Tăceri zgomotoase
Ce rece se simte distanța - și eu,
Tot sper că e doar o ceață subțire,
Dar noaptea mi-e plină, și somnul e greu,
Că dorul de tine nu are oprire.
Mă plimb printre gânduri ca-ntr-un oraș stins
Cu felinare ce-și caută flacăra-n nori,
Și-n inima mea, unde astăzi ești tu,
E-o liniște goală, fragilă și dor.
Ești linia fină dintre „mai e” și „a fost”,
Un cuvânt neterminat pe buze închise,
Și-n tăcerea ta, parcă îmi spui fără rost
Că unele doruri nu mor... doar există.
Și poate că mâine vei trece tăcut
Prin colțul de lume ce iubirea ne-o ține,
Dar azi — câtă iarnă în suflet mi-ai pus,
Când tu ești departe, iar eu... fără tine.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: AnaS
Data postării: 23 aprilie
Vizualizări: 99
Poezii din aceiaşi categorie
A fi
A fi pare să fie doar o stare
Cum ești sau ce după cortină stă ascuns
Nu reprezintă existență-n atestare
Cu adjectiv în completare ai răspuns
Poți fii lumină strălucind în admirare
Prin viață drumul deslușind pân’ la apus
Întemnițând un răsărit lipsindu-i soare
Nu e nici umbră lăsând sufletul răpus
A fi o stea pare să-nsemne o valoare
Dar strălucești în ochii celui ce-ai sedus
Lăsând privirile greșind în așteptare
Se-aprinde lacrima-ntrebând fără răspuns
A fi iubit poate aduce încântare
Ești un perfect inegalabil juxtapus
Vorbind tăcerile se-adună-ndepărtare
Jucându-ți inima gonind bătăi în plus
Oare mai ești sau ce anume în uitare
Trăiești incert când amintirea te-a supus
Deși ești viu nu mai exiști lipsind culoare
Cărând absența un ‚a fi’ e presupus
Împreună
Străpung hârtia cu penița,
sângerând, scriidu-ți numele,
tremurând, cerneala alege
încet culoare veșniciei
și cum privirea s-o-mbie...
Ți-aș adormi pe piept,
ca pe-o rece iarbă-n
asfințit de vară,
și m-aș trezi în miez de noapte
privind coroana stelelor
ce-n ochii tăi se odihniră...
Aș adormi-napoi ca
iarna lângă sobă,
strâns la pieptul tău
s-aud orice secundă
din eternul-mpreună...
Poezia speranței
Azi poezia îmi este fericită,
Ieri mi-a ieșit atât de tristă
Mâine nu știu cum va mai fi
Ce amintiri în poezie voi jertfi....
Ieri poezia a sunat a ploaie
Azi printre rânduri stă un soare
Uneori versul se naște adorabil
Alteori pare că-i meteosensibil...
Ieri poezia mi-a fost ca un drog
Azi pare că-mi este un antidot
Ce curge prin artere și vene
Precum vinul, la imbuteliere...
Azi poezia îmi umple paharul
Ieri mi-a revărsat tot amarul
Maine-ar vrea să te aducă lângă mine
Sa reluăm ce n-am lăsat, frumos, să se termine...
Ultima oară
E ultima oară când plâng,
Nici melodiile lui Roxen nu le mai simt
Ți-aș spune că te mai vreau dar mint
Dar totuși încă te am în gând.
Poate am vărsat o lacrimă
Pe “Zburătorul” de la Emma
Poate îți mai scriu poezii de avangardă
Dar și asa… e ultima.
E ultima oară când mă auzi cântând
Cu toată puterea “Stay” ,Rihanna
Căci nu mai simt să râmâi , cerând
Să-mi mai dai o dată toamna.
Igienă de George Bacovia în italiană
Ea crede c-aş fi atacat...
Şi când o sărut se teme,
Dar sclava plăcerii, ea geme
Şi cere un lung sărutat.
Pe urmă, când spasmul a dispărut,
Îşi udă-n parfum o batistă -
O pune pe gură, şi tristă
Ea şterge un ftizic sărut.
Igiene
Pensa che avrei attaccato...
E quando la bacio ha paura,
Ma schiava del piacere, geme
E chiede un lungo bacio.
