Tăceri zgomotoase

Ce dacă afară nu plouă,

să inventăm un motiv și să vorbim pentru ploaie,

așa cum nu-i nici iarnă,

cum nu-i nici ninsoare.

Să inventăm noi o ploaie măruntă, să plouă cu… nimic,

s-o construim în concluzie

cu un scop precis,

chiar dacă pe alocuri mai lasă loc de confuzie.

Și după ce începe ploaia,

să ne intersectăm absolut întâmplător pe stradă,

tu să aluneci teatral

pe o baltă care nu există

(în realitate pe niște coji lăsate de-un trecător, habar nu am cine… coji de banane),

iar eu să scot umbrela mea care-i evident

prea mică pentru două persoane.

Și ăsta să fie un motiv,

să ne strângem în brațe pe pasarelă,

și cât plouă torențial cu nimic

să vorbim înghesuiți la mine sub umbrelă.

Și, conform unor statistici absolut neinventate,

din niște surse strict confidențiale,

știai că după o discuție sinceră sunt:

99% șanse să ne simțim mai bine,

1% șanse să zâmbim măcar o dată,

și 0% regrete că discuția nu a avut loc niciodată? 🤔

Stai cu mine să numărăm ultimele stele,

Să te privesc, să adormim cu ele,

Pe geam se așterne ploaia de apoi,

Iar stelele se uită tăcute spre noi.

Rămâi cu mine până vom cuprinde cerul,

Și ploaia învelește în apă eternul,

Să numărăm stele pierdute de mult,

Și să te încurc, să numărăm de la început.

Privește-mă cu gândul tău viu,

Chiar și atunci când nu știu ce să-ți scriu,

Și hai să lăsăm martori, stele nenumărate,

Și să ne furișăm împreună prin noapte.

Să plecăm doar noi, fără mii de stele,

Poate o să vrei să scăpăm împreună de ele,

Poezia asta încă nu are un titlu anume,

Poți să-i pui tu un nume.

Si te-aș privi așa sub luna de argint,

Cu mâna mea rece să te alint,

Să pară că nu am numărat stele în vreme rea,

Și că-n noaptea asta ai fost… a mea.

Dumnezeule! Când s-a făcut așa de târziu?

Nu prea mai am timp să-ți spun tot ce vreau să-ți spun,

Mi-aș dori ca orele să treacă mai greu.

Acum probabil că deja dormi pe inelul lui Saturn.

E vina ta, totuși,

pentru că mă pierd în gânduri cu tine,

și timpul trece

și văd că mai mult am visat, și ahhh, Dumnezeu…

Știa că mi-ar fi fost mult prea ușor să te prind

dacă umblai prin lume ca un om normal,

și nu desculță prin sufletul meu.

Te gândești vreodată la lucruri pe care nu le-ai mai văzut demult?

Eu, de exemplu, nu am mai văzut de mult, mult timp…

un struț, un urs,

o zi ploioasă, o gâscă nervoasă,

un curcubeu, un graur,

un cântăreț stradal, un cal,

un om bun, un om rău

etc

(față tristă 🥺)

Zâmbetul tău.

Și e trist. Și e crunt.

Și de asta nici nu o să-ți spun măcar că…

îmi e dor de tine mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult…

(Atât de dură sunt)

Tu ești răsuflarea ce-n soare apune,

Ești focul, ești visul, ești totul în lume.

Pe gene îți joacă lumini argintii,

Și-n zâmbet îți cântă balade târzii.

Părul tău arde ca frunza-n amurg,

Se joacă cu vântul și valuri se scurg.

Iar ochii tăi poartă oceane adânci,

Privirea-mi se pierde prin picuri profunzi.

În glasul tău blând înfloresc primăveri,

Și timpul se-oprește în dulci mângâieri.

Nu-i loc pentru umbre, doar raze de soare,

Când ești lângă mine, iubirea-i culoare.

Când pașii tăi calcă tărâmul sub stele,

Pământul tresare sub visele mele.

