesc

Ghiarele morții-n înfipte și focul o slăbește

Pe tine cine te iubește ?

Cuțitele-i atacă fantezia luându-i visele

Povara bolnăvicioasă pieirii rupându-i oasele

Urletul morbidității inima-i albește

Pe tine cine te iubește ?

Trăgând de ea și rupând-o în bucăți

O aruncă-n foc și-o zării arzând, fără prejudecăți

Îl lasă rece , o privește cum se prăbușește

Pe tine cine te iubește ?

am avut atâtea bilete de dus,

atâtea șanse să plec, să dispar,

atâtea drumuri ce m-au chemat,

dar am rămas, de ce, n am habar.

am strâns în palme nopți fără somn,

lacrimi ce nimeni nu mi le-a văzut,

cuvinte pe care le-am înghițit

și doruri ce-n piept m-au durut.

si azi privesc bilete rupte,

distrusă, dar încă-s aici.

Poate ca nam plecat din frică,

dar am rămas să-nvăț sămi  vindec..

toate-acele cicatrici..

    Tăceam printre morminte,
    Cu ochii larg deschiși,
    Nu mai doream cuvinte,
    Pe cer, dor norii ficși...
    
    Din piept, fără suflare,
    Cu sufletul ieșit afară,
    Mă ridicam spre negrele altare,
    În larmă tristă de fanfară...
    
    Pe cenotaful gol, doar corbii,
    Croncăneau zburlindu-și pana,
    La margine de cimitir, doar orbii,
    Cu întinse mâini, își cer pomana...
    
    Pe cerul gri, copacii cu tristețe,
    Dezbrăcați de-a frunzei haină,
    Se-nclină-n vifor cu blândețe,
    Spre lumea care trece-n taină...
    
    Căci suntem numai umbre vii,
    În trecere, grăbit, prin astă viață,
    Și-n mod inevitabil, la sfârșit de zi,
    Rămân doar cruci ce ruginesc în ceață...

Pe zidul ud, cu lumina ce parcă se destramă,

Clopotele de sânge bat tăcute,

În mine urlă o vină făr' de teamă

Cu lanțuri sunt prins, tot mai ruginite, tot mai dure

Parcă mă privesc ochi de gheață lipsiți, de glas,

Sub îngheț rana și acum mă arde

E poate-al meu gând, poate-al lor glas,

Ce-n nopți străine umbrele pe mine le-așterne.

În pivniți reci, sforile s-adună,

Și fiecare nod, e un geamăt greu

Dar, biciul cade și pe fața cea bună

Orice torționar, are la rându-i un călău.

Un bici de la un om, altul din amintire

Iar cei mai crunți sunt cei nevăzuți,

Ei pun tăcerea în gât ca o schingiuire,

Și-ți sugrumă cuvântul, oblingându-te să rămâi tăcut

Singurel eu îmi duc soarta,

Fie ea bună sau rea,

Nu mă sprijin eu de nimeni,

Doar ca să obțin ceva.

Zile negre, zile albe,

La fel are orice om,

N-ai cum să alungi amarul,

N-ai fi tu vreun mare domn.

Îl primești fără să vrei,

Nu îi spui tu ce să facă,

El poftește, nu așteaptă,

Intră-n casă de îndată.

Că la orice om din lume,

Are ziua lui când vine,

Supărarea il mănâncă,

Plânsete și iar suspine.

Crucea asta, de lemn dur,

Putrezește într-o zi,

La fel la om inima,

Se oprește făr' să știi.

Făr' să știi ora și ziua,

Fără să îți dea vreun semn,

Încetează a mai bate,

Cum e putrezirea-n lemn.

Când va ciocăni la ușă

Plata vieții ce-ai avut,

Nu mai poți cere o altă,

Inimioară cu-mprumut.

Cât trăiești în astă viață,

Râde, bea, cântă, petrece,

Inimioara ce o ai

E gata oricând să plece.

Tre' să știi să iti duci of-ul,

Pentru viața asta seacă,

Care cum îi e norocul,

Tot vine nota de plată.

Viață, de ce superi omul?

De ce inima-i frămânți?

Cucuvea, tu ești nebună?

De ce ai început să cânți?

Trec verile și au sa vină ierni o mie
Si eu tot stau sub sălcii obidoase,
Si simt că pân la vară au să mai fie;
Strigăte-n fulgere și ploi ce udă-n oase.

Peste pământ vin umbrele rapace,
Si eu caut în suvenir un anotimp;
În care n-ascultam vocile nopții,
Si urmele de pași ale lor mei sa prind.

Pacostea mea, are adăpost furtuna,
Ascunsă-n fulgere ce-astupa un război;
A cărui strigate chemă în zadar Fortuna.
Pe-un câmp de jertfe stinse, ce-alcătuie al meu stroi.