Poi, quando lo spasmo se ne andò,
Bagna un fazzoletto di profumo -
Se lo mette in bocca ed è triste
Si asciuga un bacio fisico.
Acuzații
M-am săturat să fiu discret,
Și nu mai am nici o speranță,
Și anunț aici fără regret,
Că-mi chem iubirile-n instanță.
M-am tot lăsat purtat de val,
Mereu, la fel, și altădată...
Și-mi chem, profund sentimental,
Chiar inima la judecată.
O vină aduc și la privire,
Că prea adânc s-a tot uitat,
Și slab fiind mereu de fire,
Iubirii nu am rezistat.
În culpă a fost doar mângâierea,
Căci a răspuns la mângâieri,
Iar martoră i-a fost chiar pielea,
C-a suportat senzații și dureri.
Dar cea mai mare vină-o are,
Sărutul dulce al ispitei,
Că-n ziua aceea pe-nserare,
A adormit pe buzele iubitei.
Instanța rog cu adânc regret,
Să ierte un biet amorezat,
Şi în același mod discret,
Eu retractez ce-am acuzat.
A fi
A fi pare să fie doar o stare
Cum ești sau ce după cortină stă ascuns
Nu reprezintă existență-n atestare
Cu adjectiv în completare ai răspuns
Poți fii lumină strălucind în admirare
Prin viață drumul deslușind pân’ la apus
Întemnițând un răsărit lipsindu-i soare
Nu e nici umbră lăsând sufletul răpus
A fi o stea pare să-nsemne o valoare
Dar strălucești în ochii celui ce-ai sedus
Lăsând privirile greșind în așteptare
Se-aprinde lacrima-ntrebând fără răspuns
A fi iubit poate aduce încântare
Ești un perfect inegalabil juxtapus
Vorbind tăcerile se-adună-ndepărtare
Jucându-ți inima gonind bătăi în plus
Oare mai ești sau ce anume în uitare
Trăiești incert când amintirea te-a supus
Deși ești viu nu mai exiști lipsind culoare
Cărând absența un ‚a fi’ e presupus
Împreună
Străpung hârtia cu penița,
sângerând, scriidu-ți numele,
tremurând, cerneala alege
încet culoare veșniciei
și cum privirea s-o-mbie...
Ți-aș adormi pe piept,
ca pe-o rece iarbă-n
asfințit de vară,
și m-aș trezi în miez de noapte
privind coroana stelelor
ce-n ochii tăi se odihniră...
Aș adormi-napoi ca
iarna lângă sobă,
strâns la pieptul tău
s-aud orice secundă
din eternul-mpreună...
Poezia speranței
Azi poezia îmi este fericită,
Ieri mi-a ieșit atât de tristă
Mâine nu știu cum va mai fi
Ce amintiri în poezie voi jertfi....
Ieri poezia a sunat a ploaie
Azi printre rânduri stă un soare
Uneori versul se naște adorabil
Alteori pare că-i meteosensibil...
Ieri poezia mi-a fost ca un drog
Azi pare că-mi este un antidot
Ce curge prin artere și vene
Precum vinul, la imbuteliere...
Azi poezia îmi umple paharul
Ieri mi-a revărsat tot amarul
Maine-ar vrea să te aducă lângă mine
Sa reluăm ce n-am lăsat, frumos, să se termine...
Ultima oară
E ultima oară când plâng,
Nici melodiile lui Roxen nu le mai simt
Ți-aș spune că te mai vreau dar mint
Dar totuși încă te am în gând.
Poate am vărsat o lacrimă
Pe “Zburătorul” de la Emma
Poate îți mai scriu poezii de avangardă
Dar și asa… e ultima.
E ultima oară când mă auzi cântând
Cu toată puterea “Stay” ,Rihanna
Căci nu mai simt să râmâi , cerând
Să-mi mai dai o dată toamna.
Igienă de George Bacovia în italiană
Ea crede c-aş fi atacat...
Şi când o sărut se teme,
Dar sclava plăcerii, ea geme
Şi cere un lung sărutat.
Pe urmă, când spasmul a dispărut,
Îşi udă-n parfum o batistă -
O pune pe gură, şi tristă
Ea şterge un ftizic sărut.
Igiene
Pensa che avrei attaccato...
