Noaptea taie iarăși venele
Blocuri arse, muzică-n pereți,
toți urlă vise ce n-or să le-nțelegi.
Dorm pe beton, cu gânduri ca gloanțe,
îmi scriu manifestul pe marginea nopții.
Mi-e scârbă de știri, de oraș, de lumină,
de vocile false din capul meu.
Fug de tăcere, dar ea mă ajunge
într-un tramvai cu destinații spre „greu”.
Am haine murdare cu praf de speranță,
n-am bani, dar am o mie de idei.
Însă nimeni n-ascultă, că toți sunt prea sfinți —
sau prea morți înăuntru, să zic ce vrei să-mi iei.
Și iarăși e noapte, iar eu sunt același,
cu ochii uscați de atâtea pixeluri grele.
Râde orașul cu gura spartă —
noaptea taie iarăși venele.
Categoria: Poezii despre moarte
Toate poeziile autorului: Damiana
Data postării: 23 aprilie
Vizualizări: 62
Poezii din aceiaşi categorie
Sub o lespede
Sub o lespede de piatra
Aud voci ce ma-nconjoara ,cu suspin si-amaraciune
Dute lume,dute,dute,dute
Eu dorm aici ,aici raman
Intre 6 frati de seama
Ce-ncontinuu ma-nconjoara
Dute lume,dute,dute,dute
Dar sa nu ma uiti prea iute...
-U.A-
Somnul
Alină-mi somnul tulburat
Încât să nu mă mai trezesc
O pernă pui la căpătâi
Un singur: te iubesc!
Alină-mi visurile grele
Ca noaptea asta nesfârșită
Mai spune-n șoaptă inc-o dată
Îmi ești iubită
Ador priveleștea,ecoul
Și vocea ta suspină lin
Astăzi e ultima mea dată
Nu mai vin!
Viața-i trecătoare !...
Tată știi ,și eu știu că mama
Are un loc în inima mea ,
Și acolo va rămâne .
Dar și tu ,ai locul tău
Alături de ea .
Vorbesc cu voi ,când vă aduc flori
Și arde o lumânare ,
Sunteți aevea ,parcă vii ,
Și stați în așteptare .
Eternitatea e încăpăroare ,
Pe pământ viața-i trecătoare
Ne pregătim de drum
Chiar de la început
Contra morții nu avem nici -un scut !
A plecat tata..
A plecat tata-n taină, fără veste, într-o zi,
Lăsând în urmă dor și amintirile lui vii,
O tăcere grea s-a lăsat peste noi,
Parcă totul e altfel, nimic nu-i ca-napoi.
Prea brusc s-a stins lumina în pragul său drag,
Prea repede s-a rupt al vieții fir frag,
N-am apucat să-i spun cât de mult îl iubesc,
Nici să-i mulțumesc pentru tot ce primesc.
Îl caut în vis, în tăceri și-n amintiri,
În serile lungi și-n vechi amăgiri,
Îl simt printre lacrimi, în suflet, ascuns,
Ca o flacără vie ce n-a fost de-ajuns.
Unde ești, tată, de ce-ai plecat așa,
Lăsând în urmă doar umbra ta?
În inimă port durerea, dar și-al tău chip,
Și-n gânduri mă-ntorc la al nostru timp.
Rămâi cu mine-n suflet, călăuză mereu,
Chiar dacă-ai plecat spre cerul tău,
Căci iubirea ta, tată, în mine va fii,
Și-așa îți voi păstra amintirea vie-n fiecare zi.
Crimson ezoteric in amurgul argintului ce ruginește de amintiri
Toți ciclopii în noapte
Râd și sar pe spate
Armură de argint sângeroasă
Cavou sfințit cu apă proastă
O sabie ce emană căldură
Scoasă dintr-un sacrificiu.
Sunt o anomalie
Gândul mi-e puternic
Iar voința slabă
Stau topindu-mă într-un sicriu făcut din cordoane ombilicale
Ce miros a mort ce nu se descompune.
Cel ce demult știa să gândească
Sunt într-o ipostază proastă
Și stări de maniac infestează amintirile
Și uit cum era să simt trăirile.
