VISAM

    Dincolo de oceanul albastru,
    Zac ţărmurile inimii mele sfărâmate 
    De-atât de multe furtuni.
    
    Dincolo pe ţărmurile frânte,
    Doar urmele paşilor tăi 
    Mai dăinuie neantul.

    Iată, priviţi: pădurea-n haină nouă, 
    Luceşte-n verdele paietelor de rouă, 
    Cu adiere-n glas îmbie, hoinarul trecător, 
    La adăpostul rece al mândrului izvor...
    
    Şi ascultaţi tăcerea ce întregeşte luna, 
    Căci printre stele se află numai una, 
    Privighetoarea tace într-un sfârşit sublim, 
    Ce împlineşte cerul adânc şi anonim... 
    
    Şi încreţit în unde oceanul încet şopteşte 
    Mereu, aceeaşi veche şi tainică poveste, 
    A pescăruşului luptând în valuri grele, 
    Răzbit de covorul dezmeticit în stele...

    Sunt câteodată obosit,
    Doar de cărţi înconjurat,
    Cu ochii goi, sufletul trist,
    De ani împovărat...
    
    În jurul meu cuvinte seci,
    Mi-au murmurat osânda,
    Închipuind sentinţe reci,
    Şi-acumulând dobânda...
    
    Căci am ajuns atât de jos,
    Dator cu ani din viaţă,
    Contract semnat avantajos,
    Ce te transformă în paiaţă...
    
    În mine doar o umbră sunt,
    A tot ce-am fost odată,
    Cu trupul slab, părul cărunt,
    Şi-o inima abandonată...
    
    Din luciul slab al geamului de-argint,
    Străinul mă îndeamnă,
    Să mai trăiesc o zi tânjind,
    Eternitatea încuiată-n toamnă...

-Ghiavole, dă-te gios, mă, n-auzi? – îmi striga bunica, împungându-mă de jos cu un harac lung cât toate zilele...
-Ba, că nu mă dau, mamaie! – îi răspundeam eu cu harțag, cocoțat pe o cracă mai groasă din mărul sălbatec ce străjuia la poartă... și mă cățăram mai abitir, ca o maimuță, pe o cracă și mai sus, ca să nu mă mai împungă...
-Dă-te gios, mă, că te-oi duce cu bunic’tu la islaz să aduceți pește, că-i dezlegare de S’ântă Mărie Mare, mă! Dă-te gios și du-te de ti spală, mai întâi, răpănosule! Dă-te gios, că ți-oi face plăcinte cu brânză! – mă ademenea ea...

E-hei!, când am auzit eu de promisiunea plăcintelor cu brânză ale bunicii, iute mă scoborâi din măr și, urmat îndeaproape de haracul cel lung, m-am repezit la ligheanul cu apă răce de fântână. M-am clăbucit bine pe față cu săpun de casă, m-am clătit, apoi m-am șters repede cu ștergarul de cânepă albă, m-am îmbrăcat în grabă și am pornit după bunicul, care-și râdea în barbă de toată această vânzoleală...

Mai în toate diminețile, după ce mă trezea cocoșul – Doamne, ce ciudă aveam pe el! –, cred că nu ne agream reciproc și-i purtam întotdeauna sâmbetele, ori de câte ori puteam –, aveam obiceiul să mă cațăr în mărul cel falnic de la poartă. Cel care dădea jumătate din umbră curții și care făcea niște mere verzi, mici, cât pumnul meu, dulci, zemoase și parfumate – numai bune de halit pe stomacul gol! Ședeam bine pe o cracă groasă, bălăngănindu-mi picioarele în gol, ronțăind la mere, uitându-mă la fitecine trecea pe uliță și strigând raportul în gura mare:

-Acu’ trece Culiță la deal cu junca! La vale, gâștele lu’ Goșiu spre gârlă, mâncale-ar moartea! – etc.

Dar să revin: drumul către islaz era lung, în plin soare, neumbrit de copaci. Doar câte-un plop ne răsărea, din când în când, în cale, iar eu, cu picioarele desculțe, mergeam cu bunicul prin colb, sporovăind veseli de toate câte se-ntâmplau în cotul acela uitat de lume. Iată, ne oprim lângă niște rugi plini cu mure mari, negre și coapte, care creșteau pe o bucată de gard putrezit de vânturi, soare și ploi. Și, cum stăteam noi așa, la vorbă, eu boit tot la bot de zeama murelor, bunicul cu pălăria dată pe ceafă și gâfâind de căldură, trece tractorul:

-Zâua bună! – zicem noi într-un glas, obosiți și asudați, de pe marginea drumului.
-Bună să vă hie inima! Da’ unde ați plecat așa dimineață? – ne întreabă mirat două sprâncene groase, ce se ițeau ca niște omizi de sub un cozoroc soios.
-La islaz, că vrem niște pește!
-D-apoi și io tăt într-acolo! Haidam să vă duc io! – mai zise binevoitor tractoristul...