Ești vântul ce-alină, ești ploaia de vară,

Ce spală tăceri și dorul măsoară.

Te-aș ține aproape, ca umbra de zi,

Să-ți simt răsuflarea în nopți aurii.

Să scriem pe cer o poveste curată,

Ce timpul nu poate s-o lase uitată.

În tine se-adună tot cerul senin,

Un cântec de dor, un surâs clandestin.

Și-n brațele tale, când lumea dispare,

Iubirea rămâne – tăcută, dar mare.

Probabil că acum,

în aerul serii de vară,

stai întinsă în pat

obosită sau gânditoare,

și te gândești hmm…

lasă-mă să-mi asum,

poate la filosofii de viață,

poate la ziua de mâine,

poate spui în gând o rugăciune…

Și acum probabil te întrebi,

oare la ce mă gândesc eu,

în aerul serii de vară…

nu mă gândesc la filosofii…

mă gândesc la cum să te cert mai aspru

că nu dormi…

Dacă ai fi aici lângă mine

în această seară,

ai adormi într-o secundă în brațele mele,

în timp ce te mângâi pe spate,

și după ce ai adormi,

ți-aș da părul de pe frunte la o parte,

să-ți dau un pupic și să te alint,

pentru că, părerea mea este

că oamenii cei mai serioși și pragmatici,

(cu apucături militare 😈)

trebuie să fie iubiți cel mai tare.

Dar desigur, pe lângă seriozitate

si militărie,

aceste persoane au chip de prințese,

știu că sunt prințese și în povești, dintre cele mai cele,

însă prințesa mea e mult mai frumoasă și inteligentă decât ele.

(cred că te-ai prins deja că mai am un pic și mor de dor,

deci nu o să-ți mai zic că-mi lipsești…

Noapte bună, micule dictator! 😈)

Ești mereu în gândurile mele,

Și uneori chiar îmi zic:

Cum poți fi atât de aproape de mine,

Și totuși, niciodată nu pot să te-ating?

Ești mereu în gândurile mele,

Și uneori îmi doresc să te împiedici de-un gând,

Să cazi lângă mine în tăcere,

Și să rămâi acolo cât poți tu de mult.

Ești mereu în gândurile mele,

Pășești printre ele ca-ntr-o simfonie,

Noaptea se apleacă pe coate de stele,

Să te picteze în gânduri cu mine.

Ești mereu în gândurile mele,

O mare de flori de catifea.

Luna își scaldă lumina pe chipul tău,

Iar în mintea mea ești un fel de... tra la la.

    Mai îndrăgostiţi ca niciodată, 
    ne-om regăsi pe-aceeaşi stâncă-albastră, 
    şi-n jurul nostru, marea va privi, 
    cu ochi miraţi, întâii zori ce s-or ivi...
    
    Şi sunt atâtea lucruri de privit, 
    atâtea drumuri neumblate, 
    că nu ne-ajunge timpul nostru infinit, 
    şi nu-i păcat mai mare-ntre păcate …
    
    Dar cine ştie, poate că-ntr-o zi, 
    la o răscruce ne-om găsi, 
    şi, în sfârşit, odată pentru totdeauna,
    vom fi ca două jumătăţi într-una...

Să vii din cầnd in când... să nu mắ uiţi.

Să vii să ștergi o lacrimă uitată

Ce s-a născut atunci când ai plecat

Și a ramas pe-obraz, îndurerată.

Din când în când să vii să nu mă uiți

Chiar de tacerea domneste intre noi

Pe-o aripă de dor să te întorci

Şi să-mi aduci vinul inapoi. 

lar dacă timpul, nemilos cum este

Asterne depărtări în calea ta

Ascultă..poate dorul iti șoptește:

Să nu mă uiți...Să te întorci..cândva!

Să nu rămân un simplu călător

în lumea vinului si-a ta....

La malul mării 

Am întânlit iubirea

În zilele de vară

Sub cerul instelat

Atâtea jurăminte

Pe corp mi-ai presărat

În murmur de chitară 

Și adieri de vânt

Pe albul crin în ce l-ai preschimbat?