E quando la bacio ha paura,
Ma schiava del piacere, geme
E chiede un lungo bacio.
Poi, quando lo spasmo se ne andò,
Bagna un fazzoletto di profumo -
Se lo mette in bocca ed è triste
Si asciuga un bacio fisico.
Acuzații
M-am săturat să fiu discret,
Și nu mai am nici o speranță,
Și anunț aici fără regret,
Că-mi chem iubirile-n instanță.
M-am tot lăsat purtat de val,
Mereu, la fel, și altădată...
Și-mi chem, profund sentimental,
Chiar inima la judecată.
O vină aduc și la privire,
Că prea adânc s-a tot uitat,
Și slab fiind mereu de fire,
Iubirii nu am rezistat.
În culpă a fost doar mângâierea,
Căci a răspuns la mângâieri,
Iar martoră i-a fost chiar pielea,
C-a suportat senzații și dureri.
Dar cea mai mare vină-o are,
Sărutul dulce al ispitei,
Că-n ziua aceea pe-nserare,
A adormit pe buzele iubitei.
Instanța rog cu adânc regret,
Să ierte un biet amorezat,
Şi în același mod discret,
Eu retractez ce-am acuzat.
Alte poezii ale autorului
Dincolo de cuvinte
În ochii tăi ecouri de războaie dorm,
Iar pe obraji tăi curg râuri de durere
Ale celor ce te-au iubit în tăcere.
Soldați căzuți pe frontul muzei lor.
Căci ce e moartea dacă nu e demnă
În scop, în fapt și în deplinătate.
O simplă a vieții nedorită parte,
Un ciclu îngropat în propria furtună.
Murind sub un albastru cer de sticlă
În mângâierea soarelui de iarnă
O prea frumoasă iubire se sfarmă
Purtând pe palme, fără viață, o clipă.
Lately
În dependență de-o iluzie abuzivă.
-Nici nu mai știu cum a început!
Mă regăsesc adesea pierdută
În lumea de sub chipul de lut.
Iarăși învăluită de un fals miraj
Privesc la oameni fără chip.
- Sunt prizonieră într-un sevraj,
Mă întreb de la ce-a pornit!?
Portret
Tu ești răsuflarea ce-n soare apune,
Ești focul, ești visul, ești totul în lume.
Pe gene îți joacă lumini argintii,
Și-n zâmbet îți cântă balade târzii.
Părul tău arde ca frunza-n amurg,
Se joacă cu vântul și valuri se scurg.
Iar ochii tăi poartă oceane adânci,
Privirea-mi se pierde prin picuri profunzi.
În glasul tău blând înfloresc primăveri,
Și timpul se-oprește în dulci mângâieri.
Nu-i loc pentru umbre, doar raze de soare,
Când ești lângă mine, iubirea-i culoare.
Când pașii tăi calcă tărâmul sub stele,
Pământul tresare sub visele mele.
Ești vântul ce-alină, ești ploaia de vară,
Ce spală tăceri și dorul măsoară.
Te-aș ține aproape, ca umbra de zi,
Să-ți simt răsuflarea în nopți aurii.
Să scriem pe cer o poveste curată,
Ce timpul nu poate s-o lase uitată.
În tine se-adună tot cerul senin,
Un cântec de dor, un surâs clandestin.
Și-n brațele tale, când lumea dispare,
Iubirea rămâne – tăcută, dar mare.
Puțin din tine
M-ai atins blând, ca vântul serii,
Ca un fior cules din tei,
Și-n clipa aceea, printre tăceri,
Eram doar noi… cerul și ei.
Un colț de cer, un pas spre zori,
Un vis ce-n lume se desprinde,
O clipă fără trecători,
În care totul se aprinde.
Sub ochii tăi, oglinda mării
Printre comori uitate-n vreme,
Ca doi străini purtați de valuri,
Zburam pe nori, în valsul lebedei.
Nu mi-ai vorbit, dar te-am simțit,
Când mâna ta s-a prins de mine,
Și-n pielea arsă de-al tău timp,
Mi-ai dăruit puțin din tine.
Un fel de gri
Mă tem să-ți spun ce-mi arde pe sub piele,
când tu te-apleci în mine, ca o umbră grea,
ce rost mai au cuvintele, când ele
se frâng în colțul mut al tăcerii tale,
ca de-o stâncă rea.
