Ninge...

De ce atâta tăcere

S-a așternut peste noi

Când era doar o plăcere

Să ne vorbim amândoi..

De ce azi mă privești cu ură

Când viața nu-i decât o picatură

De ce noi ne-am pierdut în timp

De ce din nou.. ne trece-un anotimp?

De ce-mi rămâi chemare tăcută

Dor sfânt...ce arde necontenit

De ce-mi rămâi cale necunoscută

De ce simt sufletul atât de ostenit.

De ce încâ imi fuge gândul la tine

Spune-mi de ce ?. Dacă nu te intorci

Spune-mi de ce simt cum totul in mine

Uneori, mai vibrează-n armonici.

De ce îmi amintesc a ta privire

Și nu găsesc împotrivire

De ce îmi amintesc al tău zâmbet

Și cât însemna pentru al meu suflet.

De ce nu mi-ai lăsat

Amintirea unei îmbrățişări

De ce mi-ai furat

Plăcerea unei degustări..

De ce, ce-am avut noi

Ai lăsat prematur să moară

De ce timpul l-ai blocat,

L-ai oprit la ul|tima seară..

De ce nu-mi nchid bine ochii

Și parcă imi adie gustul

Vinului de 5 stele

Ce îmi fericea apusul.

Offf....de ce căruta cu "de ce?"

La mine ai răsturnat-o?

Eu, doar voiam să te îmbrățişez,

C-un vin să îmi umpli paharul..

De ce mai esti in visul meu

Când mi-ai rămas atât de rău

De ce în tot din jurul meu

De ce îti caut stralucirea...

De ce un amalgam de sentimente

De dor, încă, mă fac să tresar

De ce-mi revin în gând momente

De ce atâta poezie?.. în zadar.

De ce? De ce? De ce???

Pentru că-i tot ce mi-a rămas

Să scriu ce simt la orice pas

Și scriu în ton cu anotimpul

Ścriu uneori să-mi treacă timpul..

Si scriu că îmi cad frunze si e frig

Că-i timpul toamnei inimilor frânte

Şi-n căderea lor simt cum mă sting

Pierdută in amintirile reci și mute.

Și poate cad că e momentul lor

Să aducă un strop de supărare

Și foșnesc în mine frunze de dor

Mi-e o altă toamna gri si apăsätoare 

Dar poate cad nu pentru că vor

Cad pentru lacrimile mele amaref

în dansul lor m-as prinde ușor

Să cad la final in bratele tale..

Cerul afară deja s-a întunecat

E toamnă peste oraş şi-n suflet

Mi-e inima sloi de când ai plecat

Scriu..Și-mi pun singură căldură în suflet

#unpahardepoezie

Erai dorinta mea secreta

Azi sunt atat de incompletă

Mi-aduceai  fluturi în stomac

Și vinul ce-mi ținea de leac.

Prindeam si aripi ca să zbor

Atunci când mi se facea dor.. 

Vinul mi-era licoarea tineretii

Parfumul fericirii, iubirea vietii...

...dar ai plecat...de mine a uita

Fugind, crezand că-ți iau lumina...

Erai dorinta mea secretă

In freamătul noptilor ce se repetă

In gândul ce azi mă otrăvește 

Că sufletul nu știe a te pierde...

Azi, ne-am întâmplat neprevăzut 

Pentru o clipă.... pe mut...

Privirea ta m-a înghețat 

Sufletul mi-a săgetat...

Am trecut cu pasul tremurând 

Ochii mi se înecau lăcrimând 

Înapoi un moment am vrut să privesc

Pe bărbatul de altă dată sperând să-l găsesc.

Mi-am continuat de drum mai departe

Deși tremura totul în mine... un chin!...

O clipă simțeam că lipsește 

Să nu mă prăbușesc... să leșin.

Un văl negru mi-a-ntunecat privirea

Am simțit cum de tot mă pierd

Dar poate, ca să mă regăsesc, adesea,

E nevoie... să mă pierd complet.

