Cu moartea să fac dragoste în mormânt

Oraş falnic milenar,

De la Decebal, Traian.

Severin înfloritor,

E oraşul florilor.

În parc vin acum piticii,

Şi se joacă cu bunicii.

Vin în parcul rozelor,

Că îi miros îmbietor.

Şi pe Dunărea cea mare,

S-au făcut hidrocentrale.

Blocuri multe, şcoli, spitale,

Severinu îi ca o floare.

Ori ce aş spune, ori ce aş face,

Severinul mie îmi place.

Că îi oraşul milenar,

De la Decebal, Traian.

A murit s-a dus săracu acolo la Domnul sus,
Unde nimeni nu vroia să ajungă în curând.
Dumnezeu a vrut să-l ţină pe acest frumos pământ,
Dar sistemul medical ia refuzat orice gând.

El nu putea să respire şi-n fotoliu se zbătea,
Se ruga la Dumnezeu, cineva îl va salva.
Ambulanţa fără aer, fără medic a sosit,
În loc să îl facă bine, tot mai rău l-au chinuit.

Şi zbătându-se săracul, după aer el tânjea,
Asistentul şi şoferul la medic telefona.
Iată după un sfert de oră, o salvare a sosit,
Căci un asistent şi medic, prea târziu ei au venit.

Căci săracul Daniel fără aer şi aparate,
Moartea o simţea acuma repede şi mai aproape.
Fără medic să-l ajute inima lui nu mai poate,
Geaba au încercat acuma dar sfârşitu-i mai aproape.

Timpul trece mai în grabă, inima nu vrea să-i bată,
Iar medicul disperat decesul la declarat.
Acum stau şi mă gândesc cum oamenii chinuiesc,
Oare pentru ce plătim, noi cu zile să murim?

Pentru un sistem bolnav, plin de doctori şi asistente,
Dacă şpagă nu le dai toate sunt incompetente.
Ei sunt toţi cu ochii în patru după şpagă şi valută,
Dacă şpagă nu le dai nici de cum ei nu te ajută.

Uite aşa i–i în România la medici merge hoţia,
Ei vor şpagă cât mai multă dar oamenii nu ajută,
Însă vor salarii mari, să fie miliardari,
Oamenii mor în spitale, pentru ce-i plătim noi oare?

Acum Iisus ,coboară de pe cruce,

Acolo pe Golgota ,el nu o să mai urce.

Iar diavolul ,ea lumea îl vrea în hău,

Fiindcă îl iubesc, acum pe Dumnezeu.

Acum Iisus ,coboară printre noi,

Că suntem necăjiţi, plini de nevoi.

Şi nu mai vrem, să stăm pe la răscruce,

Şi să îl vedem ,acolo pe Iisus pe cruce.

Şi nu mai vrem, să îl plângem iar,

Căci răstignit ,EL fost-au în zadar.

Că a mai fost, odată schingiuit,

Pe cruce ,acolo a fost ţintit.

Şi pe Iisus ,păcatele să îl izbăvească,

Ca Dumnezeu, mereu să ne iubească.

Nici când, Iisus acolo sus să nu mai urce,

Să fie schingiuit şi ridicat acolo sus pe cruce !

Şi în Decembrie, în fiecare an să ţinem minte,
Să aprindem cîte o lumînare, la a lor morminte.
Căci fără voia lor, au fost mitraliaţi,
Murind atunci, femei, bărbaţi, copii şi fraţi.

Nici cînd, să nu-i uităm vreodată,
Pe aceşti eroi, ce nu mor niciodată.
Prin noi trăiesc, ei luminîndu-ne cărarea,
În cinstea lor, să le aprindem lumînarea.

Să nu uităm nici cînd, acel decembrie sîngeros,
Căci pentru noi atunci, o revoluţie a fost.
Românii cu toţii, la libertate atunci ei au visat,
Dar sînge mult, în ţara noastră s-a vărsat.

Şi au murit la revoluţie şi tineri şi bătrîni,
Fiind îngropaţi atunci, unii ca nişte cîini.
În gropi comune, aruncate trupurile lor,
Să fie identificate, niciodată nu a fost uşor.

Şi li s-a dat atunci la toţi, un nume de martir,
Şi în cinstea lor, un monument este în cimitir.
Pe el e scris, cu litere de aur al lor nume,
Să nu ne uiţi, nici cînd în veci române!