Ploaie de cuțite foarte luminoase
Într-un cimitir fără morminte
Eu sunt primul client aici în iad
Și perspectiva îmi vede corpul fericit într-un vis amar
Dar gândul mi-e pierdut
Și singura chestie pe care nu am învățat-o a fost să fug
Nemişcat stau și nu de spaimă
Simt cum un păianjen argintiu mă atinge cu o lamă.
O biserică în deal
Înfășurată într-o ceață de argint
Și plină de coșciuge de argint
Eu sunt din argint
Și nu mă mișc
De frică zâmbesc și de fericire tremur
Trebuia să omoare copilul, nu mielul.
Macabru și însângerat
Măruntaie pline de calciu în dulap
Greață de la mirosul de putrefacție
Interior fără atracție
Cezariană pentru a-mi scoate viermii din stomac
Ce credeam că sunt fluturi, dar s-au maturizat.
Somnul conștiinței
Fete imbatranite de razboi;
cuvinte tavalindu-se in ura;
pe limbi de foc;torturi;
Patul lui Procust pentru un zambet perfect;
a zambi; ingerii care canta;
ploile de iubire care cad din Cer
si atunci cand totul se crapa;
ferestrele, candelabrele,
bibelourile de portelan,
sufletele, sperantele, visele,
fericirea, orologiile,
continentele, statuile, dintii;
astrele.
Cu fetele imbatranite,
ei sunt foarte frumosi.
Au un zambet perfect.
Sunt castigatori.
Rad si joaca jocul vietii si al mortii
pana la capat.
Sub o lespede
Sub o lespede de piatra
Aud voci ce ma-nconjoara ,cu suspin si-amaraciune
Dute lume,dute,dute,dute
Eu dorm aici ,aici raman
Intre 6 frati de seama
Ce-ncontinuu ma-nconjoara
Dute lume,dute,dute,dute
Dar sa nu ma uiti prea iute...
-U.A-
Somnul
Alină-mi somnul tulburat
Încât să nu mă mai trezesc
O pernă pui la căpătâi
Un singur: te iubesc!
Alină-mi visurile grele
Ca noaptea asta nesfârșită
Mai spune-n șoaptă inc-o dată
Îmi ești iubită
Ador priveleștea,ecoul
Și vocea ta suspină lin
Astăzi e ultima mea dată
Nu mai vin!
Viața-i trecătoare !...
Tată știi ,și eu știu că mama
Are un loc în inima mea ,
Și acolo va rămâne .
Dar și tu ,ai locul tău
Alături de ea .
Vorbesc cu voi ,când vă aduc flori
Și arde o lumânare ,
Sunteți aevea ,parcă vii ,
Și stați în așteptare .
Eternitatea e încăpăroare ,
Pe pământ viața-i trecătoare
Ne pregătim de drum
Chiar de la început
Contra morții nu avem nici -un scut !
A plecat tata..
A plecat tata-n taină, fără veste, într-o zi,
Lăsând în urmă dor și amintirile lui vii,
O tăcere grea s-a lăsat peste noi,
Parcă totul e altfel, nimic nu-i ca-napoi.
Prea brusc s-a stins lumina în pragul său drag,
Prea repede s-a rupt al vieții fir frag,
N-am apucat să-i spun cât de mult îl iubesc,
Nici să-i mulțumesc pentru tot ce primesc.
Îl caut în vis, în tăceri și-n amintiri,
În serile lungi și-n vechi amăgiri,
Îl simt printre lacrimi, în suflet, ascuns,
Ca o flacără vie ce n-a fost de-ajuns.
Unde ești, tată, de ce-ai plecat așa,
Lăsând în urmă doar umbra ta?
În inimă port durerea, dar și-al tău chip,
Și-n gânduri mă-ntorc la al nostru timp.
Rămâi cu mine-n suflet, călăuză mereu,
Chiar dacă-ai plecat spre cerul tău,
Căci iubirea ta, tată, în mine va fii,
Și-așa îți voi păstra amintirea vie-n fiecare zi.
Crimson ezoteric in amurgul argintului ce ruginește de amintiri
Toți ciclopii în noapte
Râd și sar pe spate
Armură de argint sângeroasă
Cavou sfințit cu apă proastă
O sabie ce emană căldură
Scoasă dintr-un sacrificiu.