Sunt un strigăt pe care nu-l mai aud nici eu,
un cântec neterminat, într-o limbă uitată
și timpul o hoinară săgeată
care mă frânge-n secunde
ce ard laolaltă.
Mi-e frică să pun pe hârtie ce simt,
căci simțirea mea e un animal sfâșiat,
și tu taci… și-n tăcerea ta mă mint,
că poate,
poate n-ai plecat.
Dar tăcerea ta e un oraș fără uși,
o mare fără mal, un sfârșit fără început
și eu un fel de gri, printre cruci,
care încă-ți caută pașii
pierduți.
Aș vrea poate să taci mai blând
să nu mai doară gândul la tine,
căci tot ce nu-mi vorbești se face scrum
în pieptul meu,
o bibliotecă de ruine.
Pare că te-ai ascuns în fiecare stea,
printre cuvinte nespuse și priviri furișate,
dar eu, eu încă te caut în tăcerea ta
ca un nebun ce n-a învățat niciodată
cum să te lase.
Dacă m-ai fi auzit,
dacă ai fi știut că tăcerea ta
mă face să mă îndoiesc că-s om,
ai fi venit,
sau ai fi spus ceva,
sau nu ai fi spus nimic,
și poate lumea n-ar mai fi atât de grea.
Fără tine
Nu pot să tac, nu pot dormi,
nu voi câștiga niciodată acest joc
fără tine.
Fără tine sunt pierdut, nu sunt eu,
nu voi mai fi niciodată la fel
fără tine.
Nu pot să mă mai prefac, nu știu să lupt,
tot ce am nevoie ești tu- nu vreau
fără tine.
Nu pot renunța acum, e greșit și e trist,
să rămână o lume plină de tine,
fără tine.
Nu pot să plec, nu pot să te uit,
când în fiecare gând numele tău e purtat
fără tine.
Nu pot să tac, nu pot dormi,
nu voi câștiga niciodată acest joc
fără tine.
Nu pot să privesc apusul în pace,
când tot ce-i frumos îmi pare străin
fără tine.
Nu pot să mai fiu ce eram odată,
căci inima mea nu mai bate la fel
fără tine.
Nu pot să găsesc liniștea-n mine,
nici stelele nu-mi mai vorbesc
fără tine.
Nu pot să visez, să cred și să sper,
când fiecare zi mă-ntreabă
de tine.
Nu pot să accept că s-a sfârșit,
că ar putea exista un drum
fără tine.
Dar dacă tot ce-am fost se pierde
și rămâne doar umbra amintirii,
ți-aș mai șopti, cu-n ultim oftat:
– Nu pot, nu vreau, nu sunt
fără tine.
Dincolo de cuvinte
În ochii tăi ecouri de războaie dorm,
Iar pe obraji tăi curg râuri de durere
Ale celor ce te-au iubit în tăcere.
Soldați căzuți pe frontul muzei lor.
Căci ce e moartea dacă nu e demnă
În scop, în fapt și în deplinătate.
O simplă a vieții nedorită parte,
Un ciclu îngropat în propria furtună.
Murind sub un albastru cer de sticlă
În mângâierea soarelui de iarnă
O prea frumoasă iubire se sfarmă
Purtând pe palme, fără viață, o clipă.
Lately
În dependență de-o iluzie abuzivă.
-Nici nu mai știu cum a început!
Mă regăsesc adesea pierdută
În lumea de sub chipul de lut.
Iarăși învăluită de un fals miraj
Privesc la oameni fără chip.
- Sunt prizonieră într-un sevraj,
Mă întreb de la ce-a pornit!?
Portret
Tu ești răsuflarea ce-n soare apune,
Ești focul, ești visul, ești totul în lume.
Pe gene îți joacă lumini argintii,
Și-n zâmbet îți cântă balade târzii.
Părul tău arde ca frunza-n amurg,
Se joacă cu vântul și valuri se scurg.
Iar ochii tăi poartă oceane adânci,
Privirea-mi se pierde prin picuri profunzi.
În glasul tău blând înfloresc primăveri,
Și timpul se-oprește în dulci mângâieri.
Nu-i loc pentru umbre, doar raze de soare,
Când ești lângă mine, iubirea-i culoare.