De cînd lumea-i pe pămînt alfabetu-i ceva sfînt.

Din vechi timpuri inventat si de lume învăţat.

Alfabetul nu e greu atunci cînd înveţi mereu.

Douăzeci şi opt litere are, alfabetul nu e mare.

A-ul vine de la ANA este numele lui mama,

B-ul vine din Bunici care ne-au crescut de mici.

C-ul vine de la Ceaţă e ca România noastră.

D-ul vine din Donat pentru românul sărac.

E-ul de la Elefant nu-i nimic interesant.

F-ul vine din Furat, România am devastat.

G-ul de la Gospodină harnică-i ca o albină,

H-ul de la Hărnicie nu munceşti ai sărăcie.

I-ul de la Indolenţă vine, stă leneşul în suspine,

J-ul vine de la Joi, doar pînă atunci muncim noi.

K-ul e din Kilometru n-am făcut şoşele un metru,

L-ul vine de la LEU să fim regi, noi vrem mereu.

M-ul vine de la Mamă cel mai scump nume înseamnă,

N-ul vine de la Neaţa ,vă spun Bună dimineaţa!

O-ul, e de la Oftat ne place munca la stat.

P-ul e de la Putere nu vrem muncă, vrem avere.

R-ul vine de la Rac nu ne place la arat,

S-ul e de la Solar merg la muncă acuma iar?

Q –chiul vine din Qintal ,acum totu-i digital,

T-ul e de la Tractor hai la muncă pe ogor.

U –ul vine de la Uliu ,la elev îi place chiulul,

V-ul vine din Vecini, mîndrii că sîntem români.

Y igrec-ul de la Yankei sîntem doi fraţi frumuşei.

Z-tul e din Zidărie munca mult i-mi place mie.

Vai, ce chin ce jale aveam, cînd alfabetu învăţam,

Pentru că mi-e de folos l-am învăţ pe de rost.

Şi de aia la toţi vă spun invăţaţi-l că bun.

Uite acum că îl ştiu bine v-am scris astă poezie.

Eu mis Ţepeş Vlad Dracula,

Pentru hoţi folosesc sula.

Şi îi trag pe toţi în ea,

Ca să simtă sula mea.

Şi îi las să pătimească,

Până mor să chinuiască.

De furat ei să se lase,

De vor de sulă să scape.

Că astfel milă de ei n-am,

Şi îi omor întregul neam.

De cei ce oamenii îi fură,

Pentru ei am scârbă, ură.

Şi am să îi trag pe toţi în ţeapă,

Şi de nimeni nu îmi pasă.

Că am să scap ţara de hoţi,

De trântori şi neghiobi !

Au trecut zile, saptamani,

Si in curand vor trece ani

De cand durerea grea m-apasa

Dorul de tine, tati, greu se lasa.

Mi-e tare dor de acele zile, tata

Cand dupa un drum lung, la tine ajungeam,

Pe pieptul tau capul mi-l asezam.

Ma mangaiai si dulce imi spuneai “ fetita tatii, draga tatii fata “.

O boala grea a vrut sa ne desparta,

Nu am putut in calea ei sa stau,

Am incercat, am sperat sa se poata

Macar cateva zile de la mine sa-ti dau.

Erai atat de trist la ultima intalnire,

Stiai cu siguranta ca va fi ultima.

Dar nu voiai sa mori, erai altfel de fire

Si nici eu nu credeam ca se va intampla.

Imaginea pe care nicicand n-o voi uita,

Cand priveai peste poarta masina ce pleca.

Cu ochii plini de lacrimi priveam in urma eu,

Simteam lacrimile tale si sufletul tau greu.

Si de atunci stiu bine ca tu ne-ai asteptat

In fiecare sambata frumos te-ai aranjat,

Dar “ draga tatii fata” poarta n-a mai deschis

Si singur, trist si singur sufletul ti-ai inchis.

Tot intr-o zi de sambata la tine am ajuns,

Dar nu ma asteptai taticule … te-ai dus.

Am pus capul pe pieptul tau, dar nu m-ai mangaiat,

Nici cu o vorba dulce nu m-ai mai alintat.

Printre lacrimi te rog tati,

De ti-am gresit, sa ma ierti.