Iară bunicul, auzind de-aistea, hop!, mă luă de subraț și mă aburcă pe un pat foșnitor de coceni ce stătea grămadă pe platforma tractorului. Se ridică și el voinic, și se așază lângă mine, continuând vorba cu tractoristul:

-Da, da! Îi nepot’ miu din partea băietului, da, da, stă toată vara, or să vină și ceilalți nepoți, ne-om strânge cu toții! Amu, nu-i decât el, să tot aibe vreo nouă...
-Am zece ani, bunicule, neîmpliniți! – zic eu, cu degetele răsfirate-n sus.
-...ne-om întoarce pi la amiezi cu pește, ia niște crăp’șor de-om găsi...

Și tot așa, până când ajungem la islazul satului. Tractorul oprește într-o margine umbroasă, cu sălcii mari și plângăcioase, iară noi ne scoborâm veseli nevoie mare, ne scuturăm de praf, dăm noroc cu tractoristul: la revedere, zâua bună, mulțămim frumos de drum, sănătate...

Dăm binețe din nou paznicului de la islaz, iar bunicul intră-n vorbă cu el și tocmește vreo patru crapi mari, vii, cu ochi limpezi ca balta din care săreau, stropindu-ne în toate părțile:
-Bunicule, bunicule, dă țoșca, că-l scap!

Peștele se zbătea a moarte-n brațele mele, amenințând să lunece înapoi. Paznicul rânjea la mine cu doi dinți îngălbeniți de tutun, iară bunicul apucă degrabă peștele de urechi și-l îndeasă în țoșcă:
-Da’ stai locului, dă-i pace! – ne întoarcem și dăm noroc, îi spunem zâua bună și paznicului, după care ne luăm picioarele-n spinare înapoi către casă...

În sfârșit, dă Bunuțul Dumnezeu și-ajungem. Bunica ne așteapta-n prag, cu mâinile-așezate-n șolduri:
-Pe unde ați umblat, ușărnicilor? La ora aiasta si vini? Că-i trecut de amiezi! Na!, luați câte-o plăcintă, să vă prindiți puterili. Nu, nu acolo, aici la umbră, c-aveți și apă răce-n cană...

-Sărut mâna, bunică! Îi bună... d-apoi cum! Cu zahăr! Nu, nu-i fierbinte, îi numai bună. Am adus patru pești mari, se zbăteau pe drum în țoșcă, de iera să-i verse bunicul pe jos! – povesteam eu, înnecându-mă cu gura plină de plăcintă...
-M-oi pomeni, când n-o să mai hiu, c-ai mâncat plăcintă bună de la bune-ta! – mai zicea bunica, cu iuțeală-n glas. Hait! C-am puni și peștili la tigaie cu mămăliguță și usturoi, și vin răce, roș, di pi beci!

Când scriu de toate-acestea, parcă-i văd și-acum pe-amândoi, cum stăteam tustrei la masă, sub umbra părului bătrân, îmbucând cu poftă mare la crap prăjit prin untdelemn, tăvălit prin mălai, cu mămăliguță aburindă, și mujdeiuț de usturoi, molfăind la prea-cinstitele plăcinte cu brânză, ciocnind paharele-n sus: sănătate!, și sporovăind vrute și nevrute!

Căci de fiecare dată când e vară-n mine, îmi amintesc cu drag și dor de gustul plăcintelor cu brânză făcute de bunica, cum gândeam pe atunci – și încă mai cred! – că, odată ajuns mare, la casa mea, voi strânge și eu, la rândul meu, nepoți pe lângă mine. 

Da, bunică, mare dreptate ai avut, uite cum pomenesc și acum de plăcintele cu brânză, frământate de mâinile tale pricepute... că pot oricui să spun cu mândrie-n glas: ...făcea bunica mea niște plăcinte cu brânză și stafide de le mâncai și cu pleoapele!

    În dorul tău, târziu, în noapte,
    Scriam încet tristeţilor deşarte,
    Înşiruind cuvintele mereu,
    Letopiseţ al sufletului meu...
    
