Suspin

Amara-i fiecare noapte

Pe care o dorm iar plangand

Ca visinile ce nu-s coapte

Amar, adorm cu tine in gand

Amare mi-s diminetile toate

Cafeaua e si ea amara

Ca daca pui tu zahar, poate

Pot sa ma bucur de ea iară

Amar mi-e sufletul mereu

Ca visinile ce nu-s coapte

Mie imi e, tie ti-e greu?

Macar cat imi e mie, pe jumate?

Amare zile, amare ganduri

Tot ce-i in urma ta-i amar

Amare mi-s a mele randuri

Ca tu nu vezi, scriu in zadar..

Amar pe limba, amar in gura

E doar rece, gri, uscat..

Pe ce-ai calcat si tot in urma

E amar de cand ai plecat.

Stau intins la mine-nungher,

si-ntrun coltisor visnad,

inchipuind iluzii despre-un inger,

ganduri despre ea dansand,

Si jongland cu-amea virtute,

fantezii unduitoare,

se asterne-n cateva minute,

si trupu-mi pofteste rasfatare,

Ma adresez situatiei, cu moralitate,

dar e dusa ca un nor de vant, in strainatete,

si-atunci trupu-mi sfidator,

eu vreau sa il dezmierd,

caci fusei cuprins de dor,

si a ma opune, pierd,

si-n dorintele-mi coplesitoare,

termin si las sa iasa-o rasuflare,

demnitatea-mi e vanduta,

spiritul meu flamanzeste,

inima-mi fu potilita,

iar euforia se trezeste.

Trecut-au anii rând pe rând,

Eu nu știam că vine ceasu,

Căci mă luptam ades mergând 

Spre insula durerii.

Acolo mângâie am aflat;

Iar durerea a trecut.

Dar fără să cârtesc 

Așteptat-am eu vreau leac.

Nicicum,

Așa dintr-odată a trecut;

Iar eu atunci m-am bucurat 

Și pe Domnu ' am lăudat.

Atunci atâta m-a-ntărit,

Iar El puterea Lui mi-a dat,

Ca să pot să fiu și eu la fel,

Când nimeni nu mă mângâia.

Atunci când ai creat furtuna

Pentru mine ai devenit scrum

Cum sunt eu, nu e niciuna

Atât mi-ai spus, dar ai alt drum

Nu cer să mi se dea avere

Nu vreau alte bogății

Vreau alinare și putere

Iar tu de mână să mă ții

Ori faci un pas

Fie renunți cu doi

Nu te impun, nu vreau forțare

Nici timpul nu-l vreau înapoi

Te-aș fi numit un mosntru

Dar nu ești

Te-aș fi iubit în continuare

Dar o fi iubirea un sentiment

Ce doare atât de tare?

Atât de gingașă, nocivă

O nestemată în abis

Sunt în cădere și mă strigă

Și aș vrea să cred că e doar vis.

Un vis plin de culori subre

De roșu ce se prelinge lin

Pe perții unui suflet

Sentiment numit, chin

Seară de seară mă rog în șoapte

Și coardele îmi amorțesc

Atâtea aș fi spus poate

Dar nu se merită, cedez

Șii dacă ți-ai fi cerut iertare

Tu fire nepăsătoare

M-aș sufoca, lipsit să fii 

Prefer să sparg bula numită

Disperare.

Mama mea, tu eşti anume

Cea mai dulce de pe lume,

Sǎ am eu întreaga viaţǎ

Miere, zahǎr şi dulceaţǎ.

Tu m-ai învǎţat anume

Cǎ averea doar un fum e,

Cǎ în viaţa asta mare

Sǎ am parte de-alinare.

Mama mea, mi-ai spus anume

Basme, cântece şi glume,

Ca inima mea sǎ ştie

Sǎ trǎiascǎ-n bucurie.

Eu nu sunt destul de mare

Ca sǎ pot sǎ-nvǎţ mǎcar,

De pe carte, o urare,

Şi nu sunt destul de mare

Ca sǎ-ţi dau un dar anume.

Dar îţi dau o sǎrutare,

Ici, pe obrajor,

Şi pe mâna asta care

Mǎ-ngrijeşte-n fiecare

Zi, cu-atâta dor!