Sa veghezi asupra noastra

Si in cer sa ne astepti.

Vei fii tot timpul cu mine,

Si-n sufletul si-n gandul meu,

Voi trai mereu cu dorinta,

Speranta de-a ne revedea … intr-o sambata … candva.

Luminile se reflectau  

Pe chipul său tânăr 

Stelele se intersectau 

Când auzeau săracul gemăt rupt din zor

Mărgelele cădeau 

Pe de-a lungul dealului 

Iar, greutatea metalului 

Trupul fetei îngrămădeau.

Lebedele dansau 

Pe lângă fata îmbujorată 

Penele lor își luă avansu' 

În ziua cea înnorată...

Liniștea dealului

Sfârșitul spectacolului 

Momentul de odihnă terminat,

Momentul de calmitate exterminat...

Unde ești tu, bătrână noapte?

Acum, când am nevoie de tine?

Mi-e dor de tine, tanara moarte;

Tu vino iarăși pe la mine.

Să stăm sub clar de lună

Și să ne povestim din viață;

Cu tine, tânără moarte,

Vreau sa fim iar împreună

Să-ți simt liniștea furibundă 

Ce-o emani ca pe-o ceață.

Dulcea mea moarte!

Vino azi, vino si maine!

Căci vreau sa te iubesc

Doar pe tine, nemuritoare moarte!

Ne-am adunat cu toţii, venind din depãrtare,

În casa pãrinteascã a unui camarad;

Însã de-aceastã datã simţim de la intrare

Miros de lumânare şi cetinã de brad.

Se vede lume multã, se cântã şi se plânge,

Plâng jerbe, plâng coroane, buchetele de crini

Iar inima-mi se rupe, fiind fraţi, de-acelaşi sânge,

Români de-aceeaşi seamã şi spiţã de latini.

Vedem încã o datã care e sensul vieţii,

Cã nu e veşnic trupul, cã suntem muritori,

Cum vezi adesea toamna, în faptul dimineţii

Cinteza cãlãtoare şi cârdul de cocori.

Cãci chiar dintru-nceputuri, când cãpãtã putere

Când îşi fãcu intrare în neamul omenesc,

Solia morţii-i strânge în negrele-i unghere

De la Adam încoace, pe cei care trãiesc.

De mii de ani apucã cu gheara ei tenace

Şi-adunã praful lumii în sumbrul ei veşmânt,

Cã tot ce e ţãrânã, în humã se preface

Dar viaţa n-o astupã lopata de pãmânt!

Cãci viaţa, tare este! Şi moartea n-o va-nvinge!

Şi-n Ziua Judecãţii, chiar Moartea va muri,

Prin veşnica sentinţã, ce n-o poate respinge!

Ah, cât de-aproape-i este înfricoşata zi!

E, totuşi, mare jalea şi plâng şi fii şi fiice

Când moartea le desparte cãrarea celor doi!

Rãmân orfani pe drumuri, un dor, o cicatrice,

O casã pãrãsitã şi-un gol în sat la noi...

Aripile îți sunt negre,

Sub halat ai doar un ceas.

N-ai vreo coasa,

La perete,

Îmi arăți cum sunt de fapt.

Îmi arăți doar a mea forma,

Fără corpul muribund.

Ca o lampă de lumină, 

Ies din cameră,

Zburând. 

Tineri cu zâmbet de mască, ochii goi,

Plâng în tăcere, dar nimeni nu-i aude apoi.

Pe rețele par fericiți, da’ în suflet e pustiu,

Se sting încet, strigă-n gând: “Nu mai pot, nu mai știu…”

Se simt pierduți într-o lume care nu-i vede,

Cu inimi frânte și vise arse în tăcere.

Unii scriu scrisori, alții doar dispar,

Și ne întrebăm târziu: “De ce n-am fost acolo, măcar?”

Tineri mor, tineri pleacă,

Sub presiune, fără pace, fără leac.

Ne uităm la cer și strigăm: „De ce?”

Dar răspunsul e în noi — să-i ascultăm, să-i ținem lângă piept.

Nu mai vreau să pierdem un frate, o soră,

Nu mai vreau să fie tăcerea lor o comoară.

Hai să fim vocea când ei nu mai pot,

Să-i ținem în viață… cu un simplu “te ascult”.