Când pașii tăi calcă tărâmul sub stele,
Pământul tresare sub visele mele.
Ești vântul ce-alină, ești ploaia de vară,
Ce spală tăceri și dorul măsoară.
Te-aș ține aproape, ca umbra de zi,
Să-ți simt răsuflarea în nopți aurii.
Să scriem pe cer o poveste curată,
Ce timpul nu poate s-o lase uitată.
În tine se-adună tot cerul senin,
Un cântec de dor, un surâs clandestin.
Și-n brațele tale, când lumea dispare,
Iubirea rămâne – tăcută, dar mare.
Puțin din tine
M-ai atins blând, ca vântul serii,
Ca un fior cules din tei,
Și-n clipa aceea, printre tăceri,
Eram doar noi… cerul și ei.
Un colț de cer, un pas spre zori,
Un vis ce-n lume se desprinde,
O clipă fără trecători,
În care totul se aprinde.
Sub ochii tăi, oglinda mării
Printre comori uitate-n vreme,
Ca doi străini purtați de valuri,
Zburam pe nori, în valsul lebedei.
Nu mi-ai vorbit, dar te-am simțit,
Când mâna ta s-a prins de mine,
Și-n pielea arsă de-al tău timp,
Mi-ai dăruit puțin din tine.
Un fel de gri
Mă tem să-ți spun ce-mi arde pe sub piele,
când tu te-apleci în mine, ca o umbră grea,
ce rost mai au cuvintele, când ele
se frâng în colțul mut al tăcerii tale,
ca de-o stâncă rea.
Sunt un strigăt pe care nu-l mai aud nici eu,
un cântec neterminat, într-o limbă uitată
și timpul o hoinară săgeată
care mă frânge-n secunde
ce ard laolaltă.
Mi-e frică să pun pe hârtie ce simt,
căci simțirea mea e un animal sfâșiat,
și tu taci… și-n tăcerea ta mă mint,
că poate,
poate n-ai plecat.
Dar tăcerea ta e un oraș fără uși,
o mare fără mal, un sfârșit fără început
și eu un fel de gri, printre cruci,
care încă-ți caută pașii
pierduți.
Aș vrea poate să taci mai blând
să nu mai doară gândul la tine,
căci tot ce nu-mi vorbești se face scrum
în pieptul meu,
o bibliotecă de ruine.
Pare că te-ai ascuns în fiecare stea,
printre cuvinte nespuse și priviri furișate,
dar eu, eu încă te caut în tăcerea ta
ca un nebun ce n-a învățat niciodată
cum să te lase.
Dacă m-ai fi auzit,
dacă ai fi știut că tăcerea ta
mă face să mă îndoiesc că-s om,
ai fi venit,
sau ai fi spus ceva,
sau nu ai fi spus nimic,
și poate lumea n-ar mai fi atât de grea.
Fără tine
Nu pot să tac, nu pot dormi,
nu voi câștiga niciodată acest joc
fără tine.
Fără tine sunt pierdut, nu sunt eu,
nu voi mai fi niciodată la fel
fără tine.
Nu pot să mă mai prefac, nu știu să lupt,
tot ce am nevoie ești tu- nu vreau
fără tine.
Nu pot renunța acum, e greșit și e trist,
să rămână o lume plină de tine,
fără tine.
Nu pot să plec, nu pot să te uit,
când în fiecare gând numele tău e purtat
fără tine.
Nu pot să tac, nu pot dormi,
nu voi câștiga niciodată acest joc
fără tine.
Nu pot să privesc apusul în pace,
când tot ce-i frumos îmi pare străin
fără tine.
Nu pot să mai fiu ce eram odată,
căci inima mea nu mai bate la fel
fără tine.
Nu pot să găsesc liniștea-n mine,
nici stelele nu-mi mai vorbesc
fără tine.
Nu pot să visez, să cred și să sper,
când fiecare zi mă-ntreabă
de tine.
Nu pot să accept că s-a sfârșit,
că ar putea exista un drum
fără tine.
Dar dacă tot ce-am fost se pierde
și rămâne doar umbra amintirii,
ți-aș mai șopti, cu-n ultim oftat:
– Nu pot, nu vreau, nu sunt
fără tine.