    Să-ţi steie slova mea-nainte,
    Memento-ul aducerii aminte,
    Că-n umbră de sărut promis,
    Mai am încă ceva de zis...
    
    Să uiţi şi iar aminte să-ţi aduci,
    Că-n mine doar cuvintele-s haiduci,
    Că-ţi scriu pe cer cu praf de stele,
    Oftatul greu al inimioarei mele...
    
    Căci după noaptea asta nedormită,
    Sunt gata să-ţi cedez şi să iau mită,
    Să-mi fie timpul petrecut cu rost,
    Măcar în schimbul mângâierilor "de post"...
    
    Şi dacă-n cuta pernii tu te-aştepţi,
    S-adorm în lumea celor strâmbi sau drepţi,
    Fie ca trupul meu să-ţi şadă ca un semn în carte,
    O efemeră stea ce străluceşte-n noapte...
    
    Întocmai precum sclavul, ce în iubire ştie,
    Răzbind doar unul, poate, dintr-o mie,
    Neostenit, necontenit, să-şi afle calea,
    Din cei rămaşi să-şi strige jalea...
    
    Căci din nimic, iubire nu se naşte,
    Întregul "tot" nu se cunoaşte,
    Fără soldaţi sau arme, nu e oaste,
    Iar fără dor, nu-i inimă sub coaste…

    Vorbeam, deunăzi, așa, în treacăt,
    Visând cu ochii larg deschiși,
    La soare, cer și-al verii freamăt,
    La briza lacului îmbrățișat de iriși...
    
    Sorbeam încet aroma ceaiului din cană,
    În liniștea de templu a odăii mele,
    Uitând de truda zilelor de toamnă,
    Și strălucirea prafului de stele...
    
    Te-am respirat cu teamă că se vede, 
    Fiindu-mi dor de trupul tău păgân,
    De-aroma ta de iarbă crudă, verde,
    Scăldată-n floare de salcâm...
    
    Eu, melancolic, focul ascultam,
    În fața șemineului din piatră,
    Uitând rugina frunzelor pe ram,
    Și veșnicia focului din vatră...
    
    Tu, m-ai pierdut în serile plăcute,
    Și-n jocul de lumină și-ntuneric,
    Ne-am regăsit în umbrele tăcute,
    Ce se-mpleteau pe pielea ta frenetic...
    
    Și tot așa, ademeniți cu-arome de serai,
    Trecut-am iarna cea cumplit de lungă,
    Acum e timpul florilor de mai,
    Și a nopților în care mierla cântă...

Nu știu să iubesc perfect,

Nu știu să iubesc matur,

Nu știu să caut motiv,

Pentru tot ceea ce simt.

Nu știu să îți dau răspuns la tot,

Nu știu de ce simt prea mult,

Eu iubesc copilăresc,

Și îmi place să exprim...

Nu știu nici cum o să fie,

Nu știu nici cum a inceput,

Tot ce simt, te fac sa simți,

Natural și expresiv..

Nu știu unde e finalul,

Nu știu de ziua de mâine,

Sunt prezentă acum cu tine,

Și asta este iubire.

Podul tălpii tale-nalte, 

Înălțându-l, să-l așezi 

Peste-al feței mele moale, 

Umbră-n ea să îi sculptezi.

Sărut călcâiul tău suav, 

Ce se sprijină pe vise, 

Peste buze-n toc puhav 

Amprenta-ți pecetuidu-se.

Calcă-mi lacrima-n deget, 

Ridicându-te pe unghii; 

Poartă-mi cugetul cu freamăt 

Spre ceruri ce le-njunghii.

De piele când te desprinzi, 

Sărut talpa-n ultim salt, 

Setea muzelor s-o stingi 

Când iubi-vei pe-un-ălalt.

Iară eu, picând în urma ta, 

Scufundat în mări de țuci, 

Buzele-mi vor fi săgeata 

Ce-o să cauți s-o seduci.

Frământată de ideea de a scrie, Căutând în fiecare piesă și moment cuvintele potrivite Pentru ceva netransmisibil.Încercând să deslușesc adevărurile din spatele Sentimentelor mele transformându-le în capodoperă, Tot ce știu e că între noi e poezie.

E sentimentul de trăire, și nu doar de existență.Deși n-avem credință, interesul constant nu-și încetează prezența. Crescând ca idol și fără inimă, mă rog la avere și esență. Având mereu neajunsul si obsesia ca scop, crezi că-mi voi topi integritatea în Pământ.

