Neîmpiedicat

S-aprinse în mine o lumină, 

caldă și molcomitoare, 

ce-a crescut într-o văpaie... 

Trup fragil și singuratic 

ce nu știe să se poarte, 

captiv este stângăcie 

dragostei împărtășire...

Gura mi se-mpleticește în

cuvinte de amor,

Priviri confuze, înlăcrimate,

te-ndrăgesc, Lumină, 

Mâini stângace ce încearcă 

cu greu să te fericească,

Pași înceți în jurul tău, 

împleticindu-se valsează...

În locul inimii ce-a fost 

se tot zbate un gol de moarte. 

Lănțuit într-o văpaie 

mă tot lupt fără puteri, 

trup, priviri și glas spre-a spune

neînțeles amorul ce ți-l port...

Precum ceilalți nu-nțelegi 

lupta ce-o trăiesc 

și în pașii lor urmezi, 

uitându-mă pe mine...

Un singur lucru pot în viață, 

și acela-i a iubi, 

nimeni, însă, nu așteaptă 

Amorul a-l destăinui....

Hrăniți-mi florile de pe mormânt 

Cu sânge, ce lacrimi

Au fost cândva ,

Răni adânci de acid,

Săpat-au pielea mea.

Înfigeți crucea printre oase,

Le aud trosnind voioase, 

Lemnul ei să putrezească, 

Păcatele să-mi pedepsească. 

Lăsați mormântul dezgolit,

Văzut și ocolit,

Rătăcit să fiu de javre,

Numele uitat de oameni. 

În urmă oasele se macină 

și pulberi albe ca zăpezi 

se lasă pe izvoare reci 

ce-ngheață pân' a naște.

Cresc continuu, neîncetat, 

ca dinții peste unghii, 

dar se sfarmă în orice pas;

purtând pe ele chinul 

omului din veac 

- orice gând e o suflare

- sângele e abur cald 

ce se scurge ca o urmă 

și dezgheață cum atinge 

recele pământ călcat. 

De mii de ani pășește 

spre o groapă de odihnă, 

dar tot sângele ce-a curs

se grăbește s-o închidă.

Văzând că pasu îi este milă

S-au grăbit a sângera,

Nori, prăpastii și-o albină, 

groapa să i-o închidă. 

În zări de mii de ani 

vedea arca ce-a scăpat 

plutind pe sângele închegat.

În calea lui opri un pas 

în fața gropii de odihnă 

ce plutea într-o lumină 

și în ea s-a scufundat...

Oasele s-au măcinat, iar

în praful lor s-a cuibărit 

sângele ca abur cald

spre o ultimă suflare...

Zadarnic reci dovezi aduni 

Să stingi al dragostei jar viu,

Îmi dai motive și minuni —

Eu nu le vreau, nu vreau să știu.

Nu chipul tău de azi îl chem, 

Altar străin, pustiu și mut, 

Ce poartă-al umbrei greu blestem 

Și harul vechi iubit și vrut.

Iubesc icoana de-altădată, 

Ce-n suflet tainic o mai poartă 

O amintire-n veci curată: 

Un templu vechi... zeița-i moartă.

Ești pânza ce-n fâșii se curmă, 

Un haos mut, făr' de hotar, 

O ramă ce-și dă lupta-n urmă,

Doar umbra unui vechi altar.

„Alege alta din mulțime!” 

Așa zic cei fără de minte, 

Că balta-i plină de-adâncime 

Și pești destui sunt înainte.

Sunt unii ce în plase strâng 

Iubiri, ca marfă de vânzare, 

Iar alții-n sport destine frâng 

Și-apoi le-aruncă-n marea mare.

Sunt cei ce-n foame tot vânează 

O pradă oricât de mică, 

O clipă pofta și-o stâmpează, 

Pân' foamea iară se ridică.

Dar una-i prada ce te-oprește 

Și căutarea ți-o încheie, 

O luptă care te sfințește 

Și-n suflet vrea tablou să steie.

Așa mi-ai fost... un chin cerut, 

Luptând să te aduc la mal, 

Dar când în luciu te-am văzut,

Te-ai dus... pierdută sub un val.

Încerc să uit că te iubesc, 

iar mintea tot mai mult 

s-afundă-n dorul pentru tine...

Răsar în gândul meu 

privirea ta și plete peste ea, 

ochii verzi ce-s viață.. 

în mintea mea lumină 

ești, un singur ideal...

Trupu-ncerc să-l vând 

poftelor și sufletul să-l dau, 

să te-nlocuiesc aș vrea, 

să devin și eu murdar...

