Vulturul și iepurașul b

         Vișinii își scutură floarea albă și mirositoare 

Pe jos se așterne un covor luminat de soare 

Alături într-un nuc pe o creangă mai înaltă,

Stă un guguștiuc în cuib,unde puii vrea să scoată.

      Cu multă trudă el l-a construit 

Și stă acolo pe ouă neclintit 

Vântul, ploaia și soarele îl bat în cap 

Dar el îndură totul ca un părinte adevărat.

         Nucul,se umple tot mai mult de frunze 

Iar cuibul printre ele se ascunde 

Privea de sus din cuib la un băiat 

Care bătea o minge neîncetat 

Pe care o dădea mereu mai sus,

Până când mingea, în cuib la pasăre a ajuns.

        Doamne,ce mult s-a speriat,
Văzând că ouăle s-au spart.

Tare a mai fost mâhnită biata păsărică 

Și a plecat din cuib cu inima rănită.

Se mai întoarce pe o creangă dimineața în zori 

Gândind că nu o să mai scoată puișori.

De ce te grăbești copile 

Când acum e cel mai bine 

Vrei să crești mare mai iute 

Și ceri vrute și nevrute 

Ai mâncare,ai căldură,

Ai și tată, ai și mumă 

Dar nu prețuiești deloc 

Viața asta de boboc.

Viața frumoasă de-acum

N-o mai întâlnești nicicum 

N-ai grija zilei de mâine 

Că n-ai cu ce lua o pâine.

Trec anii fără să -ntrebe 
 

Și te treci fără de vreme.

Acum nici o grijă n-ai 

Decât joacă, mofturi,trai

Căci părinții fac ce fac

Să-ți fie mereu pe plac .

Singura ta datorie 

E să înveți o meserie 

Mergi la grădiniță, școală,

Și crezi că e o corvoadă.

Acum viața e ușoară 

Și nu simți cum timpul zboară 

Și de vrei și de nu vrei 

O să treacă anii tăi,

Trec anii copilăriei 

Ca și floarea păpădiei.

Te trezești tătic,

Și atunci ai vrea să fi mic.

     De-aș avea aripi și aș zbura,

De sus de acolo oare,ce aș vedea.

Aș vedea pământul roditor 

Și luncile pline mereu de flori 

Aș vedea munții, câmpiile întinse,

Pădurile care au fost distruse 

Aș vedea pământul înconjurat de ape 

Ce curg domol,dar învolburate.

Aș vedea lumea care se agită 

Pentru că niciodată nu e mulțumită.

     Nu e destul ce Dumnezeu le-a dat 

Că vrea mereu ce are celălalt.

Cum oamenii se învrăjbesc întruna 

Pentru că, unii vor să cucerească lumea 

Ar vrea să fie stăpânii tuturor 

Ca și când,ei niciodată nu mai mor.

      Și rog pe Dumnezeu atotputernic,

Să nu lase ca lumea să fie condusă de un nemernic.

Că vrea bisericile,ca să le închidă,

Pe noi,de Dumnezeu să ne desprindă 

Să ne transforme într-o turmă de oi îngenuncheate 

Care,cu greu să mai găsească putere și dreptate.

     Cât timp curg apele 

Mereu bârfesc țațele 

Pe toată lumea din sat 

O i-a încet la tocat,

   Și desfac firul în opt 

Vorbesc până numai pot.

Fiecare ce-a făcut,

Ce-a mâncat și ce-a băut,

Cine s-a mai măritat,

Și care a mai divorțat 

     Cine și-a mai luat mașină,

Care a mai făcut o vilă

Cine cu cin' s-a iubit,

Câți s-au născut, câți au murit 

     Și dacă nu au ce vorbi,

Încep ele a născoci 

Și scot mereu din capul lor 

Bârfeli pe seama tuturor.

      La troița din răscruce 

O măicuță își face cruce 

Face cruce și se închină 

Cu foc mare la inimă 

      Face cruce și se roagă 

Copiii acas' să se întoarcă,

Că au plecat în larga lume 

Să-și facă un rost anume.

     Se roagă și îngenunche 

Pe copii,domnul să ajute 

Să vină în țara lor 

Unde ea le duce dor.

    Se simte fără putere 

De la domnul, milă cere,

Să nu plece într-o zi 

Fără aș vedea copiii.

      Visez să stau într-un glob de sticlă   

Și nimic să nu m-atingă 

Nici nevoi și nici durerea 

Nici dragoste, nici plăcere 

Să nu îmi pese ce se întâmplă lângă mine 

Și să nu am grija zilei de mâine.

     Dar mă trezesc din somn ușor 

Și văd că -a fost un vis amăgitor.

Îi văd pe unii care întruna se agită 

După mulți bani și avere multă.

      Aud pe cei care mereu bârfesc 

Și răul celor din jurul lor doresc.

Părinții și copiii nu se mai iubesc 

Iar frații între ei se dușmănesc.

        În jurul țării au început războaie 

Care aduc doar frică și teroare,

Mor oameni și copii nevinovați 

Iar alții au ajuns putrezi de bogați.