Azi ne-am întâmplat neprevăzut 

Ca doi străini... cândva o poveste

Pentru o clipă... pe mut,

SFÂRȘIT....

Îmi pleacă septembrie cu ploi

Ploi ce mă duc cu gândul la "noi"

Se schimbă vremea în rece din cald

Eu tot cu gândul la tine-am rămas.

Sub cântecul ploii îmi scriu oful

Foșnetul frunzelor îmi alină dorul

Septembrie a trecut pe nesimțite 

Și-a luat cu el și zilele-nsorite...

Îmi pleacă septembrie cu ploi

Să nu-mi doresc să-l aduc înapoi 

La fel cum și tu ai plecat

Doar că... să te-ntorci, mereu am sperat.

Sub cântecul ploii învăț să nu te simt

În orice zi ce o mai am din viață 

Și-n orice clipă-nvăț să nu mă mint

C-ai vrea să vii, să mă cuprinzi în brațe. 

Îmi pleacă septembrie cu ploi,

Memoria cerului se lasă peste noi

Cu stropi de amintire, vis și dorință,

Un cântec ce-"ascunde" o poveste neîmplinită.

Am tot încercat să clădesc un suflet de piatră

Dar în ochii mei umiditatea era prea înaltă

Și tot adunând de ici, de colo câte un pic

Azi mi-e mult prea greu să pot să-| mai ridic.

Și chiar și-așa am continuat să te aştept

Chiar dacă înțelegeam prea bine

Că trebuie să-mi sting luminile din piept

Și să-mi continui drumul vieții fără tine.

Aș fi naivă să cred că te mai schimbi,

Nu mai găsesc motive pentru a rămâne.

Și chiar de sufletul mi-e plin de ghimpi

Încerc cu greu să mă despart de tine.

Am irosit prea mult timp pe speranțe

Ce in final s-au dovedit a fi deșarte.

Întinse mi-au rămas ambele brațe

Când fără regrete m-ai lăsat în spate.

Am învățat că in zadar te strig mai tare

C-atunci mai tare tu nu mă auzi...

Și-am decăzut cu fiecare încercare

Doar să nu-mi rămână ochii vesnic uzi.

Ți-am fost deschisă ca o carte

Dar nu ai vrut să mă citești!

Și din senin m-ai lăsat în uitare

Fără să-ncerci măcar să mă-ntelegi.

P.S

Te-aș căuta la fundul sticlelor de vin

Am nevoie de tine mai mult de cât crezi!

Mi-e dorul în mine de-un roșu sangvin

Atât de mult, pentru mine ..contezi.

Chiar de lipsești, te simt aproape

Ca pe un înger coborât din nori

Și chiar de mi te ții departe,

Cumva în mine, încă stârnești fiori.

Ești al meu înger dintre astre

C-o primăvară caldă în privire

Ce stârnești amintiri frumoase

Și noaptea vise în neștire.

Te voi păstra o viață-ntreagă

O să te port mereu cu mine

Și chiar de realitatea e beteagă

Aici în poezie..."totul va fi bine!"

Când degetele tale mi-au atins părul, 

M-am simțit ca o chitară ce-a așteptat 

Să-nvețe să-și cânte dorul

Să cânte, ce n-a știut vreodat'...

Când privirea ta ochii mi-au atins

M-am simțit ca o frunză-n vânt 

Și tremuram mereu de nerăbdare 

Să beau un vin... în brațele tale.

Când alintul tău mi-a atins gândul 

A înflorit ca un trandafir...

Cât mi-aș dori înapoi să-ntorci timpul

Când îți doreai o-mbrățisare, la un vin...

Când vinul tău mi-a atins buzele

Pe cer stele mii s-au aprins

Mi-au crescut instant aripi

Și orice clipă lângă tine... era vis.