Cu orice gând ce te trădează 

moare-n mine câte-o viață, 

cu orice zi mă-ndepărtez,

sufletul-l fărâmițez...

Încă-ncerc să mă separ 

de gândul pentru tine, 

pulsează sânge în zadar, 

căci tu nu vrei cu mine...

Vino-n sufletul ce suferă 

să mă luminezi în vis,

vino să mă scoți

din locul ăsta trist...

Un vin

De-un roșu sangvin,

O-mbrățisare 

Rămasă-n uitare,

Un dor

Rămas arzător,

Un gând 

Rămas în vânt,

O speranță 

Fără nuanță, 

O dorință 

Fără putință,

O inimă 

În lacrimă,

Un suflet

Rămas poet,

Un tainic vis

Rămas promis...

Promisiuni

Neîmplinite minuni

O poveste

Din spații celeste,

Rămasă în poezii

Scrise cu fantezii.

It seems my thirst for you has no end, as I dive deeper into the ocean within your sparkly eyes.

It seems as if it could never be quenched, no matter how many sips I find myself delighted by.

It's cruel really, this yearning, this everlasting sense of wanting that drives time forward. Even so, I'd never wish for anything other than this.I allow it to be the driving force of my time on this earth, as I consume more and more of your beauty.

Drop by drop, your essence flows into mine and poems draw near, laced gracefully with a subtle scent of winter's pristine mornings.

It's a wake up call, a song of sorts that calms these raging emotions and makes the turmoil of this world seem distant and I'd never wish for anything else.. A melody resonating from inside to inside, drawn out for mankind to see, as our souls form a duet of perpetual nature.

I imagine it's a beautiful sight, one to behold, for the naked eye, even if in my eyes it is a formless object of pure love and burning passion, filled with motions of vivid poetry and deep longing, filled with everything but nought.

And I ask myself, what could be more beautiful than that?

Încă te simt în palmele mele,

Umbra ta arde pe piele,

Încă mai știu cum se dansează

În doi – și-apoi unul se pierde.

Ultimul dans n-a avut muzică,

Doar pași pe podele reci,

N-ai spus nimic, n-am întrebat,

Am știut că era pentru veci.

Acum îți dansez amintirea,

Prin gânduri ce curg în tăcere,

Tu ai plecat, dar ritmul rămâne

Să bată-ntr-un gol ce nu piere

De dimineață am băut o cafea, o cafea atât de amară...

Am coborât in grabă scările si mă așteptam sa fii la scară

Atât de amară... si nu, nu e vorba de cafea,

E vorba de cat de greu e fara prezența ta.

Imi lipsești atât de mult deși nu vreau sa admit

Poate că fiecare apus e de fapt un nou răsărit.

Poate că ne vom reîntâlni

Poate la piața, când vom avea copii;

Poate la metrou...

Ma vei vedea grăbită de parcă as fi doar un ecou

Poate ne vom reîntâlni... poate in muzică, in apusurile roșiatice de vară

Ne vom intersecta privirea, dar nu va mai fi ca prima oară.

Candva am fost străini, nu ne stiam numele, adresa, sau numărul de telefon

Dar am ajuns sa te iubesc, mi-ai apăsat in suflet pe un buton.

Azi suntem iar străini, trăind totuși chinuiți de amintiri,

de cuvinte așezate pe petale de trandafiri.

Poate ne vom revedea, dar poate prea târziu

E 12 00 si n as vrea sa ti mai scriu...

Te păstrez cu drag in cutia mea cu amintiri

Plină de petale si spini de trandafiri.

Poate...

Zboară în cercuri în gândurile mele 
Şi lasă nisip din aripile lor 
Să curgă peste amintiri şi peste durere 
Ca să poată îneca orice dorinţă şi dor. 

Sunt sclipitor de frumoşi în lumină 
Şi extrem de hidoşi pe interior 
Aceşti fluturi de nisip pe care-i ţin acum în mână 
Împunşi cu acele viselor lor. 

Îi privesc atent, cu drag, şi uşor
Le rup aripile fine, fărâmicioase, 
Şi ochii de o seninătate veşnică, pură 
Mă privesc cu dulce durere şi... mor. 

Îi las apoi jos, şi iau un chibrit 
Îl aprind şi-l apropii de cadavrele lor, 
Îl las să cadă, ca să transforme-n cenuşă 
Vise, durere, gânduri... şi dor.

 Cântă pianul undeva departe Un cântec de iubire, Şi eu nu mă mai tem de moarte Căci inima îmi este plină de fericire. Melodia lui mă înfioară Şi în suflet am o dulce armonie, Cântă pianul ca pentru ultima oară O frumoasă simfonie. poezie de Vladimir Potlog