Mamă dragă te ador .

de Marian Adrian Darosi

Toți ciclopii în noapte
Râd și sar pe spate
Armură de argint sângeroasă
Cavou sfințit cu apă proastă
O sabie ce emană căldură
Scoasă dintr-un sacrificiu.

Sunt o anomalie
Gândul mi-e puternic
Iar voința slabă
Stau topindu-mă într-un sicriu făcut din cordoane ombilicale
Ce miros a mort ce nu se descompune.

Cel ce demult știa să gândească
Sunt într-o ipostază proastă
Și stări de maniac infestează amintirile
Și uit cum era să simt trăirile.

Ploaie de cuțite foarte luminoase
Într-un cimitir fără morminte
Eu sunt primul client aici în iad
Și perspectiva îmi vede corpul fericit într-un vis amar
Dar gândul mi-e pierdut
Și singura chestie pe care nu am învățat-o a fost să fug
Nemişcat stau și nu de spaimă
Simt cum un păianjen argintiu mă atinge cu o lamă.

O biserică în deal
Înfășurată într-o ceață de argint
Și plină de coșciuge de argint
Eu sunt din argint
Și nu mă mișc
De frică zâmbesc și de fericire tremur
Trebuia să omoare copilul, nu mielul.

Macabru și însângerat
Măruntaie pline de calciu în dulap
Greață de la mirosul de putrefacție
Interior fără atracție
Cezariană pentru a-mi scoate viermii din stomac
Ce credeam că sunt fluturi, dar s-au maturizat.

Trăim în lumea în care nunta e mai importanta ca iubirea...

În lumea în care înmormântarea e mai importanta ca cel înmormântat ... Unde mamele semidezbracate explică fetițelor despre decentă și modestie ... 

Iar tații cu paharul în mână arată exemplu clar cum e să fii bărbat onorat....

 O lume care caută să își perfecționeze imperfecțiunile trupești evitadusi lumea interioară și sufletul 

Toți vor să devina mai buni în ochii altora .. Dar în ochii voștri suferă inecanduse în nelegiuiri ...

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était le temps des « je t'aime »

Nous deux on vivait heureux dans nos rêves

C'était le temps des « je t'aime »

Et puis j'ai voulu voler de mes ailes

Je voulais vivre d'autres amours

D'autres « je t'aime », d'autres « toujours »

Mais c'est de toi que je rêvais la nuit mon amour

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était vouloir et connaître

Tout de la vie, trop vite peut-être

C'était découvrir la vie

Avec ses peines, ses joies, ses folies

Je voulais vivre comme le temps

Suivre mes heures, vivre au présent

Plus je vivais, plus encore je t'aimais tendrement

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi.

Förlåt mig för detta barnsliga infall

Förlåt mig, kom tillbaka till mig som förut

Jag älskar dig för mycket och jag kan inte leva utan dig

Förlåt mig för detta barnsliga infall

Förlåt mig, kom tillbaka till mig som förut

Jag älskar dig för mycket och jag kan inte leva utan dig

Det var tiden för "Jag älskar dig"

Vi två levde lyckliga i våra drömmar

Det var tiden för "Jag älskar dig"

Och så ville jag flyga med vingarna

Jag ville uppleva andra kärlekar

Andra "jag älskar dig", andra "alltid"

Men det är dig jag drömde om på natten min älskade

Förlåt mig för detta barnsliga infall

Förlåt mig, kom tillbaka till mig som förut

Jag älskar dig för mycket och jag kan inte leva utan dig

Det var att vilja och veta

Allt i livet, för snabbt kanske

Det var att upptäcka livet

Med sina sorger, sina glädjeämnen, sina galenskaper

Jag ville leva som tiden

Spåra mina timmar, leva i nuet

Ju mer jag levde, desto mer älskade jag dig ömt

Förlåt mig för detta barnsliga infall

Förlåt mig, kom tillbaka till mig som förut

Jag älskar dig för mycket och jag kan inte leva utan dig.

Pe ceasul vechi, în taină se prelinge,

O lacrimă ce timpul vrea să-nvinge.

