Undeva, în mine...

Ce șanse aveam să te revăd

Întâmplător, în trafic, pe stradă

A fost lăsat de Univers, cred..

Căci ochii mi-au zâmbit sa te revadă

Inima nu mi-a zâmbit la fel

Si-a amintit momentele trăite

De data asta a fost altfel

Emotii ciudate, de lacrimi însotite.

Mintea nu vrea să creadă că e imposibil

Și inima mai speră un final fericit,

Se încăpățânează să creadă că-i posibil

C-o sa revii de-un vin și-o-mbratisare de sfârșit.

Sunt multe de scris și totuşi mai nimic

Incerc ades să uit totul, să nu mă mai complic

Dar cum să renunț dacă tot ce voiam

Sa-ti privesc ochii ce-odata la mine zâmbeau.

Te las a nu știu câta oară...te las să fii

Rămâne o-ntrebare random "oare mai vii?"

Nu plec, nici nu rămân, dar simt că-s pierdută

Intr-un vis frumos, intr-o poveste nesfârșită

Căci atât cât mai există suflet, dor si versul meu

Prin tot ce simt și scriu îmi vei trăi mereu...

Totul e trist fără tine...și zilele dor

Se aprind, se sting pe rând, fără glas, în al timpului zbor

Te caut prin vise...gândul abia te mai găsește 

Ești doar o umbră, ce abia mai sclipește 

Pe străzile reci mă pierd obosită 

Purtând amintirea ce nu mă invită 

La un toast de final... să mă rup de trecut

...dar cum sa renunț la ce... final n-a avut?...

Lipsa ta mă săgeată în piept 

Îmi șoptesc că ce trăiesc nu e drept

De când nu mai ești și lumea e mută

Iar eu doar o păpușă ce zâmbetul imită..

Simt cum mă pierd de dor in poezie

Speranțele vor sa le dedic un vers

Să prindă viață, a ta umbră,

Să prindă glas, culoare...sens.

Şi-am pus tăcerea mea pe-o foaie

Așteptând cuvintele în zori.

Sunetul tăcerii, se simte doar in

ploaie.

lar versurile se văd doar printre

nori.

Cuvintele purtate prin vânturi

străine,

Se-așează pe ståncile inalte,

Se-aud ecouri de poezie,

Le vezi aici, dar sunt in altă parte.

Nu-ți port pică si nici măcar regret

Dar mi-ai arătat cum dorul doare.

Am obosit să stau să tot aștept

O clipă îmbrățișată, plină de culoare.

Am obosit în noapte să mă îmbăt 

Cu vise pline de-al tău vin...

Ai fost un foc și eu m-am ars

De-atunci, mi-e rana umbră pe senin.

Chiar și așa îti spun "adio"..blând,

Cu vocea tremurată, palidă, stinsă 

Nu te mai strig... demult nu plâng,

De-mi va fi dor... imbrățișa-voi a ta lipsă.

Și nu c-aș mai spera ceva... cândva 

Ci pentru c-așa s-a-nvățat inima

Să te aibă tăcut în al nopții miez

În clipe ce nicicând avea-vor preț.

Rămâi acolo, după zid... în tăcere 

Eu m-am intors la mine, deși cu temere.

Și de-o vrea viața să ne vedem vreodată 

Te voi ocoli... Ignorând și eu, că am fost odată.

Mi-a zâmbit viața intr-un pahar

Vino să guști jumătatea ta!

Să ne spunem șoapte fermecate,

Să ne dăm îmbrățișarea uitată!

În ochi să-ți mai văd strălucirea 

În suflet să răsune fericirea, 

Cu ochii să privim apusul

În minte să-mi rămână râsu-ți!

Mi-a zâmbit viața într-un pahar

Plin de-al strugurilor nectar

Am simțit din nou pe buze fericire

Mi-am imaginat...că-i un vin de la tine!

Am scris și scriu aceste poezii inspirată fiind de niște momente, întâmplări care mi-au marcat existența.

Am încercat și încerc să redau în versuri amintirile, emoțiile, gândurile și visele mele intr-un mod cât mai real deși poezia e pură fantezie uneori... însă se pot distinge clipele reale care au dus la crearea fiecărui vers...

Prin aceste poezii nu-mi doresc decât să vă împărtășesc o parte din mine, să vă atingă sufletul așa cum mie mi-l ating de câte ori așez stiloul pe hârtie... 

Pe coala albă timpul se oprește,

O întâmplare veche prinde glas,

Și realitatea-n vers se împlinește

Cu fiecare gând ce mi-a rămas.

E pură fantezie uneori,

O haină nouă pentru vechi dureri,

Dar printre rânduri simți cum trec fiori

Din clipele ce s-au trăit mai ieri.

Așez stiloul, inima tresare,

Iar din trecut bucăți din mine strâng,

Să las o parte-n fiecare zare,

Să râd prin rânduri sau în taină să plâng.