Zilele de vară și-au pierdut seninul

Pierdut-am tot,mi-a rămas suspinul

Rămân cu nisipul ,când apa s-a retras...

Luna este o pupilă în ochii noștrii

Soldații apără destinele noastre

Verile nasc păduri din cenușă

Nu se mai vede zambetul pe fereastră dimineață

Iarba moare de sete printre flori

Pe obrazul copacilor curg petale de gheață

Dragostea este o  infimă pată în oceanul de suspine

Iar curg lacrimile tristeții în văzduhul de culori

Apa de la moară vanează vantul pe îinserat

Eu stau cu lucerna în seceră ca să mă doară

Mirosind iarba nearsă de soare

Beau apă din troacă,iar caii stau la coadă pe pajiști

la apus,

Iarna viscolește fire albe de zăpadă

Lacrimi tulburi în constelația stelelor

Fragmente din vise opresc coșmarul

Varul stins pe fantani vechi de piatră

numără secole,

puritatea apei prinsă în adancuri de vant

vin vești de la ploaie

că nu va cădea fărăo recompensă de la natură

stropii de ploaie parcă stau iar sprijiniți de vant

cade luna din cer și se oprește sub privirea frunzelor

strugurii cerșesc soare și vin

fantani secate de noapte

pe langă, găsesc un strop de apă și pelin

ierbi uscate de vorbe și blesteme

s-au ascuns veacuri prin poeme

balade noi de la vechi ciobani

lacrimile tale curg ca petalele de crini

raza soarelui mustește în oceanul de vise

lacrima lui Ovidiu îmbătată în mult vin și mister

macii scutură roșul pe campii

păpădia își scutură galbenul pe flori

vantul șubrezit prin codrii uitați de timp

zăpezi trecătoare trec prin glasul iernii

pașii neumblați prin naturi vitrege

luna visează întunericul nopții

pădure umblă în varfuri printre văi

Monseur lasă să beau vinul din ulcior

Să fiu frate cu sangele spaniol

Natura gustă din recolta ei

Calendarele își numără zilele

Vorbele își numără șoaptele

Frigul din frunze descompune seva ei

Pe înserat luna e ucisă de stele

Toamna manancă mușchii și licheni

Fantomele aleargă prin castelul Bran

Dracii nu mai joacă în cărți de noroc

Strugurii strigă în vie

Bob cu bob

După vinul domnesc

Beciul domnesc

Din pivnițele regilor

Cade ploaia în torenți

Natura e atat de tulbure

De parcă a fost scrisă cu apă.

Senin e cerul primăverii
și căi pline cu flori,
Fragmente de iubire presărate,
Emanã al său polen,
Parfumul dulce al amintirii,
Când te doream cu foc,
arde și acum în mine
o ultimă scânteie
ce-a mai rămas din noi,
Mă rog să-ți fie bine
să nu vi inapoi.
Căci altă cale bat acum,
privesc spre un apus,
Se ascult bătăi de suflet care nu s-au spus,
De lacrimi frânte
ca roua ce s-au scurs.
Făcut-au ca tulpinii noi să crească în sus
Si zâmbetul pictează
iar pe chipul meu,
culori de fericire
zaresc un curcubeu.

Te caut în fiorul vântului de toamnă,

În frunza amorțită, căzută la pământ

Ești pasărea ce poartă pe aripi alinarea

Și visul de iubire, în sfântul jurământ.

Ești dragostea și ura, unui destin în stele,

Magia unei oaze în tainicul deșert

Atât ești de aproape, atât ești lângă mine,

În agonia nopții,

Mi-e frică să te pierd.

Ce rece-i depărtarea, ce viscol a stârnit,

Cand tu nu ești cu mine,

Te am numai în gând,

Ți-am construit o sferă, de aur și de vis.

Și am închis-o în suflet,

Să nu te pierd, nicicând.

Viorica E.