Sunt o anomalie
Gândul mi-e puternic
Iar voința slabă
Stau topindu-mă într-un sicriu făcut din cordoane ombilicale
Ce miros a mort ce nu se descompune.
Cel ce demult știa să gândească
Sunt într-o ipostază proastă
Și stări de maniac infestează amintirile
Și uit cum era să simt trăirile.
Ploaie de cuțite foarte luminoase
Într-un cimitir fără morminte
Eu sunt primul client aici în iad
Și perspectiva îmi vede corpul fericit într-un vis amar
Dar gândul mi-e pierdut
Și singura chestie pe care nu am învățat-o a fost să fug
Nemişcat stau și nu de spaimă
Simt cum un păianjen argintiu mă atinge cu o lamă.
O biserică în deal
Înfășurată într-o ceață de argint
Și plină de coșciuge de argint
Eu sunt din argint
Și nu mă mișc
De frică zâmbesc și de fericire tremur
Trebuia să omoare copilul, nu mielul.
Macabru și însângerat
Măruntaie pline de calciu în dulap
Greață de la mirosul de putrefacție
Interior fără atracție
Cezariană pentru a-mi scoate viermii din stomac
Ce credeam că sunt fluturi, dar s-au maturizat.
Somnul conștiinței
Fete imbatranite de razboi;
cuvinte tavalindu-se in ura;
pe limbi de foc;torturi;
Patul lui Procust pentru un zambet perfect;
a zambi; ingerii care canta;
ploile de iubire care cad din Cer
si atunci cand totul se crapa;
ferestrele, candelabrele,
bibelourile de portelan,
sufletele, sperantele, visele,
fericirea, orologiile,
continentele, statuile, dintii;
astrele.
Cu fetele imbatranite,
ei sunt foarte frumosi.
Au un zambet perfect.
Sunt castigatori.
Rad si joaca jocul vietii si al mortii
pana la capat.
Alte poezii ale autorului
Ultima lumină
Sunt în întuneric și nu pot să mă văd,
mă topesc încet în visuri ce mă pierd.
Am obosit de tot, de viață și de oameni,
îmi simt fiecare pas ca un cui în oase.
Cuvintele nu ajung, dar gândurile țipă,
și-mi pun un zâmbet fals, dar inima mi-e frântă.
Am încercat să fug, dar nu știu în ce direcție,
viața mă strânge și simt că am ajuns la limita de rezistență.
În fața mea totul e doar un abis,
fiecare pas mă trage mai jos, în vis.
Am încercat să mă ridic, dar mi-e prea greu,
mă sufoc în tăcere, iar lumea devine un pumn în piept.
Ultima speranță s-a stins în noapte,
mă prăbușesc încet, fără dorință, fără șanse.
Mă întreb dacă mă vei mai vedea vreodată,
dar tot ce rămâne e un ecou care tace.
Ultima lumină
Sunt în întuneric și nu pot să mă văd,
mă topesc încet în visuri ce mă pierd.
Am obosit de tot, de viață și de oameni,
îmi simt fiecare pas ca un cui în oase.
Cuvintele nu ajung, dar gândurile țipă,
și-mi pun un zâmbet fals, dar inima mi-e frântă.
Am încercat să fug, dar nu știu în ce direcție,
viața mă strânge și simt că am ajuns la limita de rezistență.
În fața mea totul e doar un abis,
fiecare pas mă trage mai jos, în vis.
Am încercat să mă ridic, dar mi-e prea greu,
mă sufoc în tăcere, iar lumea devine un pumn în piept.
Ultima speranță s-a stins în noapte,
mă prăbușesc încet, fără dorință, fără șanse.
Mă întreb dacă mă vei mai vedea vreodată,
dar tot ce rămâne e un ecou care tace.
Ultima lumină
Sunt în întuneric și nu pot să mă văd,
mă topesc încet în visuri ce mă pierd.
Am obosit de tot, de viață și de oameni,
îmi simt fiecare pas ca un cui în oase.
Cuvintele nu ajung, dar gândurile țipă,
și-mi pun un zâmbet fals, dar inima mi-e frântă.