Din clipe stinse se naște un oftat,

Amintiri ce-n suflet s-au păstrat.

Secundele-s petale ce se scutur,

Trecutul șterge tot, ca un sărut fur.

Dar lacrima rămâne, purtând povara,

Un gând pierdut, o rază-ntristătoare.

În zori de zi sau umbrele târzii,

Ea plânge doruri ce nu pot muri.

Pe firul vieții curge ne-ncetat,

Un râu de vise-n negură uitat.

Trec ani ca frunza dusă de furtună,

Dar lacrima își poartă taina bună.

E glasul mut al clipelor ce pier,

Un martor tainic peste-al vieții cer.

În lacrima ce timpul o dezvăluie,

E dor de ieri și teamă de ce nu e.

E bucurie, plâns și alinare,

O carte veche-nchisă-ntr-o uitare.

Ea știe tot, dar tace neclintit,

Din răni ce timpul nu le-a tămăduit.

Căci fiecare strop ascunde-n el

Un vis pierdut sau un înger rebel.

Din ochii sufletului curge lin,

Ca o chemare-n zori de argint fin.

Și-n fiecare picur ce se stinge,

Se naște-un dor ce viața-l învinge.

Lacrima timpului, șoaptă divină,

Îmbracă clipa-n mantia senină.

E punte peste vise destrămate,

Un cântec vechi, al clipelor uitate.

Și totuși, ea ne-nvață să iubim,

Prin stropi de dor să-nvățăm să trăim.

Căci timpul trece, dar lacrima rămâne,

Un semn etern că totu-n suflet ține.

Așa se scurge viața ca o apă,

Lacrima timpului o mai îngroapă.

Dar ea păstrează-n taină adevărul,

Că-n fiecare strop se naște cerul.

Pe trepte reci, pe inimi goale

Și cu aripi cusute din umbre și dor,

Am visat că tu-mi ești a mea cale,

Că aici, eu n-am să mor.

M-am prăbușit în abisul flămând,

Dar simt cum o mână mă rupe din loc.

La capătul ei, erai tu, un chip blând,

O stea rătăcită-n altar de foc.

Nu te-am întrebat de ce,

Dar nici tu n-ai spus nimic.

Un legământ ce ușor se frânge,

Pierdut și uitat într-un colț de foc.

Când tăcerea îmi devenise casă,

Și ecourile mă îngropau încet,

Vocea ta s-a strecurat în orice umbră

Și din haos, m-ai chemat înapoi, în vis.

Am sădit un gând, mai la mijloc de inimă,

Dar pământul l-a scuipat ca un blestem.

Aici, unde sunt eu, speranța e o candelă

Bătută în furtuna nebună a infernului demn.

Dacă tu mă lași și-mi dai mâna 

Ți-aș fi soare... ți-as fi luna

Aș putea fi o stea pentru tine

Aș putea fi... noaptea ce vine

Dacă tu mă lași și-mi dai voie

Aș putea fi o primăvară caldă 

Aș putea fi vară la nevoie

Sau toamna ce dezmiardă...

Dacă tu mă lași și-mi dai soare

Aș putea fi o zi caldă 

În noapte o stea căzătoare 

O poveste de dor... minunată.

Dacă tu mă lași și-mi dai vinul

Aș putea să-ți arăt în iubire sublimul

Aș putea să-ți fiu sufletul pereche

Aș putea... mai mult de o poveste veche.

Mai, vineri... stă să plouă. Mă plimb pe-alei tăcute,

Fără țintă, fără cuvinte, dar cu pasul lin.

Să caut să deschid în mine uși nevăzute,

Să mă regăsesc în propriul meu destin.

Îmi răscolesc cu grijă amintirea,

Să nu stârnesc pe cele ce m-au marcat

Să nu mai port durerea, neputința... nici

rătăcirea,

Poveștii noastre ... cu cel mai trist final...

Undeva, în mine, stiu că zace o floare de femeie

Caut să nu se ofilească sub tăcerea ce arde

...Și-a început să plouă, cu picuri ce parcă ar vrea și ei să spele

Amintirea poveștii, dorul și speranțele deșarte.