Plânset

Nu pot să îți spun adio

Când nici nu te-am cunoscut 

Dar te simt departe,

Doare.

Sa te am nu am putut.

Te-am văzut adesea, în treacăt 

Dar tu nici nu m-ai privit

Mă tachinai mereu de-aproape 

Însă eu nu te-am simțit

Mă bucur când te văd 

Cu alții,

Dar ignoranța ta m-apasă

Mă macină absența ta,

Iar dubiile nu mă lasă.

Te doresc în orice clipă,

Fie amiază, fie amurg,

Căci te simt în nopți pierdute

Pline doar de nenoroc.

Te simt în răcoarea 

brațelor mele goale

Care gem în disperare

Să te aibă și-un minut.

Dar tu fugi în altă lume,

Te ascunzi în al meu dor

Și mă lași cerșind în stele

Măcar pentru un praf de tine.

Totul a început cu o floare

Pe care nu voiam să o accept.

Ai spus că seamănă cu mine,

Iar eu nu știam ce să cred.

Cândva visasem acea floare.

Eram copil, un suflet blând.

Visam la întâlniri sfioase

Mai dulci decât orice sărut.

Nu mi-ai dat o simplă floare,

Speranța a venit cu ea.

Eram văzută pentru întâia oară,

Credeam că este șansa mea.

Mi-ai mai dat încă o floare.

Nu la fel, dar înflorea.

Începeam să îți simt lipsa

Când nu erai în dreapta mea.

Apoi n-a mai fost nicio floare.

Poate e mai bine așa...

Te-am rugat să ai răbdare,

Căci frica se înfiripa.

Cum poți să iubești o floare

Care-i prinsă în mintea ei?

Care vrea să se deschidă

Dar nu tu trebuie să o iei.

Ți-am povestit de altă floare,

Una ce a putrezit,

Iar reacția ta, umană, 

Aproape că m-a ofilit.

Nu m-așteptam la altă floare,

Și nu spun că ai greșit.

Simt doar că pământul nostru

Nu mai pare potrivit.

N-am vrut o oarecare floare,

Și recunosc, necesit mult.

Nu vreau forță, ci răbdare,

Pentru a traduce un suflet mut.

Credeam că pot să-ți dau o floare,

În schimb iarăși te refuz,

Însă nu poți creste o floare într-un pământ 

Nepotrivit de la început.

Îmi lipsești

Atunci când noaptea e prea mută,

Patul mult prea rece,

Iar corpul nu îmi e destul.

Îți duc dorul

De parcă ai fi plecat

Într-o noapte 

Fără rămas-bun,

Și am rămas sa te aștept 

Te visez,

Și simt

Cum îți treci degetele prin părul meu,

Cum îmi șoptești cuvinte calde

Pe care mi le repet mereu.

Și inima îmi bate apăsător,

Căci nu e a ta lângă

Să îi aline suferința

În acest coșmar chinuitor.

Te revăd

În interiorul pleoapelor,

Care se închid cu amărăciune

Știind că nu te vor vedea din nou

Și totuși,

Paradox iubit,

Ne-am cunoscut vreodată?

Sau doar mi-am imaginat 

Cum e 

Să fii iubit

Măcar o data?

I stay under the moonlight.
Blanket on me like it's banging on me.
Covered in light, like I won't survive.
Covered in stars like I won't apply the rules I learned as a kid.
The rules I lived by.
Covered in the moonlight like it's takin me away.
Cover me until you slay my little throat and it takes me up the sky...
Covered in moonlight I survived...

Moartea e cucoană mare
nu vine când o dorești,
sau când este o scăpare,
vine când vrei să trăiești!

Mie, viața nu mi aduce
de la o vreme bucurii,
pentru mine înseamnă a duce
Crucea grea pân’ voi muri.

De aceea mie îmi pare
voi trăi la nesfârșit;
dorești moartea tare, tare,
ești de Ea… de negăsit!

15.10.2017

В долине гроз, где солнце нет,
Сияет последний лунный свет
В долине роз, где смерть пришла,
Вдруг поняла, что обречена

Нет смысла жить, куда-ж идти,
Ей надоело в этот миг
Падать в грязь, не видеть мир,
Дальше путь, уж не найти

С детсва я так ждала,
Принца на белом коне
Бесполезно года два,
Простаяла в этой темноте.

Целая история, с начало до конца,
Тупо было ждать, этого жеребца.
И вот конец историй, которого я нашла,
Петелька и дерево, мои навеки друзья.

Toți ciclopii în noapte
Râd și sar pe spate
Armură de argint sângeroasă
Cavou sfințit cu apă proastă
O sabie ce emană căldură
Scoasă dintr-un sacrificiu.

Sunt o anomalie
Gândul mi-e puternic
Iar voința slabă
Stau topindu-mă într-un sicriu făcut din cordoane ombilicale
Ce miros a mort ce nu se descompune.

Cel ce demult știa să gândească
Sunt într-o ipostază proastă
Și stări de maniac infestează amintirile
Și uit cum era să simt trăirile.

Ploaie de cuțite foarte luminoase
Într-un cimitir fără morminte
Eu sunt primul client aici în iad
Și perspectiva îmi vede corpul fericit într-un vis amar
Dar gândul mi-e pierdut
Și singura chestie pe care nu am învățat-o a fost să fug
Nemişcat stau și nu de spaimă
Simt cum un păianjen argintiu mă atinge cu o lamă.

O biserică în deal
Înfășurată într-o ceață de argint
Și plină de coșciuge de argint
Eu sunt din argint
Și nu mă mișc
De frică zâmbesc și de fericire tremur
Trebuia să omoare copilul, nu mielul.

Macabru și însângerat
Măruntaie pline de calciu în dulap
Greață de la mirosul de putrefacție
Interior fără atracție
Cezariană pentru a-mi scoate viermii din stomac
Ce credeam că sunt fluturi, dar s-au maturizat.

Ține-mă de mână,

când mă zbat, ține-mă;

plângând, fii lângă mine,

pictând cu sânge durerea ce vine.

Aproape te simt rece,

dar, cu regrete, te încălzesc.

Frigul... știu că nu va trece,

nu încerc să te îmblânzesc.

Știu că și tu mă simți —

strange-mă… știu că nu minți.

Eu te-am construit ideal,

ești cât se poate de real.

Vital, prin vene îmi treci cu fier,

fierb și mă oprești în ger.

Mulțumesc pentru rezistență…

și eu m-aș rupe de o așa ființă.

O siluetă. Două. Trei...

Sunt vagi, aproape nevăzute.

Poartă cununi din flori de tei,

Păreau a fi pe veci pierdute,

Dar nu sunt. Iată le în cer

Pe nori, pe lună așezate 

Un singur lucru ne mai cer:

Vor doar să nu fie uitate.

Doar trupu-i încuiat în timp,

În amintiri scânteietoare, 

Au devenit nemuritoare,

Nu simt ai bolii aspri ghimpi.

Acum călătoresc prin lume,

Pe mări, prin codri înverziți,

Și peste piscuri - albe spume

A munților învăluriți.

Veniseră la mine doar

Ca să-mi aducă un mic dar:

O floare, ce părea să fie 

"Nu mă uita" cea albăstrie.

Cu glasuri de privighetori

Îmi spuseră că dintre nori

Ne vor vedea în seara 'ceasta

Din asfințit și până-n zori.

O siluetă. Două...Toți 

Vom fi o dată siluete.

Să nu-i uităm și să trăim 

O viață fără de regrete!