Mi-ai atins sufletul din întâmplare 

Și-n palme tot ce sunt ți-am pus,

Păcat că ai plecat în grabă mare

Și ce-ai promis, a rămas undeva... pierdut.

Privirea ei, ochii albaștri

Parca cerul îmi zâmbea

Si șopteau mereu într-una

Nu ma uita, nu ma uita

O zi trecea, alta venea

Focul, mai tare ardea

Și povesteau și își spuneau

Nu ma uita, nu ma uita

Ea perfectă, el nu prea

Avea vicii ce-l oprea

Insa focul nu înceta

Ea îl uita, el aștepta

Ani insa au trecut

N-a fost asa cum au vrut

Ea sa dus, el n-a stiut

Ca îl uita, dar aștepta

Vremea lor a și apus

Nimic nu-și mai aveau de spus

Ea fericită, el nu prea

Ea îl uitase, el murea

A existat candva un Midas
acest Midas avea un compas
indreptat spre dorinta inimii si revolta ratiunii
nu-i putea da glas decat pasiunii
in drumul aratat fiind indreptat
el a tot cautat si s a lupat
sa gaseasca comoara de aur lipsita
din pacate a gasit-o.
Si din neatentie a pipait-o.
diamantul ascutit intr o secunda s a prefacut in aur imputit
regele a incercat sa i vorbeasca carbonului
dar el nu-l auzea.
-iesi afara carbon bland
-lasa ma sa ti vad lumina
-nu te teme de rugina, nu esti fier, si nici otel, indreapta ti aripile spre cer
si chiar daca il auzea, nu - intelegea.
placajul de aur transforma graiul in galagie
-vreau sa te folosesc la inelul reginei mele
-sa i fac cadou chiar sufletul tau
nu cunoase limba elementelor, gandul lui ii spune ca
mai bine il lasa asa, in universul solidelor
Midas pleaca acasa, ganditor si intristat
ca de comoara a fost inselat
a crezut ca gaseste antidotul, elixirul
tot ce a gasit a fost amarul unei sperante pierdute
se mai uita o data in spate, si ce vede?
stralucind smaraldul verde
ca un caine el se-n toarce
alearga, gafaie, se-ntrece cu el insusi
sa ajunga primul la comoara din pestera pustie
se impiedica si cade drept pe ea. Ca un fulger ea isi schimba pielea. Interiorul e izolat, Iar pleaca disperat
Asta a fost acum doua sute de ani, acum inca poate fi vazut ascultand crapaturile lingoului, asteptand iesirea noului.. dar tot carbon este, si tot inchis este...

O dâră ca de sânge

Ni-i soarta-n astă lume,

C-un prădător feroce,

Adulmecând pe urme.

Dar care nu dispune

De colţi şi nici de gheare,

Ci-şi urmăreşte prada

Cu coasa la spinare.

Hai să fugim iubito!

Ca să scăpăm cu zile,

Să ne-ndreptăm degrabă

Spre munţii de iubire.

Şi-odată ajunşi acolo,

Mutându-ne de tot,

Să cultivăm iubire,

Al morţii antidot.

Cum simte sufletul a ta tăcere?

................................................  

Să-ți spun direct? Pe ocolite? 

Nu știu.. m-am lăsat rănită prea ușor.

Dar spune-mi cine pe cine minte, 

Când tot în jur arde de dor?

Spune-mi de ce tăcerea doare? 

De ce o simt ca pe-un regret? 

Plină de semne de întrebare... 

Cine evită să simtă mai concret?

Cum simte sufletul a ta tăcere?

.............................................

Să-ți spun direct? Pe ocolite? 

...Că-ți pare rău și-mi simți durerea

Căci la întrebarea "cine minte?" 

Ai răspuns chiar tu... cu tăcerea. 

Am fost la mare,

Așteptând o schimbare,

A fost doar o imprimare,

O simt ca pe o separare,

Este ca o repetare,

Pare doar o ocupare,

Dar este o modificare.