Dar oare cât îndură o inimă plăpândă? Cât oferă și transmite esența-i eternă? Implacabilitatea sa enormă  străpunge fiecare colț neexplorat încă. Iar lumea nu se definește prin ceea ce simțim noi. Este mai mult de atât. Mai mult decât suntem noi.

Mai mult decât sunt privirile noastre, care au impresia că totul e așa-zis spus, dar care continuă să aibe revelații cu un mesaj ascuns. Și de-am face schimb de vieți după moarte, oare am simți vreo diferență? Sau suntem atât de orbi de asemănarea orbitoare?

Creându-ți expresii false, imaginare ca ale tuturor, te îngroapă în final dezamăgirea aflând ca tot ceea ce ești este o tentație. Nu confunda atracția cu iubirea. Unii confundă plăcerea cu fericirea.

Diferența între a nu putea trăi fără cineva și a-l iubi este mare. Iar în universalitatea vieții noastre nu suntem atât de mari. Suntem doar întâmplare. Nu vezi că sângerăm la fel? Ți se scurge viața din corp încercând să afli dacă suntem un moment sau o eternitate.

Lăsându-ne finalul neîncheiat și înșelător, aflăm că timpul nu trece, noi trecem. Și astfel ne îndreptăm spre moarte în amurgul răcoritor.

Încă o seară plină de lună ce-mi amintește 

Că mi-e dor de cineva și... știe

Dar niciodată nu a știut cât de mult,

Mi-a fost și încă îmi este... drag mie.

Privesc la ea... speranța nu mai sună a dramă

M-am tot ferit să o mai simt de-o vreme 

Am pus-o toată într-o ramă

Lângă tabloul cu vise efemere...

Savurez un cocktail de medicamente

Răceala iernii din nou m-a răpus 

Și mă-ncalzesc scriind pe pergamente

Frânturi dintr-o poveste ce-a apus.

Azi parcă, aș avea nevoie și eu, de un asistent

Să mă vindece cu al său vin...tratament,

Frisonul să-l alunge cu o îmbrățișare caldă 

Să îmi uit gândul, că nu aș fi contat vreodată....

Să îmi pună perfuzii cu "dulceața sa"

Să mă-ndulcească, să mă pot vindeca

De durerea ce nu vrea să se risipească 

Că povestea a rămas...un pahar gol, pe masă.

Aceeași eu, cea care-am stat tăcută

Când sufletul se zvârcolea în piept.

Cea care-a scris povestea frântă

Și a schimbat-o într-un vis mai demn.

Aceeasi eu, ce prea mult n-a cerut

Doar umbra unui semn, o urmă de pas.

Aceeasi care-am fost o flacără de gând

Dar m-am topit... așteptând o clipă de rămas.

Aceeasi eu, ce-am fost cu totul, cu suflet, cu gând 

Deși n-am primit nici măcar jumătăți de măsură 

Am sperat, am așteptat măcar un cuvânt 

Dar n-am primit decât insulte, ce-n mine încă mai răsună...

Aceeasi eu ce-am așternut tăcerea-ți pe hartie

Am devenit fără să vreau... o poezie...

Fără să știu că din atâta dor și foc

Se naște-al meu, mare noroc...

Căci simt de parcă din senin am renăscut 

Din tăcerea-ți cruntă ce mi-ai lăsat s-o respir

Deși ieri am plâns, mâine zambetu-mi va fi scut

Cu-un suflet nou pentru mine... mai împlinit.

Dacă m-aș putea renaște și să-mi aleg orice viață,  

Mi-aș dori să fiu, de se poate, un singuratic fulg de zăpadă.  

M-aș naște din norii grei, ca o lacrimă de gheață,  

Iar după kilometri de zboruri, să ajung grăbit deasupra voastră.

Apoi să cad ușor pe rumenii săi obrăjori,  

Să-i pot atinge chipul iarăși, ca mai apoi să mor.  

Dar nu voi avea niciun regret dacă m-aș topi la ea pe buze.  

Aș fi, de fapt, cel mai fericit, sfârșitul să-mi fie legat de ea pentr-o veșnicie.

Și-n timp ce mă topesc, să-mi arunce un zâmbet plin de iubire,  

Amintindu-și cum îi șoptesc: te iubesc, frumoasă copilă.  

Apoi să ne luăm rămas bun, fără lacrimi amare, fără cusur,  

Să fie liniștit, fără urlet de nebun, schimbând prin moarte al speranței decor.