         Doamne, Dumnezeul meu cel sfânt 

Adu tu pace și liniște pe acest pământ 

Pentru că aici sub soare 

E loc pentru fiecare.

               Continuare

Întoarsă acasă, povestesc familiei întâmplarea.

-Ești în stare să-l creșt ? întreabă, tata.

-Dacă-l crești mare, mai ai puterea să-l tai? întreabă mama. Încă ceva,

puiul, nu-i o jucărie.

-Până una, alta, tu fata mea ești în vacanță, te poți ocupa de el?

Așa, că a rămas bibeloul nostru și răspundea la numele de PUIUL.

    Ca prieten m-a ales pe mine, nu mă scăpa din vedere și el când 

se rătăcea prin grădina de legume piuia până ne găseam.Se manifesta 

în anume fel să-și arate bucuria.În vara aceia m-am bucurat de prietenia 

lui, mergea după apă la Prut, la coborâre se descurca, la urcare îl 

băgam în buzunat și el era fericit.Atașamentul lui m-a făcut să-l iubesc 

peste măsură. Moartea lui m-a dat peste cap, mai ales că, a murit 

datorită mie. Era cald afară, luam masa de seară, mama m-a trimis in

casă să aduc ceva. Am plecat în fugă, fără să văd că mă urmăreșe,

se oprește la scară și mă așteaptă ;La coborâre ....l-am călcat...m-am blocat...

am înlemnit cu el în mînă ...

       -Fata mea , mă întreabă, a murit?

      -Da, imediat. Toți cei de la masă, aveau lacrimi în ochi.

      -Mai bine că n-a suferit...

      - Vreau să-l îngrop, într-un loc ferit. 

      -Bine, draga mea, mă duc să caut printre rufele date la tăiat pentru cordele 

pentru țesut, să-l învelesc și tata o să-i pună o cruce, să știi unde-l vei plânge.

O lebădă măiastră,,

S-a dus prin lacul din pădure,

Să culeagă mure 

Și să le-a ducă la fereastră.

Câinelui meu îi dau
bucata de pâine,
el îmi dă
privirea lui blândă.
Dau pisicii
mângâierea mea,
ea îmi dă
nepăsarea față de mine.
Iau privighetoarea
și o pun pe umăr
omului.
El, om
împușcă toate
visele mele…
Câine,
privire blândă
bucată de pâine.

Murgule zeitate vie   
Ud , flămând, îndurerat
Numai cu lanțuri pe simbrie
Stăpânii te-au înhămat.

Murgule, frate, durerea ta
E rană-nsângerată
Precum Crist cu spini încoronat
Ești ființă  urgisită.

Văd ochii tăi priviri cu ură ,    
Îmbrățișările-s  de bici
Umilă coama ta îndură
Și nu mai poți să te ridici.

De fier în gură e zăbala
Povara-i  trăsură grea
Să zici, n-ai cui chiar de-ai putea
Când simți în trup trădarea.

La șeaua ta bogații  au râvnit    
Cu semn de înfierare
E tot ce  viața ți-a hărăzit
Azi hamul  rău te doare.

Un ,, di,, în plină dimineață
Și  un tremurat  icnit
În mâini cu otrăvite gheare
Coama iar ți-a încâlcit.

Pe caldarâm la cotitură
Doi ochi și morți sunt triști
Un bici,o ultimă lovitură,
Nu, nu ai  putu să mai reziști…

In the hush before the breaking dawn,
Where frost still clings to the still lawn,
A silver horse with eyes of flame
Comes trotting through, no given name.

Its mane is spun from winter rain,
Its hooves ring soft like a whispered chain,
It drinks the mist, it breaths the stars,
And leaps the fence of the world’s old scars.

No bridle binds its untamed will,
No rider swayes on the saddle still;
It carries dreams from far away,
Through silent night to trembling day.

And those who see it—few and rare—
Feel winds of courage lift the air;
For in its gallop, wild and true,
It bears the strength they never knew.

So if you wake when the moon is pale,
And hear a song in the midnight vale,
Step out and watch—don’t miss your chance
To see the silver horse in timeless dance.

--Încotro zbori, vrăbiuță,

fără pui, fără surori,

tocmai când se lasă noaptea

și e cerul plin de nori?

--Puii dorm și merg la mama,

sus în paltin, să-i duc mei

că de-o vreme nu mai zboară

și-i sunt, ochii, tare grei…

Și mi-e dor de glasul mamei

cum ne ciripea duios,

învelindu-ne sub aripi

să putem visa frumos!...

Îmi aduc aminte ziua

când m-a învățat să zbor

și mi-a dăruit o fragă

pe floarea unui bujor.

Apoi, câte și mai câte

mângâieri, cum numai ea

știa să ni le împartă

în timp ce ne adormea…

Ne-a adus și o petală

de cais, în cuib, cândva,

să bem picături de rouă,

în zori, când se lumina.

Dac-ar fi să zbor cu mama

iarăși, ca de-atâtea ori,

ne-am opri încă o dată

printre fragi, printre bujori…

Nu e noapte pentru mine

și nici nori nu sunt destui

ca să nu ajung la mama

și apoi, din nou, la pui!