Nu-i doar poezie, e o punte lină

Spre sufletul ce caută răspuns,

O mână de pământ și de lumină,

Un adevăr în metafore ascuns.

Stelele cerului pe întunecate

Privesc peste ochii tăi,

Geloase sunt ele,

Pe ai tăi ochi de culoare ciocolată amărui.

Nedumerit privindu-ți chipul

Din vid scăpare nu aveam

În minte îmi juca doar gândul

"De-aici ieşire nu mai am"

Sărac privindu-mi ochii tu "nemo" îmi spuneai Spuneai fără cuvinte

Te subânțelegeai

Certându-mă fregvent cu mine război din pace am făcut,război ce no să se termine,război ce nu sa mai sfârșit.

-Fii mai puternic Dar tot odată nu fi dur

Tu de iubire nu ești vrednic Eu iubitorii nu-i îndur

Dar tu iubește mă Cum nu ai mai iubit!

lubit vei fi de nimeni Căci din războaie n-ai ieșit

-Învingător de o să ieși,sămi spui

-De ce!?să mă iubeşti!? lubirea ta nu trebuiește nimănui!

lubit voi fi,dar tu iubită nu mai iești

Pentru-a fi iubită,fără motive să iubești!!!

Ma plimb pe-aleea rece și pustie

Copacii din umbră mă privesc mirați 

Pe cer strălucește luna plină,

Doar ea-mi mai bucură ochii întristați.

Imi port cu mine trecutul și pasul mi-e greu,

Caut s-o întâlnesc pe vechea "eu"

Mă frâng încercând din urmă s-o ajung

E departe... și-o privesc îndelung.

E beznă pe alee...sunt doar eu,

Și-mi inăbuș lacrimile ce vor să-mi iasă 

Le stăpânesc să nu cadă, cu greu...

E frig...și mă gândesc să fac cale-ntoarsă.

Pe -o bancă mă asez visând 

Deși speranțele mi-s la pământ,

Visez la pieptul tău obrazul să mi-l culc,

Si-un vin să beau, sub ochii tăi căprui...

Știu mi-e visul plin de dor

Ce-mi amintește cât de mult te ador

Și ma face să sper, să rezist fără a plânge 

Ca-ntr-o zi un vin, și-o-mbrățisare mă vor ajunge..

Şi nu îmi pasă dacă plouă,

nimic din ce-am vorbit nu se amână,

voi fi prezent la ora nouă,

abia aștept ca să te ţin de mână.

Şi nu îmi pasă dacă ninge,

voi fi prezent la întâlnire,

nici chiar potopul nu mă poate învinge,

așteaptă-mă, că vin, iubire...

E cam târziu, dar nu pleca, mai am un pic,

e noapte, știu, dar luna-mi dă lumină,

merg în genunchi, târâș şi iarăși mă ridic,

chiar dacă trupu-mi este o ruină.

Așteptă-mă iubito, că nefiresc ajung,

și descărnat, şi fără oase de va fi nevoie,

e drumul scurt atâta timp cât plâng,

şi nimeni să mă-oprească n-are voie.

Hei, unde ești frumoaso, am ajuns?

nu-mi spune c-ai plecat ori n-ai venit,

c-atât de mult eu am vâslit prin plâns,

încât eu însumi lacrimă am devenit.

Ești trează?

Pentru că dacă nu ești,

Când o sa vezi poezia asta,

Eu o să plutesc în derivă

Pe undeva pe mare,

Să te caut în vis

Și să-ți fur o îmbrățișare.

Iar dacă nu dormi,

Mă găsești într-un acvariu,

Repetând același scenariu.

Pentru că dacă o să stau pe uscat,

O să mor de dor, întrebându-mă

Dacă îi lipsesc și eu micului meu dictator…

mereu, în fiecare oră, în fiecare zi, la două zile… măcar uneori 🥺.

(Nu știe, dar are noroc că are ochii ăia frumoși, altfel mă supăram de mult că e așa de misterios).

(Nu am un emoji suficient de nervos pentru asta, că aș fi pus).

Până încerc să fiu iar zen

și luminos,

o să-i trimit un pupic de noapte bună nervos, că așa merită dictatorii adorabili, misterioși.

Vreau să te posed cu sete,

Să-ți simt carnea în mână cum pulsează,

Să fii a mea, fără regrete,

Să-ți pierzi rațiunea când ești trează.

Iubește-mă orb, fii fără scăpare,

Respiră-mi ființa și fă-mă lege,

Lasă-mă să-ți fiu chemare,

Și nu lăsa soarele să ne dezlege.

Vreau trupul tău să-mi fie hrană,

Iar sufletul – o jertfă vie,

Deschis precum o-adâncă rană

Ce arde-n brațele-mi pe vecie.

Vreau să fii a mea sub lună,

Sub furtuni ce ne strivesc,

Să îți simt pasiunea nebună,

Să-ti simt sărutul. Să mă topesc.