Am încercat să fug, dar nu știu în ce direcție,
viața mă strânge și simt că am ajuns la limita de rezistență.
În fața mea totul e doar un abis,
fiecare pas mă trage mai jos, în vis.
Am încercat să mă ridic, dar mi-e prea greu,
mă sufoc în tăcere, iar lumea devine un pumn în piept.
Ultima speranță s-a stins în noapte,
mă prăbușesc încet, fără dorință, fără șanse.
Mă întreb dacă mă vei mai vedea vreodată,
dar tot ce rămâne e un ecou care tace.
Ultima lumină
Sunt în întuneric și nu pot să mă văd,
mă topesc încet în visuri ce mă pierd.
Am obosit de tot, de viață și de oameni,
îmi simt fiecare pas ca un cui în oase.
Cuvintele nu ajung, dar gândurile țipă,
și-mi pun un zâmbet fals, dar inima mi-e frântă.
Am încercat să fug, dar nu știu în ce direcție,
viața mă strânge și simt că am ajuns la limita de rezistență.
În fața mea totul e doar un abis,
fiecare pas mă trage mai jos, în vis.
Am încercat să mă ridic, dar mi-e prea greu,
mă sufoc în tăcere, iar lumea devine un pumn în piept.
Ultima speranță s-a stins în noapte,
mă prăbușesc încet, fără dorință, fără șanse.
Mă întreb dacă mă vei mai vedea vreodată,
dar tot ce rămâne e un ecou care tace.
Ultima lumină
Sunt în întuneric și nu pot să mă văd,
mă topesc încet în visuri ce mă pierd.
Am obosit de tot, de viață și de oameni,
îmi simt fiecare pas ca un cui în oase.
Cuvintele nu ajung, dar gândurile țipă,
și-mi pun un zâmbet fals, dar inima mi-e frântă.
Am încercat să fug, dar nu știu în ce direcție,
viața mă strânge și simt că am ajuns la limita de rezistență.
În fața mea totul e doar un abis,
fiecare pas mă trage mai jos, în vis.
Am încercat să mă ridic, dar mi-e prea greu,
mă sufoc în tăcere, iar lumea devine un pumn în piept.
Ultima speranță s-a stins în noapte,
mă prăbușesc încet, fără dorință, fără șanse.
Mă întreb dacă mă vei mai vedea vreodată,
dar tot ce rămâne e un ecou care tace.
Ultima lumină
Sunt în întuneric și nu pot să mă văd,
mă topesc încet în visuri ce mă pierd.
Am obosit de tot, de viață și de oameni,
îmi simt fiecare pas ca un cui în oase.
Cuvintele nu ajung, dar gândurile țipă,
și-mi pun un zâmbet fals, dar inima mi-e frântă.
Am încercat să fug, dar nu știu în ce direcție,
viața mă strânge și simt că am ajuns la limita de rezistență.
În fața mea totul e doar un abis,
fiecare pas mă trage mai jos, în vis.
Am încercat să mă ridic, dar mi-e prea greu,
mă sufoc în tăcere, iar lumea devine un pumn în piept.
Ultima speranță s-a stins în noapte,
mă prăbușesc încet, fără dorință, fără șanse.
Mă întreb dacă mă vei mai vedea vreodată,
dar tot ce rămâne e un ecou care tace.
Ultima lumină
Sunt în întuneric și nu pot să mă văd,
mă topesc încet în visuri ce mă pierd.
Am obosit de tot, de viață și de oameni,
îmi simt fiecare pas ca un cui în oase.
Cuvintele nu ajung, dar gândurile țipă,
și-mi pun un zâmbet fals, dar inima mi-e frântă.
Am încercat să fug, dar nu știu în ce direcție,
viața mă strânge și simt că am ajuns la limita de rezistență.
În fața mea totul e doar un abis,
fiecare pas mă trage mai jos, în vis.
Am încercat să mă ridic, dar mi-e prea greu,
mă sufoc în tăcere, iar lumea devine un pumn în piept.
Ultima speranță s-a stins în noapte,
mă prăbușesc încet, fără dorință, fără șanse.
Mă întreb dacă mă vei mai vedea vreodată,
dar tot ce rămâne e un ecou care tace.